joi, 31 mai 2007

Gheorghe Flutur a trişat


Bogdan Olteanu a observat că printre semnatarii moţiunii de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu, care avea nevoie de 116 semnături, Gheorghe Flutur a semnat de două ori. Şi Gheorghe Flutur, şi Flutur Gheorghe, ca la şcoală... Flutur este de pus în insectarul prostiei.
Alexandru PETRIA

Băsescu este asemuit cu legionarii de către Doina Cornea

Băsescu este asemuit cu legionarii de către Doina Cornea
(doar titlul îmi aparţine-A.P.)

Interviul Zilei cu Doina Cornea, la BBC

Doamna Doina Cornea spune că a decis să nu mai acorde interviuri. Motivul principal ar fi risipa prea mare de timp necesar informării, dar nu numai.


Cunoscuta disidentă anticomunistă îşi declară nemulţumirea faţă lipsa de simţ critic manifestată de intelectuali importanţi ai României, mai ales faţă de unele tendinţe de rău augur pe care Doina Cornea le identifică în acţiunea politică a preşedintelui Traian Băsescu.

BBC:Doamnă Cornea, mi-aţi spus că nu vreţi să mai daţi interviuri. De ce?

Doina Cornea:Hotărârea o luasem deja înainte de telefonul dvs, şi voiam să mă ţin şi eu de cuvânt, să nu mă răzgândesc. Dar totuşi m-aţi convins când mi-aţi spus că sunteţi de la BBC. Am obosit, anii trec. Aceasta este cauza. Mă simt sfârşită. Ca să poţi să dai un interviu, fiind persoană singură, trebuie să citeşti câteva ziare, trebuie să asculţi ştirile, nu numai la un singur canal, ci mai multe, ca să vezi ce zic. Trebuie să asculţi şi BBC-ul, la 6 după masa, care este poate cel mai obiectiv. Şi în plus aceste mese rotunde, talk-show-uri. Nu mai fac faţă.

BBC:Oboseală fizică?

Doina Cornea:Fizică.

BBC:Cu speranţele cum staţi, că dacă ai speranţe, nu te opreşti?

Doina Cornea:E adevărat, dar să-ţi iroseşti ultimii ani din viaţă în felul acesta, când am o bibliotecă de cel puţin două mii de cărţi… Stau acolo volumele lui …, ale Simonei Veil, Mircea Eliade, Ionescu, ştiu eu. Mă uit la ele şi jumătate sunt necitite.

BBC:Doamnă Cornea, sunt cărţi pe care le aveaţi şi înainte, şi totuşi în viaţă nu de puţine ori aţi lăsat lectura pentru a formula public o poziţie, fie înainte de 89, fie după. De ce nu mai merită acum?

Doina Cornea:Am lăsat pictura, am lăsat schiul, am lăsat muzica. Lectura nu. Pe vremea lui Ceauşescu citeam foarte intens. Acum este nebunia aceasta, încât omul nu mai are viaţă personală. Ori eu nu ştiu cât mai trăiesc, pentru că mă simt foarte obosită, sfârşită fizic. Fizic sfârşită. Un an, doi, trei… Şi nu înţeleg să mi-i irosesc stând cu nasul în televizor. Mai am o grădină pe care trebuie să o întreţin. Am răspundere faţă de florile mele. Nu e frumoasă, aţi văzut-o, e ca şi mine grădina, dar o iubesc din tot sufletul. Eu mi-am tăiat iarba, de pildă, într-un colţ aici, să dau aer trandafirilor. Trebuie să mai şi mănânc, să-mi cumpăr minimul de mâncare, ce găsesc în cartier, şi să fac curăţenie.

BBC:M-a adus la dvs un taximetrist, pe care l-am luat din zona gării, şi care nu a avut nici o tresărire când i-am spus adresa. Nu mi-a lăsat impresia că e un om care ştie cine stă aici.

Doina Cornea:Probabil. Nu sunt o persoană atât de importantă. Mulţi taximetrişti ştiu. Unii m-au şi înjurat. Venise nepoţica mea din Franţa, în vacanţă aici. A luat un taxi să o aducă aici, şi zice „O, strada Alba Iulia 16? Nu stă acolo bătrâna aceea, baborniţa?”, ca şi cum aş fi fost o vrăjitoare. Şi nepoata mea i-a spus „Baborniţa aceea e bunica mea”, şi taximetristul nu ştia cum să o dreagă. Să revenim la speranţe şi încredere. Nu există speranţe să-ţi impui: eu de mâine o să am speranţă. Asta este o stare - ca şi iubirea, ca şi credinţa - care se cultivă. Ori eu, cel puţin, am avut grijă, trecând prin atâtea lucruri nefaste, timp de 27 de ani am învăţat ceva. Am învăţat să nu-mi pierd încrederea. Dacă îţi pierzi speranţa ţi-ai pierdut libertatea interioară. Sunt experienţe interioare pe care omul ar trebui să le cunoască, să le facă. În loc de religia învăţată pe de rost, preoţii ar face mai bine să-i înveţe aceste mecanisme interioare, când copilul se recunoaşte când e în greşeală, când e în rău. Îţi pierzi pe loc libertatea interioară. Eu numesc libertate interioară comunicarea esenţială cu acel climat spiritual mai vast decât noi, care e Adevărul, Binele, Frumosul.

BBC:Aţi avut o ultimă poziţie publică, la vremea campaniei electorale pentru referendumul din 19 mai. Chiar dacă era un text bine temeperat, păreaţi mai degrabă temătoare de pericolul unor derapaje din partea lui Traian Băsescu, decât de ceea ce se invoca în contrapartidă – oligarhii, mogulii de presă. De ce pe dvs păreau să vă sperie mai mult aşa-zisele derapaje de la democraţie ale lui Traian Băsescu decât păcatele unui regim ticăloşit?

Doina Cornea:Acest regim ticăloşit mă sperie în general, dar a fost prezentat foarte unilateral. Asta mie îmi este foarte suspect. Totul se oprea la domnul Dinu Patriciu, de parcă ar fi singurul care ar merita, nici nu ştiu…Cât e el de cinstit, de necinstit, justiţia nu s-a pronunţat. Ori dânsul să fie singurul oligarh în ţara aceasta şi singurul om necinstit? De ce nu a citat şi din cealaltă parte oligarhii? Din PD, că nu îmi închipui că nu sunt şi acolo oameni de afaceri foarte puternici. Eu cred că domnul preşedinte nici nu a înţeles bine la început acest cuvânt. Întradevăr, eu mă temeam mai mult de nişte manifestări ale domnului preşedinte Băsescu, pe care de-a lungul timpului, cel puţin de un an, un an şi jumătate, eu le tot observ şi le descriu în presă, le evoc. Pentru că eu cred că un preşedinte trebuie din când în când corectat. Noi l-am creat pe Ceauşescu. Cred că sunteţi de acord. L-am creat nu sută la sută, dar l-am creat parţial. Intelectualii şi oamenii care au tot aplaudat. Şi acum suntem pe cale să-l deservim pe preşedintele Băsescu, neaducând o critică la felul lui de a guverna şi de a fi. Eu constat că merge din rău în mai rău.

BBC:Când greşeşte îşi cere scuze. Până la urmă e o persoană temperamentală, care recunoaşte cu seninătate că uneori, cum spune, îl mai ia gura pe dinainte. Ar rămâne faptele, spun partizanii săi, precum condamnarea comunismului de la tribuna parlamentului.

Doina Cornea:Cam târziu, pentru că au fost presiuni asupra domnului preşedinte care au început cu un an înainte. „Condamnaţi comunismul”, şi i s-a arătat de ce trebuie condamnat comunismul.

BBC:Dosarele securităţii.

Doina Cornea:Dosarele securităţii. Şi acolo s-a lucrat cu două măsuri. Eu nu ştiu dacă toate dosarele au fost predate, dacă dosarele responsabililor PCR nu au fost distruse. Asta nu ştiu… În acelaşi timp, şi-a mobilizat pionul principal, PD-ul, care făcea parte din comisia de la CNSAS. Ori în preziua când Ticu Dumitrescu trebuia să-şi depună candidatura pentru a fi desemnat preşedinte, hop, PD-ul l-a propus pe domnul Turianu. Nu a fost corect deloc. Sigur, au fost proteste. La acele proteste a participat, pe lângă Ana Blandiana, domnul Rusan şi domnul Gabriel Liiceanu, pe care l-am văzut în faţa clădirii.

BBC:Combaterea corupţiei, războiul declarat corupţiei.

Doina Cornea:E foarte bine. Aici nu sunt competentă. Verbal, declarativ, este cel mai vocal preşedinte, pornit împotriva corupţiei, pornit împotriva oligarhilor. Mie personal mi-a părut rău că nu mai e doamna Monica Macovei ministru, dar trebuia să iasă şi dânsa. Nu se putea să rupi cu PD-ul şi să o păstrezi pe doamna Macovei. Dar ce a făcut în campania asta mi-a displăcut. Ca ministru al justiţiei mă aşteptam la mai multă sobrietate, nu să o văd de mână cu domnul Băsescu, care îşi are latura sa demagogică, populistă. Mai ales, ieri…

BBC:Vorbiţi de Rusaliile de la Sibiu. Putem să cităm: „pe 19 mai poporul român a exprimat voinţa lui Dumnezeu”, a spus Traian Băsescu. „Vă garantez că ce s-a întâmplat pe 19 mai a demonstrat că viaţa mea nu mai este a mea, ci a dvs, şi trebuie să vă servesc atât timp cât sunt pe pământ”. Doamnă Doina Cornea, deci nu e vorba de două mandate. Serviciul public de care vorbeşte domnul Traian Băsescu cuprinde restul vieţii sale. Sunt acestea genul de cuvinte care vă provoacă emoţii?

