Adam si Eva au fost maimute?

Am găsit pe Catholica.ro:

Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură a afirmat că teoria evoluţionistă "nu este incompatibilă" cu învăţătura Bisericii Catolice, insistând că teoria schimbării biologice de-a lungul timpului nu a fost niciodată condamnată de Biserică. Arhiepiscopul Gianfranco Ravasi a făcut această observaţie la prezentarea conferinţei interdisciplinare ce va marca 150 de ani de la lucrarea "Originea speciilor" al lui Charles Darwin. Conferinţa, ce doreşte să promoveze dialogul între oamenii de ştiinţă şi teologi, e programată să aibă loc în Roma în martie 2009.
"Teoria evoluţionistă nu este incompatibilă a priori cu învăţătura Bisericii Catolice, cu mesajul Bibliei şi al teologiei, şi de fapt oficial nu a fost niciodată condamnată", a spus Arhiepiscopul Ravasi. El a spus că teologii, filosofii şi oamenii de ştiinţă de la conferinţa de anul viitor nu vor căuta neapărat să ajungă la o înţelegere, ci mai degrabă speră să confirme "posibilitatea dialogului şi dorinţa comună de interpretare a realităţii, chiar şi din puncte diferite de vedere". Prelatul a mai spus: "Trebuie să încetăm să mai gândim istoria ca un tribunal mereu în sesiune şi să ne concentrăm mai mult pe stabilirea unui dialog franc şi eficient între cele două puncte de vedere ce privesc aceeaşi realitate, a omului şi lumii sale."
În timp ce selecţia naturală ar putea fi admisă ca posibilă cauză a dezvoltării biologice, învăţătura Bisericii Catolice pune accentul pe rolul lui Dumnezeu în creaţie. În ciuda speculaţiilor presei seculare (inclusiv din România), Vaticanul nu a dat nici înapoi şi nici nu a anunţat ceva nou. Totul ţine de interpretarea care se dă teoriei darwiniste. Să nu uităm că acum un an Papa Benedict al XVI-lea critica una dintre falsele interpretări ale teoriei evoluţioniste, interpretare conform căreia universul este "rezultatul unei evoluţii aleatoare şi deci, în cele din urmă, a ceva iraţional".

Cam nepriceput în ale teologiei, dar împins de logica raţionamentelor, stau strâmb şi întreb de-a dreptul: aşa, Adam şi Eva au fost maimuţe?

Elena Udrea este tiganca?

Mădălin Voicu zice că este. Ea neagă. Este?

21 septembrie. Legionarii au dăunat grav Romaniei

Date despre această zi de pe Colectzi.ro:
1939: Premierul Armand Cãlinescu, mana dreapta a lui Carol al II-lea, , este impuscat de cãtre un grup de legionari condusi de avocatul Miti Dumitrescu.
1940: Prin decret regal, România este proclamatã "stat national-legionar"(generalul Ion Antonescu devine "conducatorul statului" si Horia Sima(foto) este numit "vicepresedinte al Consiliului de ministri"). Şi când te gândeşti că şi acum sunt mulţi care-i simpatizează…

Mircea, porno-star?

Ana + Mircea= love?
Ana- victima colaterala?