Doina Cornea:Negative. Cuvintele acestea îmi provoacă un fel de silă, pentru că eu le-am auzit rostite şi de Ceauşescu, şi de legionari. Legionarii care foloseau religia, credinţa în scopuri politice. Păi asta a făcut şi domnul Băsescu. Eu nu vreau să-l fac legionar, pentru că sunt convinsă că nu există nici o atitudine a dânsului…A fost comunist, a fost pe urmă PD-ist şi acum e creştin-democrat, cu PD-ul împreună. Deci nu are tangenţe, ca ideologie. Dar ca metodă se foloseşte şi dânsul de naivitatea şi credinţa oamenilor, de Dumnezeu – valoarea supremă a creştinilor – în scopuri demagogice, în scopul de a câştiga simpatia electoratului. Aţi mai spus ceva ce mă sperie, eu nu ştiam în întregime citatul. Se consideră alesul lui Dumnezeu. Adică poporul român şi Dumnezeul l-au pus? Asta numai din gura lui Gigi Becali m-aş aştepta să aud. Şi o să slujească poporul - şi asta e echivoc - toată viaţa, el care este republican? Şi ce mă mai nelinişteşte foarte tare în privinţa caracterului demagogic, acum a descoperit domnul Traian Băsescu, aproape la sfârşit de mandat, că a fost ales ca să slujească poporul român? Ieri şi-a dat seama, la Sibiu, nu?

BBC:Există şi celălat fel de a vedea lucrurile. Să ne uităm peste apelul intelectualilor, primul dintre ele, datat 6 februarie. Sunt parcî 100 de semnături, printre care şi cea a domnului Liiceanu. Acea scrisoare poate că spunea şi lucruri adevărate. Luaţi chiar şi de-a valma, politicienii erau acuzaţi că s-ar fi rupt de-a dreptul de popor. Nu aţi trăit acest sentiment, în aceşti 17 ani?

Doina Cornea:Depinde care politicieni.

BBC:Cei mai mulţi dintre ei.

Doina Cornea:Politica în România nu se face cum se face în Occident. Politica în România se face în modul cel mai nemodern. Chiar şi în anii ‘90, când era domnul Coposu. Când era domnul Coposu, domnul Câmpeanu conducea PNL, politica lor nu consta în proiecte, a face proiecte. Eu am călătorit destul de mult în Occident. Acolo bătălia este pentru impozite mai mici sau mai mari, pentru subvenţii în agricultură – lucruri punctuale, care slujesc o categorie socială sau alta. Bătălia acolo se dă. Sigur că există şi acolo demagogie, este bătălie pentru voturi, dar pe baza unor proiecte, şi cei care câştigă cu anumite proiecte se străduiesc să le pună în aplicare, cât de cât. Ori la noi nu erau proiecte, nu erau. Şi asta a fost veşnica mea discuţie, de ce să-i atacăm pe liberali, că eu sunt creştin-democrată, sunt naţional-ţărănistă. N-are rost să ne luptăm între noi. Bătălia se dădea aşa. Pe urmă cu cu PSD-ul, sau FSN... Nu avea nici un sens, nimeni nu avea un proiect concret.

BBC:Poate că cetăţeanul e sensibil mai mult la vorbărie decât la proiecte.

Doina Cornea:Nu cred. Ia să vedem acum, dacă există un proiect solid făcut pentru ţărănime. Dacă sunt ajutaţi să-şi facă proiecte, dacă sunt ajutaţi să recunoască ce e rentabil pe terenul pe care îl cultivă. Dacă sunt ajutaţi chiar şi oierii, ciobanii. Văd că sunt lăsaţi să se ajute singuri, au făcut o asociaţie. Foarte bine, cinste lor. Vreau să revin puţin la perioada dinainte, când spuneam că pe Ceauşţescu noi l-am făcut. Chiar şi intelectualii, că nu am protestat, că nu am încercat să-l corectăm. Cât de cât, poate ar fi ascultat dacă ar fi fost mulţi, sute şi sute de intelectuali. Dar l-au corectat, într-un fel, muncitorii. Au fost mult înainte intelectualilor. Aduceţi-vă aminte Valea Jiului ‘77, Braşov ‘87, au mai fost prin Maramureş ţărani care au protestat, s-au grupat, s-au solidarizat. Iată, poporul poate că e mai conştient, instinctiv, să-şi apere interesele şi adevărul lor.

BBC:Lipseşte instinctul democratic mai degrabă la cei la care te-ai aştepta mai puţin, la cei cu carte, la cei care sunt îndrumătorii naţiei?

Doina Cornea: Da, da. Nu democratic, aş zice, de luptători, de lumini. Să fie premergătorii poporului, sau antemergătorii poporului. Dacă îmi daţi voie, eu aş spune un lucru care mie mi se pare foarte important. Nu mi se potriveşte republica.

BBC:Asta e discuţie veche. Veche de când?

Doina Cornea:De după ‘89, când a fost acceptată benevol de populaţia ţării, că înainte a fost republică forţată, impusă de Uniunea Sovietică. După ‘89 am avut câţi preşedinţi? Domnul Iliescu, domnul Constantinescu, pe urmă a concurat cu domnul Băsescu Năstase şi a pierdut... Două republici Iliescu. Şi-a schimbat tactica după dispariţia lui Gorbaciov de pe scena politică. Atunci ne duceam spre CSI. Pe urmă a început acest dublu joc, între Moscova şi Occident, dar nu l-a crezut nimeni, pentru că dublul joc totuşi se descoperă. Apoi domnul Constantinescu…

BBC:Vreţi să-l amintiţi?

Doina Cornea:Vreau să-l amintesc, pentru că în general suntem foarte nedrepţi. Eu nu spun că are acum cea mai bună atitudine, pentru că a devenit încrâncenat. I-am spus-o şi făţiş, când l-am întâlnit la Bucureşti. I-am spus că nu e bine, trebuie să fie relaxat. Ai pierdut, ai pierdut, şi gata. Dar dânsul a făcut lucruri foarte importante. Păi a fost primul preşedinte care a fost crezut de Occident. Ne-a reorientat, sincer. Toată lumea îl băga în seamă, era invitat... Alte relaţii cu structurile euro-atlantice. Domnul Constantinescu i-a pus bazele, chiar dacă nu a reuşit, nu a finalizat, nu a putut.

BBC:Şi republica lui Traian Băsescu?

Doina Cornea:Şi republica lui Traian Băsescu, mi-e tare frică dacă nu o să încercăm să-i îngrădim puţin, să-i corectăm greşelile şi gafele, va pierde credibilitatea şi ne va duce înapoi. Chiar şi din punct de vedere economic, situaţia asta nu mai poate dura. Din două motive. Odată, că dânsul unelteşte intrigi. Nu m-am ferit să o spun în presă. Creaţi conflicte - mă autocitez - ca pe urmă să le aplanaţi. Pură demagogie, nu? Şi în al doilea rând dânsul are aşa o sete de putere, care trebuie temperată, nu încurajată, încât sfarmă totul pe unde trece. Partide, organizaţii, se distrug. A reuşit să dividă şi UDMR-ul, care era o organizaţie foarte unitară, sau destul de unitară. A reuşit şi ultima fărâmă a PNŢ-ului să o împartă în două: unii sunt cu preşedintele, din calcul, şi alţii continuă să nu aibă încredere în Băsescu pentru că dânsul a distrus în 1997 PNŢ-ul.

BBC:Totuşi nu e o formă şi aceasta a lipsei de speranţă? Să ne reamintim, regele a fost fugărit pe şoselele ţării şi întors cu forţa la aeroport. Cum ar putea fi un proiect politic viabil, doamnă Cornea?

Doina Cornea:Revin. Republica categoric nu ni se potriveşte. Poporul nu este încă în stare să discearnă demagogia de proiecte reale, cu care vin toţi demagogii, mai puţin domnul Constantinescu. Deci se lasă păcăliţi, minţiţi, sunt în stare să-şi acorde votul unui Becali care îşi pune trei icoane pe perete, se aşează dedesubt, îşi pune picior peste picior şi fumează. Fumează! Deci un tablou perfect între diavol şi Dumnezeu. E şmecher cu banii lui. Îl ademeneşte pe mitropolitul Bucovinei, pe Înalt Preasfinţitul, ca să-l însoţească în campaniile lui populiste unde distribuie bani la elevi, nu şcolii. Cred că domnul Traian Băsescu, cu această ieftină afirmaţie de ieri de la Sibiu, câştigă inimile unei părţi a românilor: „vai ce bun e, uite, crede în Dumnezeu”. Şi domnul Iliescu îşi făcea cruci foarte mari în faza a doua. În a-ntâia era liber cugetător şi în a doua era mare credincios. Trebuie să distingem minciuna de adevăr. De aceea, în România de astăzi, ca şi în cea din trecut, că avem tradiţie, ne trebuie monarhie constituţională, sau parlamentară, cum vreţi să-i spun. Pentru că psihologic corespunde structurii noastre intime, sufleteşti. Pe de-o parte, eu am dezvoltat aceste argumente în cartea mea „Faţa nevăzută a lucrurilor”, unde consacru acestui subiect un capitol întreg. Românii sunt paternalişti. Vedem şi intelectualii. Cei o sută nu scapă de această trăsătură psihologică: ce ne facem fără preşedinte? Deci, avem nevoie de tradiţie, de permanenţă în primul rând. Monarhul e acolo, simbol al permanenţei. Dar nu are puteri discreţionare. Deci permanenţă pe de-o parte, dar nu ne trebuie numai permanenţă, lucrurile să îngheţe. Noi suntem un popor care vrea şi schimbare, vrea şi speranţă. Deci acolo e parlamentul care întreţine acest germene de schimbare de care avem nevoie.