Cum am devenit fascist

După cum o ştiu cei obişnuiţi cu acest blog, sunt directorul lunarului “Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”.
Recent, am hotărât ca pentru închegarea unei legături mai strânse cu cititorii, diferenţa dintre apariţiile publicaţiei fiind mare, să folosesc oportunitatea oferită de internet şi să printez anumite articole de pe acest blog, care se vor regăsi în lunar în numărul următor. Astfel, am scos pe tipar digital asta http://realiatealuipetria.blogspot.com/2008/09/naionalizri-la-dej-primarul.html şi asta http://realiatealuipetria.blogspot.com/2008/09/ntoarcere-cu-180-de-grade-surprinztoare.html, fiecare în 1000 de exemplare, care au fost împărţite pe stradă în oraşul Dej. În centrul municipiului împărţea azi fluturaşii(vezi foto) chiar redactoarea-şefă, pe considerentul că este încă o cale de-a afla ce gândesc locuitorii oraşului de pe Someş.
Desigur că ultimul fluturaş a indispus pe mulţi care sunt cu musca pe căciulă. Cînd acţiunea era pe terminate, a apărut un poliţist, care a întrebat-o dacă are autorizaţie de la Primărie să împartă aşa ceva şi a invitat-o politicos la sediul Poliţiei Dej să lămurească problema. Alertat, am apărut şi eu şi toţi trei am mers la Poliţie. După legitimări, predarea telefonului mobil la intrare, am fost conduşi într-o cameră unde erau trei poliţişti. Cel cu care am venit n-a intrat în încăperea unde, pe când iniţial vroiau declaraţii de la noi, ne-au spus cam după 10 minute că suntem liberi. Poliţistul care ne-a zis că putem pleca a ieşit afară între timp, s-a consultat probabil cu cineva cum să procedeze, şi apoi, împăciuitor, ne-a declarat că a fost primit un apel la 112 că se împart în oraş manifeste fasciste. Noi eram fioroşii fascişti!
În jurul orei 11, l-am informat telefonic pe comandantul
Poliţiei Municipiului Dej, comisarul-şef Aurel Mureşan despre incident. Şi i-am cerut să verifice, dacă s-a sunat la 112, unde apelurile se înregistrează, cine este autorul sesizării false care a fost o încercare de intimidare. După o discuţie ulterioară cu Mureşan, pe la ora 15, am dedus că parcă nu a mai fost vorba de 112, ba comandantul de poliţie dejean mi-a zis că n-am respectat nu ştiu ce normă a -atenţie!- Consiliului Naţional al Audiovizualului împărţind fluturaşii format A4. Dacă-mi explică vreunul ce are CNA-ul cu materialele distribuite în mîinile trecătorilor de o gazetă, îi rămân profund îndatorat fiindcă mă scoate dintr-o neagră ignoranţă… Dau şi o bere.
Dacă am fost minţiţi de poliţişti cu apelul la 112, este extrem de grav. Puteau să susţină eventual că au primit un telefon anonim, pe care s-au grăbit să-l verifice împinşi de-o firească sârguinţă.
Alexandru Petria
0754643681

UPDATE 17 şi 18 septembrie:
Au scris deja pe internet:
Simona Ionescu, redactor şef adjunct la "Click", aici http://blogs.click.ro/simona_ionescu/2008/09/17/politia-a-saltat-un-fascist-in-bistrita-nasaud/
Tiberiu Lovin de la "România Liberă" http://www.reportervirtual.ro/2008/09/17/blogger-saltat-de-militie.html
Daniel Todoran-Rareş http://todoran.blogspot.com/2008/09/bloggerul-alexandru-petria-fost-saltat.html
BAR TIKITAKA http://my-beleaua.blogspot.com/
Alin Fărcaş http://www.alinfarcas.ro/2008/09/18/bloggerul-alexandru-petria-arestat/
Dan Terteci http://danterteci.blogspot.com/2008/09/un-bloger-retinut-de-politie.html
Cătalin Stavri http://www.ziarit.com/index.php/2008/09/blogger-vs-militieni-1035.htm
Parlamentolitic http://www.parlamentolitic.ro/september/solidaritatea-blogosferei#comments
Le mulţumesc.


Adaam Alandra Andaa andreanum Bloglist.ro Blogul Califarului Blogul lui Emil Brumaru Catastif Cinabru Cioco-Cioco Constiinta unui liberal de stanga Cristian Diaconescu Cu ochii pe putere Daniel Todoran De vorbă cu balaurul Joe King dpweb e-Xtrema Ecologie umană Herald Inah Inventarul stricăciunilor politice Iosif Buble John Doe Lilick Marcketing politic Moshe & Mordechai blog naşii Nenea O printzesa fara inhibitii Oana Mujea- Stoica Paralele//Paralele Pastila Politică Petrisor Socol Picătura chinezească Politică fără principii Raluca 22 Real Politik Roxana Iordache Scaevola scenarii scrise cu ruj Sebastian Corn Simona Ionescu Simona Popescu Simplu blog Situatii Sătmăreanca Teodora Georgescu Turambar UnCopilutz-jurnalist de grădiniţă În spatele uşilor închise. Blogul lui Andrei Bădin