BBC:Şi dacă acest fel de a vedea stabilitatea în viaţa publică din România nu este pe placul, nu este pe potriva felului de a gândi celor ce aparţin generaţiei internetului, ce a-ţi mai spune doamnă Cornea?

Doina Cornea:Nu mai spun nimic. Consecinţele o să le suportăm cu toţii, sau în primul rând ei, cei care nu înţeleg acest lucru. Dacă ne grăbim, este regele Mihai, care nu trebuie să se implice în viaţa politică, nu cade în atribuţiile lui. Nu ar face ce face domnul Băsescu. Există principesa Margareta. Constituţia din 1923 nu îi dădea dreptul să urmeze la tron. Sigur,pe principele Radu, mulţi nu l-ar accepta. Am auzit şi voci, pe care le-am pus la punct: „domnul Duda”. Păi zic acum nu mai avem dreptul să-i zicem domnul Duda, e principele Radu, recunoscut de casa Hohenzollern. Poate aş pleda pentru prinţul Nicolae, dar e cu semn de întrebare. Personal, eu nu ştiu cum a evoluat acest tânăr. Avea 7 ani când a venit la vizita aceea faimoasă de Paşte. Există şi această posibilitate. Totuşi, o echipă de istorici, cercetători, oameni de afaceri, ar trebui să pună în discuţie publică. Asta o spuneam în ultimul meu articol, să se discute. Ne întoarcem la popor, referendum… Ce e asta? Cea mai mare demagogie este această formulă, „ne întoarcem la popor”. Trebuie bine deschişi ochii asupra unei eventuale alegeri.

Cameron Diaz pe bani

# # #

eram doi şi sala de cinematograf
ca o prefaţă ironică

un bătrân
de pe soclu
privea îngăduitor

un biet cuier
pentru anotimp- ziceam şi-ţi cuprindeam
umerii- un arhivar al neputinţei

pe sub uşi scorojite,
în absenţa reprezentaţiei,
pătrunde întunericul...
Alexandru PETRIA

miercuri, 30 mai 2007

Băsescu pune artileria pe parlamentari

Mesajul preşedintelui Traian Băsescu, adresat Camerelor reunite ale Parlamentului

Preşedintele României, Traian Băsescu, a adresat astăzi, 30 mai a.c., un mesaj Camerelor reunite ale Parlamentului.
Vă transmitem integral textul mesajului:

„Domnilor Preşedinţi ai Camerelor,
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Excelenţele Voastre,
Doamnelor şi domnilor,

Imediat după integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană, s-a format în actualul Parlament o majoritate de conjunctură, a cărei cifră – 322 – a făcut ocolul României şi chiar al lumii. Această majoritate a hotărât suspendarea din funcţie a Preşedintelui legitim ales prin votul popular din 2004, chiar dacă avizul Curţii Constituţionale arăta clar că acuzaţiile împotriva mea, ca şef al statului român, nu aveau nici o bază constituţională. Decizia dumneavoastră a costat bani publici pentru organizarea referendumului şi a generat deturnarea vieţii instituţionale normale către o temă fără susţinere populară. De asemenea, această decizie a deteriorat relaţia instituţională dintre Parlament şi Preşedinte şi între Guvern şi Preşedinte prin angajarea fără rezerve a Primului Ministru şi a celor două partide aflate la guvernare în coaliţia antiprezidenţială. Practic, s-au înlocuit, printr-un abuz de putere al Guvernului, alegerile pentru Parlamentul European cu referendumul pentru destituirea preşedintelui.

Pe 19 mai, poporul român s-a manifestat la urne. Peste şase milioane dintre cele opt milioane de cetăţeni care şi-au exercitat votul mi-au reconfirmat încrederea lor. 75 la sută dintre alegători îl sprijină pe Preşedinte, pentru că sprijină de fapt agenda de modernizare a statului român. Într-o democraţie europeană, care funcţionează normal, un asemenea scor electoral ar fi declanşat imediat demisia guvernului şi organizarea de alegeri anticipate. Sunt nevoit să vă reamintesc că democraţia este acel sistem politic în care voinţa populară se reflectă corect în compoziţia parlamentului şi a executivului.

Aşadar, trei pătrimi dintre parlamentari [322 din 440 prezenţi] au pledat pentru demiterea şefului statului, în vreme ce tot trei pătrimi din totalul alegătorilor prezenţi la urne au decis susţinerea şefului statului pentru funcţia de Preşedinte. O asimetrie numerică atât de amplă între reprezentanţi şi cei pe care îi reprezintă pune în evidenţă o prăpastie între Parlament si popor, intre votul din 2004 şi situaţia actuală. Într-o democraţie autentică asemenea dezechilibre sunt corectate imediat. Nu alegătorii sunt cei care au deviat de la cursul normal, ci reprezentanţii poporului în forul legislativ.

Din păcate, comportamentul coaliţiei antiprezidenţiale de după anunţarea rezultatului la referendumul din 19 mai demonstrează - în văzul tuturor românilor - că mulţi dintre dumneavoastră au rămas prizonierii aşa-zisei „democraţii originale”. Liderii partidelor care au declanşat procedura de suspendare, nu doar că nu şi-au asumat responsabilitatea după votul popular din 19 mai, dar acum îi vedem acţionând pentru intrarea sau rămânerea la guvernare. Ei sunt cei care astăzi, după sancţiunea referendumului, vor să decidă paşii următori. Ei sunt cei care transmit mesajul cel mai neobişnuit pentru o democraţie: dacă pierzi în faţa poporului, atunci poţi să emiţi pretenţii pentru a-l guverna.

În calitate de mediator între stat şi societate, potrivit articolului 80 din Constituţia României, am datoria de a vă semnala contradicţia apărută în urma votului românilor de la referendumul din 19 mai. Este vorba de contradicţia dintre voinţa poporului suveran şi voinţa unei majorităţi parlamentare care nu reflectă orientarea majoritară a cetăţenilor cu drept de vot.

Este inadmisibil ca voinţa poporului să rămână captivă în cadrul unei majorităţi de conjunctură, cu partide care sfidează agenda cetăţeanului, preferând să continue jocurile de culise. Votul de la referendum arată că aveam dreptate în luna februarie 2007 când, adresând Parlamentului un mesaj, spuneam că societatea românească evoluează mai dinamic decât liderii politici de astăzi ai României.

Pe 19 mai, reacţia corpului electoral a demonstrat că o copleşitoare majoritate a românilor doreşte ca ţara să fie condusă ca un veritabil stat de drept, cu o justiţie independentă şi reprezentanţi dedicaţi interesului public şi nu intereselor private sau intereselor unui grup oligarhic. Prin votul lor, cetăţenii României ne impun tuturor responsabilitatea de a elimina decalajul dintre priorităţile societăţii româneşti de astăzi şi acţiunile clasei politice. Partidele au primit mandatul imperativ de a construi, într-un cadru democratic, viitorul european al României şi nu pe acela de a provoca crize instituţionale artificiale, păgubitoare pentru interesele naţiunii şi pentru imaginea noastră în lume.

În acest sens, vă adresez chemarea de a părăsi zona improvizaţiilor democratice şi de a ne concentra asupra construcţiei instituţionale pe care corpul electoral ne-o cere! Aceasta este responsabilitatea noastră. Consider că după condamnarea oficială a crimelor comunismului din România, la 18 decembrie 2006, după intrarea în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, şi după referendumul din 19 mai, România a intrat într-o nouă etapă a istoriei sale. Pentru a valorifica şansele acestui nou ciclu istoric avem nevoie de o nouă elită politica capabilă să genereze proiecte responsabile şi să gestioneze inteligent resursele umane, materiale şi comunitare de care dispunem; o elită care să-i reprezinte cu adevărat pe români şi care să recredibilizeze actul politic. Avem nevoie de o elită care să conjuge competenţa cu simţul responsabilităţii.

Doamnelor şi domnilor,

Principiul fundamental al oricărui sistem democratic este respectul faţă de voinţa naţională exprimată prin vot. În actualul context există o singură soluţie onestă: demisia guvernului şi organizarea alegerilor parlamentare anticipate. După consultările cu partidele parlamentare, pe care le-am organizat la Palatul Cotroceni, la începutul acestei săptămâni, înţeleg cu regret faptul că alegerile anticipate nu reprezintă pentru cea mai mare parte a partidelor o soluţie acceptabilă chiar dacă partidele au fost sancţionate dramatic prin votul popular la referendumul din 19 mai 2007 . Înţeleg şi faptul că, pentru aceste partide politice, întâlnirea cu electoratul este inoportună. Îmi permit totuşi să vă atrag atenţia că o asemenea poziţie anti-electorală corespunde exclusiv unor interese pe termen foarte scurt.

Liderii partidelor care au eşuat la referendumul din 19 mai vorbesc acum despre o reconciliere cu Preşedintele. Vă atrag atenţia că e nevoie de o reconciliere a acestor partide cu propriul lor electorat. După rezultatul votului din 19 mai nu e suficient să spunem: vom colabora, vom avea bune relaţii, vom lucra împreună! E moral şi democratic să cereţi o reconfirmare din partea celor care v-au trimis în funcţiile publice şi care v-au contrazis fără nici un echivoc la referendum.

De aceea, fac un apel la responsabilitatea faţă de interesul naţional, fac un apel la conştiinţa fiecărui parlamentar şi mă gândesc aici, în primul rând, la aceia dintre dumneavoastră care au votat, uneori la comandă politică: v-aţi asumat o responsabilitate majoră. Cei pe care îi reprezentaţi în urma alegerilor din 2004 v-au dat un vot de blam pe care trebuie să îl respectaţi. Numai respectând votul din 19 mai, puteţi arăta că îi respectaţi pe cetăţenii acestei ţări. Aveţi şansa ca, întorcându-vă la electorat, să confirmaţi faptul că-i reprezentaţi pe cetăţeni şi că puneţi interesul naţional şi democraţia mai presus de orice interes partizan.

Numai în sistemele politice nedemocratice o minoritate care a mobilizat doar 25 la sută dintre alegători poate pretinde să decidă pentru o majoritate de aproape 75 la sută. Cei care vor acum să guverneze România fără să ţină cont de această majoritate sunt într-o gravă eroare politică şi vor să se sustragă principiilor de bază ale democraţiei.

În acest moment, dumneavostră, fiecare dintre parlamentari, indiferent de partid, aveţi responsabilitatea directă de a găsi o soluţie pentru ieşirea din actuala situaţie nedemocratică.

Indiferent de formula pentru care veţi opta, eu voi rămâne ataşat adevăratelor soluţii democratice şi voi respinge orice aranjament de culise.

Voi fi întotdeauna partenerul celor care au înţeles mesajul alegerilor din decembrie 2004, reconfirmat în mai 2007. Acest mesaj poate fi rezumat în cateva soluţii, de a căror îndeplinire depinde succesul noii Românii:

1. Reforma profundă a clasei politice prin introducerea votului uninominal, legea lustraţiei şi reprofilarea standardelor de competenţă profesională şi morală a candidaţilor la alegerile parlamentare.
2. Clarificarea sistemului politic prin definirea raporturilor între Preşedinte, Guvern şi Parlament, precum şi înfiinţarea Parlamentului unicameral, sau în cazul menţinerii Parlamentului bicameral, o reducere semnificativă a numărului de senatori şi deputaţi, reorganizarea administrativă a ţării, toate, pe temeiul unei noi Constituţii cu adevărat europene.
3. Garantarea unui sistem juridic independent şi eficient, care să ducă la diminuarea corupţiei şi la dispariţia definitivă a stării de impunitate de care nomenclatura tranziţiei s-a bucurat în mod nedrept.
4. Situarea educaţiei naţionale în centrul proiectului de societate pentru România de mâine. Poporul român va avea un viitor prosper numai dacă vom construi un sistem de educaţie competitiv, pe deplin adaptat cerinţelor unei economii în plină expansiune, iar asta înseamnă reforma curiculară, descentralizarea controlului administrativ al şcolilor şi alocarea a 6 la suta din PIB pentru educaţie începând cu anul 2008.
5. Rezolvarea problemei absorbţiei fondurilor europene şi stabilirea unor criterii obiective pentru realizarea investiţiilor. Nu este deloc inutil să vă reamintesc riscul de a rata beneficiile imediate ale integrării în Uniunea Europeană din cauza faptului că informaţia despre fondurile ce pot fi accesate este distribuită preferenţial, iar asistenţa instituţională pentru realizarea de proiecte eligibile este ineficientă.
6. Avem nevoie de o viziune pe termen lung asupra României. Spre exemplu, trebuie ca mediul rural, agricultura, turismul, industria energetică să beneficize de strategii coerente şi realiste de dezvoltare, ca de altfel şi alte domenii prioritare.
7. Sistemul de sănătate trebuie regândit şi descentralizat prin transferul controlului administrativ către administraţiile locale. Este inadmisibil ca bugetul să crescă în ultimii şapte ani de patru ori, iar pacienţii şi medicii să nu resimtă beneficiile acestei creşteri pentru că licitaţiile pentru medicamente şi echipamente sunt viciate de corupţie şi clientelism.
8. Trebuie deschis un dialog mult mai amplu cu toate organismele societăţii civile. În momentul de faţă, numeroase decizii politice sunt luate fără o veritabilă consultare a partenerilor sociali. În schimb, observăm cum oligarhia tranziţiei doreşte să exercite un adevărat monopol asupra deciziilor Guvernului. Soluţia este încurajarea sutelor de mii de întreprinzători mici şi mijlocii prin politici publice menite să tranforme economia românească într-un spaţiu al concurenţei loiale şi al competitivităţii la nivel european şi global. La fel de adevarat este faptul că firmele româneşti performante din domenii precum IT-ul, construcţii, turism, industrie alimentară, trebuie stimulate să se asocieze pentru a face faţă concurenţei pe piaţa europeană, dar mai ales pentru a rămâne competitive pe piaţa romanească.
9. Avem nevoie de legi pentru structurile de securitate naţională care să pună la dispoziţia acestora instrumente şi mijloace pentru a le face eficiente în lupta împotriva traficului de droguri, a traficului de carne vie, a corupţiei la nivel înalt, a prevenirii actelor de terorism îndreptate împotriva populaţiei, a luptei împotriva reţelelor crimei organizate transfrontaliere. Nu prin interdicţii care accentuează ineficienţa structurilor de securitate a statului în aceste domenii vom proteja libertăţile cetăţenilor, ci prin demilitarizarea acestor instituţii şi prin intărirea severă a controlului parlamentar asupra lor.

Toate aceste obiective nu pot fi realizate decât prin constituirea unui guvern puternic, sprijinit de o majoritate asumată în mod transparent; un guvern competent, care să aplice exclusiv politica interesului naţional, fără a-şi limita acţiunea la interesele unor persoane şi grupuri nereprezentative.

Dincolo de nevoia unui Guvern care să aplice exclusiv politica interesului naţional, România are nevoie de un guvern legitim din punct de vedere electoral, aşa cum el poate rezulta în urma unor alegerilor anticipate.

Daca partidele parlamentare vor continua sa refuze principiile de baza ale democraţiilor de tip european, atunci criteriile pentru desemnarea unui guvern cu o legitimitate maximă faţă de realitatea politică a momentului trebuie să fie căutate în rezultatul alegerilor parlamentare din 2004 şi, de asemenea, a rezultatelor referendumului din 19 mai 2007. Trebuie avut în vedere faptul că referendumul din 19 mai reprezintă cea mai recentă confruntare a aleşilor cu electoratul.

Nu exclud posibilitatea ca liderii partidelor parlamentare şi Primul Ministru, să refuze confruntarea cu electoratul şi să persiste în eroarea de a nu fi de acord cu organizarea alegerilor anticipate. Vă reamintesc că la sfârşitul acestui an vor fi organizate alegeri pentru Parlamentul European, la jumătatea anului viitor vor avea loc alegeri locale, iar până cel târziu la începutul lui 2009 vor avea loc alegeri parlamentare. Dacă soluţia pe care o veţi găsi pentru o nouă majoritate parlamentară va deturna sensul votului popular, vă rog să aveţi convingerea unei sancţiuni drastice din partea cetăţenilor pentru cei care vor mistifica pronunţarea democratică de la 19 mai şi din 2004.

Doamnelor şi domnilor,

Avem, fiecare la locul nostru, datoria de a contribui la accelerarea dezvoltării naţionale, pentru a profita cum se cuvine de apartenenţa noastră la Uniunea Europeană. Politicienii se află acum în faţa unei alternative radicale: pot intra în istoria României ca figuri pozitive ale destinului naţional sau pot acţiona vremelnic ca obstacole în calea realizării acestuia. Nu trebuie să ratăm această şansă, nu avem dreptul să ne jucăm cu răbdarea românilor, pe baza iluziei că poporul ne va tolera la nesfârşit erorile.

Vă îndemn să facem politică pentru viitorul tuturor şi al fiecăruia! Am intrat într-un stadiu în care numai cei ce urmăresc politica interesului naţional vor putea să mai aspire vreodată la privilegiul de a-i reprezenta pe români. Dacă nu găsim o soluţie corectă, există riscul major ca românii să-şi piardă încrederea în capacitatea democratică a instituţiilor noastre; să-şi piardă încrederea în vot ca principal mod de exercitare a voinţei majoritare.

În pofida tuturor răstălmăcirilor şi speculaţiilor partizane, respectul meu în calitate de Preşedinte faţă de instituţia Parlamentului este real. Sunt dator, totodată, să vă transmit cu toată tăria mesajul că impopularitatea acestei instituţii esenţiale a democraţiei, accentuată de înfrângerea prin vot a deciziei celor 322, poate conduce la ruperea definitivă a reprezentanţilor naţiunii de cetăţeni şi la consolidarea nedorită a unor mişcări sau ideologii antidemocratice.

Deriva sistemului politic democratic spre un sistem oligarhic are ca principal simptom incapacitatea clasei politice de a mai reacţiona la semnalele venite din societate. În următoarea perioadă, avem ocazia să demonstrăm împreună că nu acceptăm un regim politic în care democraţia ne oferă doar pârghii formale pentru a susţine diferite interese oculte şi în care, indiferent de votul românilor, nimic nu se schimbă.

Românii nu au votat pe 19 mai pentru persoana Traian Băsescu şi nici împotriva unor lideri politici. Ei au spus NU corupţiei şi abuzului politic; ei au votat pentru ca România să fie mai bine guvernată. Personal, cred în schimbare, în dialog şi negociere sinceră, în vederea binelui comun. Dar vă rog să nu-mi cereţi atitudini care pot compromite speranţa şi încrederea cu care milioane de cetăţeni m-au reinvestit pe 19 mai. În numele lor vă adresez chemarea de a răspunde urgenţei acestui moment. În numele lor, vă invit să luaţi deciziile pe care poporul român le aşteaptă.