Smecherie pe seama Raiffeisen Bank

Uitati ce am primit pe e-mail de la securitate@raiffeisenonline.com:


“Raiffeisen Bank NU a trimis si NU va trimite, sub nici un pretext, mesaje pe e-mail catre clientii sai: de verificare, de autentificare, de atentionare sau orice alt motiv.


Avand in vedere numarul tot mai crescut al atacurilor de tip phishing asupra Raiffeisen Bank, echipa noastra de securitate a creeat un nou program de securizare a contului tau Raiffeisen Online.

Aceasta securizare presupune inregistrarea adresei tale personale IP in baza noastra de date alaturi de celelalte detalii ale contului tau, cum ar fi Codul utilizator, Parola si Cifrele Debit Cardului tau.


Ce este adresa IP:

Adresa IP este un cod numeric UNIC ce nu poate fi duplicat. Acesta depinde in functie de provider-ul de internet.



Ce trebuie sa faci pentru a-ti securiza contul Raiffeisen Online:

* Urmeaza link-ul de mai jos.

https://raiffeisenonline.ro/eBankingWeb/controller?security%2IP%2register


* Completeaza formularul obligatoriu pe care il vei gasi in pagina securizata de Raiffeisen Bank


Inregistrarea adresei tale personale IP se face instantaneu. Din momentul in care inregistrarea a fost facuta contul tau va fi protejat impotriva oricarui acces neautorizat.”

Mi se pare o chestie dubioasa. Eu zic sa nu muscati momeala…

Întoarcere cu 180 de grade surprinzătoare la Dej. Primarul Morar o ia pe urmele lui Ungur? S-a dat cam repejor drumul la şmecherii…

Joi am scris pe internet, pe acest blog, ca o “avampremieră” a unei anchete ce-o să fie publicată în lunarul “Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, despre scandalul asupra proprietăţii unei clădiri din centrul municipiului Dej (Piaţa Bobâlna nr.18) în care este sediul regiei de apă şi de termoficare, restaurantul “Dacia”, un sediu de bancă şi mai multe magazine. Imobilul este cuprins în patrimoniul mai multor societăţi comerciale, care au cumpărat spaţiile de la statul român .
În textul anterior l-am felicitat pe primarul Costan Morar fiindcă a dat o dispoziţie prin care anula unele dispoziţii anterioare ilegale ale lui Ioan Ungur, ex-primarul Dejului. I-am dat şi nota 10. Ungur, prin dispoziţiile sale a făcut, spus pe şleau, o nouă naţionalizare, atribuind spaţiile firmelor către unele persoane care revendică faptul că sunt urmaşii proprietarilor de dinainte de naţionalizare, deşi nu avea nici un drept, spaţiile nefiind ale statului. Abuzul a fost strigător la cer. I s-a sculat şi lui ideea să dea ce nu-i aparţinea. Cam aşa se pare că a procedat şi Morar, chiar în ziua când l-am lăudat că a instaurat legalitatea, emiţând o dispoziţie care o revocă pe cea anterioară. Culmea, miercuri am discutat cu primarul, de faţă fiind şi viceprimarul, despre problemă, ba l-am felicitat verbal! S-ar zice că Morar a reinstaurat ilegalitatea de pe vremea lui Ungur, acţionând stupefiant ca o marionetă.
Sesizat de cititori, vineri l-am contactat telefonic pe Morar ca să aflu de ce s-a răzgândit şi de ce, până la urmă, se face de râs. A dat-o în bâlbâială şi ne-am înţeles ferm să ne întâlnim azi la ora 13 ca să-mi arate şi mie documentul. La 12,30 l-am sunat şi primarul mi-a zis că revine în Primărie la 12, 50. L-am aşteptat până la 13,15, dar n-a venit, apoi l-am sunat pe mobil de patru ori. Însă, bărbăteşte, pesemne, n-a binevoit să răspundă deoarece îmi ştie numărul.
Dacă aşa procedează Morar la doar câteva luni de când este primar, oare ce-o să facă peste 3 ani? Dejenii au vrut să scape de-un escroc versat, mă refer la Ungur, însă se vede că au dat peste un… Completaţi dumneavoastră cu ce credeţi de cuviinţă! Eu sunt prea scârbit.
Alexandru Petria

Elena Udrea, policalificata. Ce o prinde?

La mop, cum au surprins-o ziariştii de la "Gândul", sau...

Intaia dragoste a Regelui Mihai I

Fabian Anton publică pe Agonia.net din arhiva Fondul Casei Regale a României pagini inedite din jurnalul Regelui Carol al II-lea. Unele însemnări se referă la prima dragoste a Regelui Mihai I, când avea 16 ani.
Redau:

„Sîmbătă, 10 aprilie 1937

(...) Tratativele Duduiei cu Părinţii Yvonichii au dat rezultatul ; ei au acceptat propunerea; îmi pare bine pentru Mihăiţă.“ (Caietul 59, pg. 58)

„Marţi, 13 aprilie

(...) Seara, Yvonica, din nou la Mihăiţă, cu acelaşi rezultat ca prima dată.“ (Caietul 61, pg. 61)

„Duminică, 2 mai
Paşti

Christos a Înviat!
Sosit pe la 4, vremea acoperită, răcoare. Duduia la cină. Mihăiţă ia masa cu Yvonica.“ (Caietul 77, pg. 83)

„Sîmbătă, 29 mai

(...) A venit şi Yvonica să-l vadă pe Mihăiţă. Au fost, după masă, amîndoi la mine. Atmosferă tristă.“ (Caietul 97, pg. 17)

„Duminică, 5 iunie 1938

(...) Întorşi, seara, cinema. Mihăiţă, foarte agitat, a voit-o, cu orice preţ, pe Yvonica; n-a avut noroc, s-a aranjat pentru astă seară. “ (Caietul 262, pg. 86)

„Luni, 6 iunie 1938

(...) Seara, cinema, două filme detective, unul bun, celălalt idiot. Am fost numai Duduia şi Urdăreanu, Mihăiţă fiind ocupat, împlinindu-i-se dorul de ieri, cu Yvonica.“ (Caietul 264, pg. 88)

„Duminică, 16 iulie 1939

(...) Ştirbey a adus răspunsul: atît soţia sa, cît şi fata nu vor să plece în străinătate şi, mai ales, în America. Yvonica a cerut să o vadă pe Duduia. A rămas ca mîine să vină la Bucureşti şi să se mai facă un efort, înainte de a trece la alte măsuri mai drastice.“ (Caietul 522, pg. 26)

„Marţi, 18 iulie 1939

Spre seară, Duduia a văzut-o pe Yvonica, care, după multe schimbări la faţă şi vorbe adesea nechibzuite, a rămas să dea răspunsul ei mîine dimineaţă. A constata că nu poate fi vorba de iubire din partea ei faţă de Mihăiţă. Şi el, bietul băiat, îşi făcea iluzii.“ (Caietul 523-524, pg.28-29)

„Miercuri, 19 iulie 1939

(...) Yvonica a fost la Duduia, după cum rămăsese ieri, cu răspunsul că va pleca, dar că refuză să scrie lui Mihăiţă o scrisoare de adio.
(...) Seara, l-am chemat pe Malaxa, să-l rog să-l lase pe Costache să meargă cu noi cu iahtul, căci, după decepţia ce o va avea Mihăiţă din cauza Yvonichii, e bine să aibă un camarad cu el.“ (Caietul 525, pg. 31)

„Luni, 24 iulie 1939

(...) Yvonica a dat scrisorile cerute şi i s-a depus la bancă dota de 2 000 000 lei.“ (Caietul 527-528, pg. 37-38)