Vă mulţumesc.”

Departamentul de Comunicare Publica
30 Mai 2007

marți, 29 mai 2007

# # #

uneori cuvintele iau foc de aşteptare

sânii plutesc
alături de pata de ulei a înserării

pereţii cad fără remuşcări

rămâne locul ferestrei uneori

Alexandru PETRIA


sâmbătă, 26 mai 2007

Grigore Caraza: “Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei"

Grigore Caraza, om de-o mare rectitudine morală, deţinut peste 20 de ani în închisorile comuniste, îl acuză pe mitropolitul Bartolomeu Anania, în volumul "Aiud însîngerat" (prefaţat de părintele Gheorghe Calciu , un stîlp al rezistenţei anticomuniste româneşti, Dumnezeu să-l ierte că a murit recent), capitolul VII, că a colaborat cu torţionarii puşcăriei din Aiud. Titlul şi subtitlurile fragmentelor din carte au fost alese de mine.(Alexandru PETRIA)

Grigore Caraza: “Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei"


Chinuri mai ca ale Inchiziţiei

Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic nu a fost cît am stat în celulele de piatră ale Galatei-Iaşi şi nici în aprilie 1950, cînd am păşit în Aiud, ci între anii 1962 şi 1964, în aceeaşi însîngerată şi cumplită temniţă Aiud. Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, a reprezentat cea mai crîncenă antecameră a iadului, acolo unde mii de oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult metodele Inchiziţiei. Recent, am citit în presă un articol în care se spunea că Auschwitz-ul a fost mai uşor decît reeducările din Piteşti, Gherla şi Aiud. Fiecare zi petrecută în Zarcă însemna încă o condamnare. Sufeream pentru fiecare nou intrat pe uşa temniţei, iar cînd cineva pleca în libertate mă eliberam, parcă, odată cu el.
(…) În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber- făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, avînd chiar şi o scînteie de divinitate- în postură de sclav, de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu. "Omul nou" dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat. Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală - în Dumnezeire - să fie reduşi la zero. În felul acesta, voiau să dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să fie aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încît să poată face ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea românească. Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi întruchipau o forţă ocultă al cărei unic ţel era de a stăpîni o lume adusă la stadiul de turmă.

Despre reeducare

(…) După "reeducările" de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canal, al căror răsunet depăşise graniţele României şi îngrozise tot Apusul prin cele întîmplate, conducerea comunistă din România a renunţat la metoda stalinistă al cărui părinte, de fapt, era Anton Semionovici Macarenko. Astfel, aceştia au schimbat metoda şi au îndulcit titlul: în loc de reeducare, au numit-o "activitate cultural-educativă".
În anul 1959, a fost adus la conducerea închisorii Aiud col. Gheorghe Crăciun, fost chestor al Poliţiei, apoi şef al Securităţii din Braşov şi şeful diviziei de securişti care au luptat în Munţii Făgăraş împotriva rezistenţilor anticomunişti- între aceştia fiind ing. Gavrilă Ogoranu şi fraţii Arnăuţoiu, Dabija (Munţii Banatului) şi alţii.
Se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mînă împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, cînd l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr.
Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele cîteva sute de comunişti.

Pătrăşcanu şi Anania

Acolo, la Cluj, cînd Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: "Înainte de a fi comunist, eu sînt român". A fost singura "greşeală" faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mîrşava ţintă pe care o urmărea.
Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali- şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decît cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre- Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute pînă atunci - în decursul istoriei- încheindu-se cu schingiuirea omului pînă la moarte, în Aiud s-a întîmplat cu totul altfel.

A ajuns undeva într-un adînc de hău

La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai tîrziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adînc de hău. Ani la rînd a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpînd astfel de prima arestare din 1948, iar cîţiva ani mai tîrziu, cînd Securitatea punea mîna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgîndu-l din ghearele acesteia.
În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, cînd Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducîndu-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar cînd au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor...
Gheorghe Crăciun s-a întîlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atît de bine, încît i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.
La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată o masă, scaun, hîrtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei.
Din 1960 pînă în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mîncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfîrşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scînteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.

Au rezistat sub 1%

Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut pînă în vara lui 1964, în această perioadă abătîndu-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborînd o lume care s-a menţinut în picioare ani la rînd, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult... Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stîncii din vîrf de munte, bătută de vînturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet... Nu ştiu ce s-a întîmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducînd cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci cînd poporul nostru era în cumpăna de a rămîne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rînduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.
Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugînd ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: "Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!"
(…)Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cîndva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dînsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.

Colaborarea actualului mitropolit

Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dînsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc "De mortius nil nisi bene" (Despre morţi nimic altceva decît de bine).
(…) Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri.
Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare cînd eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu mîinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cît mai mult coarda sentimentală, şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, de faţă erau ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi crezut, poate, un Cicero? Nu ştiu, dar îmi aduc aminte că, după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă prindeam cu ambele mîini de marginea băncii pe care stăteam, pînă cînd simţeam că oasele au pătruns prin lemn... Spuneam în continuu "Tatăl nostru" şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mă părăsească.
- Auziţi, voi, cei din Zarcă!, spunea Anania. Afară, în prag, o mamă bătrână, cu mîna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul - pe care poate nici nu-l mai cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvînt, o şoaptă, frate drag, ce zici?
În jurul meu, simţeam pe cîte unul cum se prăbuşeşte, de obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a întîmplat şi cu un bun prieten, avocat, cu care făcusem D.O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă cu acelaşi lot, primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecîndu-se spre mine, mi-a zis:
- Grigore, nu mai pot! Iartă-mă!
În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins mîinile, i le-am strîns şi i le-am sărutat, rugîndu-l să rămînă...
- Nu mai pot, Grigore! Iartă-mă! Simt că-mi cedează nervii...
Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva care să-l salveze...

Înainte de eliberare

(…) În acele zile, am avut ocazia să schimb cîteva cuvinte cu Valeriu Anania. Cînd i-am spus că amîndoi ne eliberăm aproximativ în acelaşi timp, a tăcut un timp, ca şi cînd i-ar fi fost necesar să aprecieze dacă trebuie sau nu să mă învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o motivaţie. A încercat să-mi explice că, de multe ori, o intenţie bună poate să sfîrşească rău, sau, atunci cînd ai o responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni, trebuie să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, chiar şi în această postură, nu renunţase la trufia care îl stăpînea de o viaţă şi mi-a venit atunci în minte o zicere din popor pe care o ştiam încă de cînd eram copil: "Mândrului, şi Dumnezeu îi stă în cale!"

Anania era socotit un venetic

(…) Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar cîteva luni mai tîrziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărîma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amîndoi erau luptători de rang sub acelaşi drapel, în slujba aceleiaşi credinţe în Dumnezeu.
În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susţinea pe episcop şi îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată- de a produce zîzanie şi dezbinare.
Grigore CARAZA

Încercarea comunismului de a distruge creştinismul

INTRODUCERE

Se cuvine ca înainte de a trece în revistă persecuţia Bisericii România să aruncăm o privire asupra genocidului din sânul Bisericii ruse dezlăntuit de bolşevici după instaurarea lor prin forta, în 1917, la conducerea statului.

Creştinarea poporului rus a coincis cu unificarea statului şi s-a dezvoltat sub influenta bizantină. După creştinarea prinţului Vladimir în 988 rusii au intrat în al doilea mileniu ca un popor profund creştin. Invazia mongola a găsit o rezistentă înverşunată în creştinismul poporului rus, iar Alexis (1293-1378) devenit mitropolit al Moscovei si regent a fost sanctificat fiind socotit ca simbol al reinvierii spirituale, naţionale si politice.

Prestigiul Rusiei ţariste din ultimele secole s-a datorat si influ­entei religioase a patriarhiei Moscovei care s-a rasfrânt asupra sla­vilor din Balcani, nutrindu-i dorinţele expansioniste, erijându-se ca protectoare a creştinilor. Bulgarii în liturghiile lor comemorau nume­le tarului Alexandru II, liberatorul ţarii de sub turci iar Sârbii nu au putut uita alianţa rusă la izbucnirea primului război mondial. Ru­sia era considerată ca protectoare a "Locurilor Sfinte" contra pre­tenţiilor islamice si catolice, în timp ce scopul ei era sa ajungă la Marea Mediterană prin Dardanele si la Oceanul Indian prin golful persic. Grecii au descifrat visul imperialist al Moscovei spre dominaţia Balcanilor si a strâmtorilor, si nu s-au înşelat.

Cu tot prestigiul religios exterior care nu era altceva decât sâmburile ecumenismului, cu toată viată creştină originală dominată de viata monastică extinsă pe vastul teritoriu ţarist ce-si găsise prin sihastrii adevăraţi propavaduitori ai umilinţei până în străfundu­rile pădurilor de nepătruns, cu toate că preotul, servitor al lui Dumnezeu transformat si-n ultimul slujbaş al statului cu toate acestea ne­mulţumirile interne erau alimentate si de scandalurile continui si co­rupţia generalizată.

Atmosfera despotica care nu era numai în Rusia, dar aici si-a găsit un terne mai fertil si focul anarhiei a fost pus de trimiterea unui vagon blindat, din occident până în aceea Rusie muribundă, din care a descins Lenin numai cu o mână de tortionari marxişti.

IADUL S-A INSTALAT ÎN RUSIA

Si cum noua schizofrenie marxistă urmărea să revoluţioneze omeni­rea bazându-se pe minciună, furt, delaţiune, crimă, toate viciile de des­trămare a societăţii, fără ca acestea să fie sancţionate pe pământ, comunismul a început lupta pe viată si pe moarte împotriva clasei vechi conducătoare, împotriva intelectualităţii si împotriva Bisericii.

Dincolo de Nistru, până la Vladivostoc s-a instaurat un imperiu al barbariei, într-o societate artificială lipsită de substanţa umană, în care nu va exista nici familie, nici Dumnezeu, unde se urmărea colectivizarea femeii, creşterea copiilor la crese precum puii de găina la incubatoare după care să cutreiere maidanele, transformarea satelor în cazărmi, în jurul obiectivelor economice impuse si în care omul "cel mai preţios capital" să fie controlat si dirijat.

Oamenii au ajuns sclavi si flămânzi, o turma condusa de cei ce aveau bata in mana.

Biserica alături de familie si scoală reprezentau factorii de educatie ai poporului. Mai mult, biserica avea o sferă de acţiune si mai mare, ea asumându-si rolul de a se ocupa de om de la naştere până la moarte, deci un rol predominant fată de familie si scoală (care le aveau limitate în timp).

După ce teroriştii în frunte cu Lenin, prin forţă au pus mâna pe conducerea statului au căutat imediat să excludă radical ori ce opoziţie individuală sau organizată.

Toate acestea s-au făcut sub privirile îngăduitoare ale celor ce se străduiau să conducă omenirea spre o societate mai bună, mai îndes­tulată, care să respecte pe om si libertăţile de manifestare spirituală, spre progresul ei.

Sub aceste priviri, în infernul URSS au fost exterminaţi 25% din populaţia prinsă ostatică, adică circa 50 de milioane de fiinţe umane. Dintre aceştia 200.000 au fost preoţii ruşi care propăvăduiau dragos­tea între semeni.

GENOCIDUL ÎMPOTRIVA BISERICII

Chiar din primele momente ale instaurării revoluţiei bolşevice, Biserica ortodoxă rusă a reacţionat împotriva violentelor si în mesajul adresat pe 11 Noiembrie 1917 se spunea:

„... Din toate colturile Rusiei ne vin vesti în ceea ce priveşte vi­olentele de neimaginat fată de biserică, făcute de diverse organi­zaţii sau persoane de la putere. Sub pretextul separării Biseri­cii de stat, consiliul comisarilor poporului se forţează de a face imposibilă existenta Bisericii, a instituţiilor eclesiastice si a clerului. Sub pretextul confiscării bunurilor bisericeşti se urmă­reşte distrugerea cultului si a slujbelor. Prin confiscarea im­primeriilor, posibilitatea unei publicaţii libere a bisericii sau a cărţilor liturgice cu toată curăţenia si integritatea cuvenita, au devenit imposibile."

In fata persecutiilor din ce în ce mai puternice împotriva biseri­cii, Patriarhul Tikhon a excomunicat pe bolşevici pe 19-01-1918.

A doua zi a fost făcut public decretul prin care Biserica era se­parată de Stat si i se confiscau toate bunurile, fiind lipsita de toa­te drepturile juridice, deci scoasă în afară de lege.

Războiul civil bolşevic a continuat mână-n mână cu lupta fără mi­lă împotriva Bisericii ortodoxe, la început. De la aceasta dată până la sfârşitul anului 1922, un număr de 25 episcopi si arhiepiscopi au dispărut fie executati de politia secreta, fie morţi în temniţe. Nu­mai în noaptea de 12/13 August 1922 episcopul Veniamin al Leningra­dului, după ce se opusese unei divizări a bisericii făcută din dispo­ziţia lui Lenin, împreună cu alţi 3 preoţi au fost împuşcaţi în apro­pierea Leningradului. Si până la sfârşitul anului au mai fost execu­taţi 2.691 preoţi, 1.962 călugări si 3.447 călugărite.

Patriarhul rămăsese pe poziţie intransigentă.

în anul 1922, sub pretextul ajutorării populaţiei înfometate de pe malurile Volgăi, Lenin dăduse dispoziţie să se confisce toate obiecte le de cult pentru cumpărarea de alimente. S-a refuzat primirea contra valorii acestor obiecte oferită de credincioşi. S-a dovedit că totul a fost numai jaf. Numai un milion de ruble au fost folosite în sco­pul ajutorării, restul de 2,5 miliarde de ruble aur au luat drumul băncilor capitaliste, în conturile şefilor comunişti pentru sprijinirea revoluţiei mondiale, în timp ce Lenin se adresa proletariatului dornic de sânge: "Suprimarea trebuie cât mai rapidă si fără milă...".

ATACUL ÎMPOTRIVA PATRIARHULUI

Arestarea Patriarhului Tikhon a dat naştere la multe proteste în oc­cident din partea Bisericilor Catolice si Protestante mergându-se pâna la ameninţarea cu ruperea reiaţilor dintre Anglia si Rusia.

Invinuit de activitate antisovietică, patriarhul a găsit calea plecă­ciunii folosita de foarte mulţi care au trecut prin fata instanţelor comuniste:

"...Recunosc întemeiate acuzatiile de activitate antisovietică si re­gret greşelile făcute contra regimului instalat si cer Tribunalului să-mi comute pedeapsa, adică să mă elibereze din închisoare..." Cu toate acestea a continuat să trăiască ca si arestat cu tot antura­jul lui; iar în luna Decembrie secretarul lui a fost asasinat. în luna Ianuarie 1924 a fost "nevoie" ca să fie internat în spital, iar pe 7 Aprilie din acelasi an, a trebuit să moara, nu înainte de a i se pune în sarcină că ar fi adresat un mesaj credincioşilor invitându-i "să se convingă că puterea sovietică este cu adevărat puterea populară a muncitorilor si ţăranilor si din acest motiv e solidă si de neclintit."

Cei care au cunoscut circumstanţele si mijloacele în care se dau astfel de declaraţii îsi dau seama de autencitatea lor, iar pe cei ce i-a ferit Dumnezeu să cunoască aceste metode, dacă sunt de buna credintă pot să deducă din dezastrul ce a rămas după 7 decenii de comunism din Rusia.

După indicatiile "preţioase" ale lui Lenin, au fost exterminaţi fără milă, între 1923-1926 17 episcopi dintre cei 24 deportaţi în insula Solovski din Marea Albă.

Din 1922 s-a creat editura "Ateul" si începând de la Crăciun pus în practică mijloace de combatere a creştinismului prin manifestări obscene contra Naşterii Domnului, un fel de carnavale ce cutreierau stră­zile si obligau pe elevi si studenţi să participe în anul următor începe sa se dezvolte presa antireligioasa si să apară broşuri.

Propaganda desenţată duce la crearea unei "Ligi a celor fără Dum­nezeu" pe 7 Decembrie 1925 sub conducerea lui Emilian Iaroslavsky, pe adevăratul nume Gubelmann.

SEPARAREA BISERICII DE STAT

Dacă în 1918 printr-un decret se separase Biserica de Stat, prin constituţia din 1924 se legifera separarea proclamându-se "libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii", cu alte cuvinte credincioşi sau necredincioşi se bucurau de aceleaşi drepturi, în teorie, dar în practică acest articol 4 a fost modificat în 1929 în sensul următor:

"In scopul de a asigura muncitorilor o adevărată libertate de cre­dinţă se separă biserica de scoală si Stat; libertatea cultului si dreptul la propaganda antireligioasa sunt recunoscute tuturor ce­tăţenilor."

Statul comunist urmărea prin supunerea bisericii, distrugerea ei. Astfel succesorii numiţi de patriarhul Tikhon au fost arestaţi si deportaţi, ultimul dintre ei, Petru Poliansky pe data de 10 Decem­brie 1925, după ce a afirmat credinţă predecesorului său.

Mitropolitul Serghie arestat si el în 1926, după trecerea prin lagărele de exterminare din insula Solovski (Marea Albă), a fost eliberat subordonându-se regimului, opinie ce si-a exprimat-o cu fermitate, în scris, pe 16 Iunie 1927:

"...fiecare lovitură îndreptată împotriva Uniunii sovietice, fie război, boicot, manifestări de nemulţumiri publice, un singur mort la colt de stradă ca cel de la Varşovia, este resimţit de noi ca o lovitură îndreptată împotriva noastră însăşi."

Linia proclamată de noul patriarh Serghie n-a fost urmată de mulţi ierarhi si unii au protestat în scris cum a fost cazul celor din insulile Solovski care în 1926 adresându-se guvernului subliniau printre altele:

"...Este o minciună incompatibilă cu demnitatea Bisericii si nu va convinge pe nimeni în condiţiile actuale ca să afirmi că nu exista nici o divergentă între Biserica ortodoxă şi pu­terea sovietica. Această divergentă constă în incompatibi­litatea doctrinei religioase a bisericii cu materialismul ca­re este doctrina oficială a partidului comunist si a guvernu­lui republicilor sovietice dirijate de acest partid. Guvernul a trecut de partea ateismului folosind toate mijloacele si implicându-se alături de acesta ca o contrabalansare împotriva tuturor religiilor. Politica guvernului este de a lua toa­te măsurile pentru oprimarea bisericii. A încurajat schisma amestecându-se si asigurându-i protecţia."

Alţi preoţi au refuzat să introducă în slujbe rugăciuni în fa­voarea conducătorilor comunişti si au sfârşit în temniţe.