„Joi, 27 iulie 1939

(...) Sînt extrem de nervos din cauza lui Mihăiţă. Va fi pentru el o groaznică lovitură cînd va vedea că Yvonica nu este cu noi.
La 12 1/2, se îmbarcă Mihăiţă, pe care-l primim cu toţii foarte cald. Se înţelege uşor că disperarea lui a fost extremă, mai ales cînd a citit scrisoarea ei, o scrisoare care conţinea toate elementele voite, dar lipsită de cel mai elementar simţ de tandreţe şi de inimă. Bietul copil a fost disperat şi, pentru prima dată, l-am văzut plîngînd cu nesaţ. Îşi lăsase capul pe umărul meu şi lacrimile curgeau cu nesaţ. I-am spus că nimeni mai bine decît mine pricep (sic) disperarea lui şi adînca lui durere şi mîhnire şi că bine face că plînge, căci îl va uşura. Totuşi îl rog, în faţa celorlalţi să fie bărbat şi prinţ; mi-a promis şi s-a ţinut de cuvînt.
La masă am reţinut pe ambasadorul Stoica, care venise cu guvernatorul şi ceilalţi membri ai Ambasadei să mă salute. După masă, Duduia a vorbit mult cu Mihăiţă, căruia, de dimineaţă, Urdăreanu îi spusese că Ştirbey, a venit să-i vorbească de această chestiune şi că a primit bani. Săracul băiat este foarte adînc mîhnit şi nu vrea decît un singur lucru: s-o revadă şi să aibă o explicaţiune cu ea, căci nu mai pricepe nimica şi o iubea aşa de mult. Acuză pe părinţii ei şi se plînge că purtarea ei şi, mai ales, scrisoarea ei este urîtă, cum zice, o scrisoare care nici unui servitor n-ar scri-o. Toate prostiile ce le-a făcut a fost împins de ea să le facă şi zice că adesea i-a atras ei atenţia, dar n-a voit să audă. Spre lauda lui, trebuie să zic că a fost foarte curajos.
Pe mine mă mîhneşte, mai mult decît pot spune, toate acestea (sic). Sunt foarte rele cînd le suferi tu singur şi sunt oribile când vezi pe unul ce-l iubeşti că le îndură.
Am stat toată ziua în radă şi abia pe la 1 noaptea am ridicat ancora ca să pornim înspre Izmir.

Vineri, 28 iulie 1939

Navigăm spre portul Asiei Minore pe o mare splendidă. Deşi pe bord bate niţel vîntul, marea, cu safirul caracteristic al Egeei, e de o cuminţenie remarcabilă. Cum m-aş duce eu aşa zile în şir, uitat şi uitînd de toţi şi pe toţi. Ştiri nu sunt cari să ne neliniştească, se cam întîmplă, aşa cum credeam eu, nimica. Fapt caracteristic, marea e goală, anul trecut tot se mai vedea, pe alocurea, cîte un vas, anul acesta, pînă Izmir, niciunul.
Zi foarte plăcută. Pe la 9 ancorăm lîngă port.
Mihăiţă a fost toată ziua abătut şi trist. Seara, după masă, a avut o foarte lungă conversaţie cu Duduia şi cu Urdăreanu, în care, prin întrebările lui, a pus la punct foarte multe. Avem impresia că la el se face o transformare de sentimente, sigur că durerea acută persistă, dar se simte înşelat, simte că fata n-a răspuns cu sinceritate la sentimentele lui, gîndul lui este acuma de a-i spune ei în faţă cît e de dezgustat. Ce l-a indignat e că ea a luat bani. În concepţia lui, de tînăr cinstit, acest fapt are ceva dezgustător. Mai e la el o ură teribilă împotriva părinţilor, pe cari i-ar omorî.“ (Caietul 531 – 533, pg. 45 – 48)

„Vineri, 4 august 1939

(...) Un alt semn îmbucurător la Mihăiţă: a început din nou să fumeze, ceea ce e un semn că rupe din ce în ce cu trecutul, căci el promisese Yvonichii că nu va mai fuma.“ (Caietul 541, pg. 69)