Printre atitudinile pline de demnitate se numără grupul celor peste 30 de maici de la o mănăstire din preajma sihăstriei Optina care au fost arestate în 1929 si duse în lagărele de exterminare, prin muncă forţată, din arhipelagul Solovki. Acolo au refuzat să lu­creze pentru puterea lui Anticrist si au adoptat tăcerea totală fată de administraţie. Până la urma le-au dispersat, una câte una si au dispărut în infernul comunist.

La 10 ani după instaurarea bolşevicilor la putere, un nou val de cruzime s-a năpustit asupra bisericii ortodoxe ruse.

Pe lângă mascarada anticreştină din publicaţii si conferinţe atee s-a forţat educaţia copiilor în spirit anticreştin mergând pâ­nă acolo ca să-i transforme în delatori ai celor ce se rugau, chiar si a părinţilor si preoţilor, folosindu-i si în biserici pentru a nota numele celor ce le frecventau.

Anul 1929 a atins culmea nebuniei antireligioase începând cu transformarea bisericilor în muzee antireligioase, magazii, săli de reuniuni sau distractii. Prin lege, în acel an au interzis viata mo­nahală, au distrus capelele creştine trecându-se la închiderea a 540 biserici printre ele numărându-se 63 sinagogi si 18 moschei. A urmat dărîmarea bisericii "Sf. înălţări din Odesa si a catedra­lei "Sf. Nicolae" din acelaşi oraş.

Tot în acel an 1929 pe tot cuprinsul Uniunii sovietice s-au înscenat sute de comploturi de câtre politia secretă iar episcopii de Iaroslav si Kindisna au fost împuşcaţi printre sutele de ofiţeri si ţărani înfometaţi, care se revoltaseră disperaţi.

Revoltele si represiunile erau neîncetate, în această perioadă scriitorul român Panait Istrate n-a putut vizita regiunea muntoa­să a Caucazului decât sub protecţia unei puternice escorte milita­re. In cele 16 luni petrecute pe teritoriul URSS, Panait Istrate s-a lămurit si-a revizuit crezul politic. Era perioada teroarei demen­ţiale când se urmărea lichidarea nu numai a clerului dar si a ţă­ranilor, confiscându-le totul, împuscându-i pe loc sau deportându-i expuşi exterminării prin foame, frig sau tifos.

Peste un milion de familii au fost trimise în lagărele de ex­terminare,numărul deportaţilor ridicându-se după cifre neoficiale la 5 milioane, în timp ce numărul clericilor împuşcaţi era înspăi­mântător de mare.

CALAUL OMENIRII

Stalin reuşise să-si consolideze puterea înlăturându-si toţi co­laboratorii si chiar pe cei apropiaţi. începutul a fost cu Nadia Alliluieva, soţia lui, care îngrozita de ce auzea de la colegii ei, s-a sinucis văzându-se că devenise delatoarea lor fără să-si dea seama. A urinat conducerea partidu-lui, în frunte cu şeful NKVD-ului, Yagoda judecat ca trădător si care întrebat de procurorul general Visinski dacă regretă, a reuşit să-i mai răspundă înainte de execuţie "Regret mult că nu v-am împuşcat pe toţi atunci când aveam puterea s-o fac!!' Şi în aceasta atmosfera de "colegială răfuială", în 1936 Buharin a strigat în fata plutonului de execuţie: "Are să vină si rândul tău, călăule Stalin!"

Nimeni n-a scăpat de ura si furia lui Stalin.

URSS-ul devenise un mare abator. Măcelarul Stalin într-o telegra­mă datată 25 Septembrie 1936 câtorva apropiaţi din biroul politic ce­re înlocuirea lui Iagoda din fruntea GPU-ului ca incapabil, deoarece a întârziat cu 4 ani lichidarea grupului "Trotski-Zinoviev, si în ple­nara din Februarie-Martie, tot Stalin cere capul tuturor ipocriţilor în numele luptei de clasa si a avansării spre socialism.

Astfel în mare grabă au căzut capetele a 98 de delegaţi aleşi în Comitetul central din 139 (adică 70%) si 1.018 persoane din cei 1966 delegaţi la Congres. Noul sef al GPU-ului si-a îndeplinit prima sarci­nă. Nichita Hrusciov în raportul său din 14-21 Februarie 1956 se adre­sează congresului XX-lea:

"Nimicirea de către Stalin a numeroşi comandanţi militari si functionari politici între 1937-1941, datorită suspiciunii sale şi acuza­ţiilor calomnioase, au avut deasemenea consecinţe foarte grave, mai ales în prima fază a războiului. în cursul acestor ani represiunea a fost îndreptată împotriva unui important număr de cadre militare, în­cepând cu comandanţii de companie si de batalioane până la nivelele cele mai înalte ale armatei. In timpul acestei perioade, cadrele care dobândiseră o experienţă militară în Spania si Extremul Orient, au fost aproape în întregime lichidate.”

Dar lejov învestit cu puteri depline şi-a extins teroarea si asu­pra clerului. Numai în 1937 au fost arestaţi 136.000 de clerici din­tre care 85.000 de mii au fost exterminaţi. In această vărsare de sânge creştin au pierit peste 40 de episcopi, dintre ei amintim câteva nu­me: Mitropolitii Procopie (de Kerson), Serafim (de Bakinsk), Sofronie (de Irkutsk), Andrei (de Tomsk), Stefan (de Vologda), Inochentiu (Klin), si o mică parte dintre episcopi: Teofan (de Nijni-Novgorod), Ambrozie (de Petrograd), Iuvenal (de Kursk), Paul (de Serdobsk), Petre (de la mă­năstirea Simonov), Amfilochie (de Ienisei), Gleb (de Perm) si mulţi alţii.

Peste 60 călugărite de la mănăstirea Pokrov de lângă Kiev au fost deportate tocmai pe una din insulele oceanului Pacific, din apropri­erea peninsulei Kamceatca, de unde li s-a pierdut urma.

După arestarea si deportarea celor 5 mitropoliti din regiunea Poltava, arestările nu au contenit si în Februarie 1938 au luat drumul deportării toţi preoţii, diaconii si cei apropiaţi bisericii în frunte cu episcopul Teodosie. In luna Mai li s-au trimis hainele acasă, semn că au fost împuşcaţi, de ei nu a mai auzit nimeni, niciodată.

în anul 1939 a continuat vărsarea de sânge creştin si din cei cir­ca 28.000 de preoţi arestaţi au fost exterminaţi 21.500.

Dar începerea războiului mondial din 1939 nu a stopat persecuţiile creştine. Si odată cu prima invazie spre apus încep ridicările de pre­oţi din Ţările Baltice, Polonia, Bucovina si Basarabia.

POLITICA DE EXPANSIUNE SI HEGEMONIE COMUNISTA PRIN BISERICA

După 1939 scopul Patriarhiei ruse, pe care regimul o crease si o tolera, a fost de a îndrepta ochii ortodoxiei spre Moscova iar diplo­maţia rusa a folosit cu abilitate Biserica pentru a-si impune influenţa în Balcani si Orientul Mijlociu, paralel cu neutralizarea emi­graţiei ruse din tarile occidentale.

Aceasta politica duplicitara, una in interior si alta pentru ador­mirea străinătăţii, a fost din totdeauna în mâna atee a Moscovei.

Astfel în Octombrie 1939 după ocuparea Galitiei si anexarea ei la Ucraina, după ce cumnaţii Nichita Hrusciov si generalul Ivan Serov exterminaseră Comitetul central al acestei provincii si pe deasupra încă vreo 50.000 activisti, tot ei fuseseră însărcinaţi sa deporteze peste 1.200.000 polonezi, printre ei numarăndu-se si preoţi. Mitropoli­tul greco-catolic de la Liov s-a opus ocupantului care urmarea sa-i treacă la ortodocşi. Ca urmare a pactului Ribentrop-Molotov peste 12 milioane de catolici erau luaţi ca ostateci în graniţele sovietice si deveneau o problema fiindcă Vaticanul reprezenta obstacolul răs­pândirii comunismului în omenire. Dar cum Stalin a dat ordin NKVD-ului, trecut acum în mâna lui Beria, ca sa rezolve problema, acesta a inchis cea mai mare parte din biserici si a trecut la deportarea po­pulaţiei din Tarile Baltice. Catolicii din interiorul Rusiei fuseseră lichidaţi după revoluţia din 1917 nemairamanînd în 1934 decât 3 bise­rici din 980 si 10 preoţi din 912, fără nici un episcop.

Tot timpul după marele măcel din 1938-39 au continuat arestările si execuţiile la scara mai mica a clericilor, dar barbaria împotriva oamenilor s-a manifestat în deportările masive, aproape în totalita­te a unor popoare cu conducătorii lor spirituali, cu tot ce le-ar mai fi putut trezi conştiinţa naţionala. Astfel după Stalingrad, în 1943 au fost deportaţi Karacii din Caucaz, iar în Decembrie 1943 a venit rândul Kalmucilor. La 23 Februarie 1944 toţi Cetnicii si Ingusii au fost exterminaţi iar în Aprilie acelaşi an a venit rândul Balkarilor ca sa fie deportaţi. Nu pot fi trecute cu vederea execuţiile din Arme­nia urmate de masive deportări (1938), precum si deportarea Tătarilor din Crimea în Asia Centrala si Siberia (1944).