„Sîmbătă, 12 august 1939

(...) Iată s-a sfîrşit şi această călătorie, la care eu şi cu Duduia ne bucurasem aşa de mult. N-a fost ce am aşteptat; întîi, de la început, grija cea mare pentru Mihăiţă, cel puţin din acest punct de vedere lucrurile s-au liniştit, pare să fie complect dezgustat de Yvonica, îndeosebi pe chestiunea că ea trăieşte cu Ştirbey *.“ (Caietul 552, pg. 92)

* Cunoscut sub numele de „Prinţul alb“ Barbu Ştirbey era, la vremea aceea, amantul reginei Maria.

Pro si contra forumistului roman

Mircea Vasilescu a publicat în ultimul număr al “Dilemei vechi” un aricol interesant, “În contra forumistului român”, din care citez:

“Sînt unii forumişti care nu fac decît să înjure, la propriu. Alţii scriu mesaje ceva mai elaborate, dar pe dedesubt se întrevede tot impulsul de a înjura: de exemplu, dacă într-un articol apare numele lui Ion Iliescu (indiferent în ce context), (ni) se reaminteşte de către vreun cetăţean interactiv că fostul preşedinte e vinovat pentru morţii din decembrie 1989 şi pentru mineriade; dacă apare în articol numele actualului preşedinte, imediat se găseşte vreun forumist care să spună că „a vîndut flota“, chiar dacă nu e vorba de aşa ceva. Asemenea frustraţi cu idei fixe strică, de obicei, toată maioneza dialogului. Ca şi în viaţa reală, n-ar trebui băgaţi în seamă. Numai că, în acest caz, interactivitatea lucrează împotriva propriei meniri: nu-i poţi ignora, din moment ce tehnologia 2.0 le permite să se bage direct în vorbă. Odată ce s-au pus în fason pe site, pînă să intervină administratorul web, înjurăturile lor se lăfăie liniştite în calea cititorilor cumsecade, care chiar vor să discute...
Alţi forumişti descind din „arhetipul“ Valentin Stan („omul cu laptopul“ de la Antena 3). Ei nu intră în vorbă decît pentru a-i probozi pe autori, într-un limbaj mitocănesc şi lăbărţat (singurul de care sînt capabili, probabil). Cu siguranţă psihologii ar şti să explice ce satisfacţii le poate da respectivilor faptul că pot „răcni“ pe forum (după modelul TV al „arhetipului“ lor) la editorialişti şi scriitori. Fără să mă pricep la psihologie, presupun că afectele lor dezordonate suferă oarecari reaşezări de cîte ori pot plasa pe forumuri „băi, Pleşule!“, „Liicene“, „băi, nea Mirceo“ (Dinescu) şi alte asemenea formule, adesea însoţite de adjective referitoare la autorii cu care au pretenţia că vor „să comunice“. Această categorie nu trebuie ignorată, ci studiată cu atenţie, pentru că exprimă un simptom interesant al non-comunicării. Interactivitatea, în principiu, le dă cititorilor posibilitatea să intre în dialog cu autorii şi, în acelaşi timp, să-şi expună părerile şi în faţa celorlalţi. Or, „valentinstanii“ de pe forumuri nu au nici un chef de dialog, ci vor ca „publicul“ să-i vadă cum îşi arată muşchii verbali, cum îi „pun la punct“ pe intelectualii şi jurnaliştii neamului. Ei sînt un produs pe dos al interactivităţii: de fapt, nu vor decît comunicare unidirecţională, dar „viceversa“. Şi – din lipsă de educaţie – se simt bine în bălăceala egalitaristă de Obor, în care toţi „sîntem“ bă, mă, nea... Între ei şi tehnologia web 2.0 sînt două secole.
Dar categoria care strică cel mai mult este, după părerea mea, aceea a forumiştilor „de profesie“. Unii urmăresc anumite ziare şi anumiţi autori şi „se bagă“ doar pentru a strica discuţia. Alţii „se cunosc“ de pe diferite forumuri şi se urmăresc pentru a se ciondăni. (Mai sînt şi alte tipuri, dar trec peste...) Aceştia deturnează de-adevăratelea orice subiect şi îl „aduc“ la un maniheism primitiv, centrat de obicei pe vreo problemă obsesivă a societăţii româneşti. De pildă, indiferent ce articol „comentează“, ajung la conflictul dintre Băsescu şi Tăriceanu, după care fiecare o ţine pe a lui. Sau la „vechea dilemă“: ne-au trădat occidentalii la Ialta sau nu? Sau: vor ungurii Ardealul? Ş.a.m.d. În general, ei „argumentează“ abundent şi nu se lasă, umplînd pagina web a ziarului de comentarii lungi, dar în afara subiectului. Această categorie arată de ce nu se poate comunica eficient în România, ca în bancul acela în care un om zice „bună ziua“ şi celălalt îi răspunde „mă, tu vrei să-mi iei calul“. O ilustrare desăvîrşită a acestui proces a avut loc recent şi am avut norocul să o „văd“ (şi să o salvez în computer). În seara de 20 august, pe la 23,30, pe site-ul ziarului Gândul, apărea titlul unui articol de Cristina Modreanu („Cine reprezintă România“), dar textul (probabil dintr-o eroare tehnică) – nu. Forumiştii intraseră deja în acţiune şi „produseseră“ 49 de comentarii în decurs de o oră. Unii întrebau pur şi simplu („bine, bine, sînt primul cititor..., dar unde-i articolul?!!!“), alţii se căzneau să facă ironii („e cel mai bun articol pe care l-am citit! felicitări! scurt, concis“), dar rămîneau în „contextul comunicaţional“ dat. În scurt timp, scena a fost ocupată de cîţiva forumişti „de profesie“, care, după cîteva schimburi de invective, au postat lungi paragrafe polemice, care ajungeau la concluzia că „jidanii au fost şi sînt distrugătorii României şi poporului român“. Aşadar, chiar şi atunci cînd comentează „absenţa“, „nimicul“, asemenea forumişti ajung tot la obsesiile cu care „au venit de-acasă“. (Bineînţeles, între timp a apărut şi textul articolului, iar administratorul web a eliminat comentariile aberante).”