Despre monstruozitatea sistemului de deportare s-a depistat "Pla­nul de munca" din Ianuarie 1941, din care reiese metoda diabolica: dupa ce se infiltrau echipe de 3 persoane (doi bărbaţi si o femeie) în comune, aceştia întocmeau listele nominale după criteriu:

"Este necesar sa deportam fiecare membru al familiei, ca pe un prin­cipal deportat, împreuna fara sa-i informam de separarea care ur­mează. Toata familia în aceiaşi maşină, până la vagoane. Abia acolo îl separăm pe" capul familiei', apoi' pe ceilalţi, sub pretextul inspec­ţiei sanitare, dar numai după ce ne-am asigurat ca si-au luat baga­jul în mână."

După 1940,peste 100.000 români basarabeni si bucovineni au fost deportaţi pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma.

RUSIA TRAGE DIN NOU PE SFOARA OCCIDENTUL

Stalin a hotarît în 1943 desfiinţarea Internaţionalei III Cominternul pentru a dovedi ca Rusia nu mai reprezintă coordonarea mişcă­rii internaţionale lăsând fiecare tara să acţioneze independent.

In realitate fusese însărcinat Gh. Dimitrov să circule prin ţări­le cu partide subordonate si să le convingă că e o schimbare doar de tactică, unirea proletariatului din toata lumea rămânând preocuparea permanenta a Moscovei, iar Stalin îi spunea lui Tito ca acolo un­de armata rosie pune piciorul se impune si sistemul social comunist.

Si dacă din punct de vedere politic problema ajunsese duplicitara, acelasi lucru s-a întâmplat si din punct de vedere spiritual, patriar­hul Moscovei fiind subordonat puterii sovietice.

Urmând directivele primite, patriarhul Moscovei a invitat într-un Conciliu, în 1945 pe şefii bisericilor ortodoxe din lume. Patriarhii Antiohiei si al Alexandriei au fost în persoană. Iar acesta din urma (Cristofor) a adus un elogiu guvernului sovietic si în special lui Stalin "unul din marii oameni ai timpului nostru care are încredere în biserică si simpatizează cu ea". Dar se făcea ca nu ştie ca pe 11 Aprilie 1945 toţi episcopii greco-catolici din Galitia si 500 de pre­oţi care au refuzat supunerea au luat drumul gulagului sovietic.

Restul reprezentanţilor au fost înlocuiţi prin demnitari de sea­mă care trebuiau sa fie de acord cu hotararile ce urmau sa fie luate.

Astfel la sfârşit s-a semnat o "Chemare" către creştinii din lumea întreaga îndemnandu-i la lupta contra fascismului si contra Va­ticanului în persoana celor "care îndrăznesc sa se numească creştini"

Deci războiul pe plan spiritual era deschis dovedind numai după 2 ani farsa cu desfiintarea Cominformului, care după cum ştim a fost nu­mai o suspendare până la defecţiunea lui Tito.

Diviziunea s-a văzut si în mijlocul bisericii ortodoxe. Cu toate eforturile patriarhiei roşii de a strânge legaturile cu bisericile ortodoxe din lume s-a văzut stânjenită de Biserica ortodoxă a emi­granţilor ruşi care dovedeau documentar lipsa libertăţii creştine în Uniunea sovietica. Episcopul de la Shanghai a rămas credincios Sino­dului emigraţiei ruse.

Biserica ortodoxa finlandeza în Septembrie 1945 s-a desprins de patriarhatul Moscovei deoarece i s-a refuzat libertatea de acţiune.

In ţările ocupate de armatele ruseşti, zisele democraţii populare, nu a existat nici o opoziţie, toate s-au încolonat si au primit ordine.

Biserica ortodoxa din Cehoslovacia a fost unita sub episcopul de Rostov (pe Don) căruia i s-a dat si titlul de exarh al Moscovei.

Biserica din Rusia subcarpatica aparţinea Serbiei care i-a cedat Moscovei jurisdicţia eclesiastica, în Aprilie 1947.

Patriarhul Serafim al Bulgariei s-a prea plecat Moscovei.

Bisericii ortodoxe poloneze după ce a rupt-o de Constantinopole, i-a acordat Moscova autocefalia si i-a pus în frunte un Patriarh de încredere asa cum i-a dat si pe mareşalul Constantin Rokossovski ca mareşal al armatei poloneze si ministru al Apărării statului.

In Albania, după ce a rupt-o de patriarhul Constantinopolului, Mos­cova i-a recomandat un episcop docil, pe deasupra analfabet, si a tre­cut-o sub jurisdicţia sa, dezlantuind o cruntă teroare.

Cu toate eforturile de a se impune în afara "lagărului" socialist patriarhul Moscovei a început sa piardă teren, lumea lamurindu-se ca biserica ortodoxa rusă executa ordinele politice ale lui Stalin. In acelasi timp se deslantuindu-se teroarea impotriva clerului şi-n inte­riorul lagărului socialist după directivele Iui Beria.

Persecuţia se dezlantuise si asupra clerului catolic din tarile ocupate. In Letonia un singur episcop a scăpat cu viata în 1945 iar în Lituania: episcopul Matulionis arestat de doua ori până în 1945 a fost rearestat între 1946-1954, episcopul Ramanauskas arestat între 1946-1956, iar episcopul Borisevicius condamnat la moarte pe 3 Ianua­rie 1947 în timp ce din cei 1470 preoţi arestaţi în acelaşi timp au mai supravieţuit în 1954 doar 741 preoţi.

In Februarie 1946 oamenii de "mâna" ai patriarhului Alexis au re­uşit sa "convingă" 214 preoţi greco-catolici din Galitia să ceara de buna "voie" unirea cu Moscova. Si curios că episcopul Kostelnic care a fost împins să facă acest pas, a căzut asasinat pe 20 Septembrie 1948 pe străzile Liovului, perioada în care vom vedea ca si în România începea persecuţia greco-catolicilor după acelasi scenariu.

Cardinalul Mindszenty (Ungaria) a fost arestat pe 27 Dec. 1948.

In aceste condiţii "tovarăşul" Alexis a convocat o noua reuniune a şefilor ortodocşi, la Moscova, cu ocazia jubileului autocefaliei bi­sericii ruse urmată de o conferinţa pan-ortodoxa. Chemarea la ordine nu a găsit înţelegere la patriarhii Ierusalimului, Alexandriei si Ciprului .

La sfârşitul "kermezi" Alexis a dat citire unei moţiuni foarte vi­olente prin care se ataca Vaticanul învinuindu-l de toate relele din lume: de adversari ai proletariatului, de centru al fascismului, de in­stigatorul celor 2 războaie imperialiste si pregătirea celui de al treilea, de intrigi împotriva popoarelor si mai ales a celor slave. Dar tot cu aceasta ocazie "patriarhul" României a primit dispoziţie sa termine cu bisericile ce aparţineau de Vatican. Si prea plecat Justinian Marina, întors luminat de la stăpâni, a trecut la acţiune dezlanduind, după cum vom vedea cea mai crunta teroare anticreştină din lagărul socialist, depaşită doar de stăpânii sai.

Rolul patriarhiei de la Moscova a continuat în a lansa "Apeluri" pentru pace în timp ce stăpânul său Stalin se pregătea de război strigând cât putea ca imperialiştii sunt cei ce-l pun la cale.

Desfăşurarea evenimentelor ne-a dovedit perfidia rusească.

Astăzi când începe sa iasă la suprafaţa adevărul aflăm chiar din surse ruseşti ca în timp ce Stalin exporta genocidul împotriva creş­tinilor pe teritoriile ce le răpise vecinilor si autoriza reconstru­irea parţiala a structurilor bisericii ortodoxe, pregătind o schimba­re la fată a comunismului, în imperiul lui satanic continua să ucidă anual sute de preoţi, încă decenii, după terminarea războiului.

Alexandr Iakovlev, preşedintele comisiei însărcinata cu reabilita­rea victimelor represiunii politice, intr-o conferinţa ţinuta pe 27 Noiembrie 1995 spunea referitor la genocidul împotriva clerului: „Preotii au fost crucificaţi pe uşile propriilor biserici, împuşcaţi, spân­zuraţi, aruncaţi în apa pentru a se preface în statui de gheată."

Alexandr Iakovlev, care este considerat drept unul dintre părinţii perestroickăi, nu a uitat să precizeze ca "după ce au distrus 40.000 de biserici si mai mult de jumătate din moscheele si sinagogile ţării, dupa ce au împuşcat milioane de credincioşi", comuniştii încearcă astăzi să-si amelioreze propria imagine, apropiindu-se de Biserica "fără să-si exprime nici cele mai mici regrete", ceea ce constituie, adaugă el, "un semn al extremului declin moral si al cinismului aces­tui partid."

Iar în 1944 "sora noastră cea mare" ne-a trimis specialist NKVD pentru distrugerea Bisericii după metodele înaintate sovietice.

Vom vedea că ce a urmat la noi a fost aidoma. Un Serghei si un Alexis s-au găsit si în România, după cum cozi de topor romaneşti s-au aflat peste tot care sa lovească fara cruţare în stejarul altarului strămoşesc.

Cicerone Ionitoiu

Bibliografie:

Les Nouveaux martirs de la terre russe, de arhiepiscopul Michel Polsky, Ed.Resiac,1976

Les chretiens en U R S S, de Nikita Struve; Ed. Seuil, 1964

Au fonde de l'abîme, de Sergiu Grossu, Apostolat des Editions

Dix sept ans dans les camps sovietiques, de Andree Sentaurens-Gallimard

Les grandes enigmes du Kremlin, Edition Cremille,1973

Catacombes,revista lunară editata de Sergiu Grosu

Le Rapport Khruchtchev et son histoire, Edition du Seuil, 1976

Le martyre de l'eglise en Roumanie, de C.lonitoiu, Ed.Resiac 1986

(sursa: procesulcomunismului.com)