Ce ziceţi?

O fapta demna de tot respectul. Colectia fiselor penale ale detinutilor politici

De pe blogul lui Dan Şelaru http://romaniadeieri.blogspot.com/ am aflat că un semen de-al nostru, care nu mănâncă doar pentru defecaţie şi care este deocamdată anonim, s-a apucat de un proiect extraordinar. A scanat fişele penale ale celor condamnaţi la moarte în perioada comunistă şi fişele deţinuţilor politici. La ultimele a ajuns până la litera C. Vedeţi http://82.76.42.19/index.php

România n-are labii?

Eu cred că are. Doar o regulează zilnic destui. În frunte cu politicienii. Fără prezervativ.
Cele patru propoziţii anterioare le-am scris stârnit de scandalul ce se profilează din cauza expoziţiei tânărului artist plastic timişorean Benedek Levente(foto). Care începe să fie linşat mediatic. Ceea ce consider că este inacceptabil, o imixtiune în actul de creaţie. Că tonul este mai vehement că Levente e ungur, e şi mai grav. Începutul aberaţiei îl găsiţi aici http://www.gardianul.ro/BenedeK-Levente-a-decorat-harta-Romaniei-cu-labii-s120497.html

PS- În afacerea ICR New York am fost printre primii, alături de Andrei Bădin şi alţii, care au condamnat expoziţia. Dar şi atunci eu m-am limitat să susţin că lucrările nu trebuiau expuse într-un spaţiu ce reprezenta România, ci, eventual, într-o galerie ca oricare alta. E tocmai ceea ce se întâmplă acum.

Rugaţi-vă pentru Doamna Doina Cornea

Cunoscuta dizidentă Doina Cornea- femeia micuţă de statură, care a fost o portavoce a noastră în vremea dictaturii, printre puţinii al căror curaj a surclasat instinctul de conservare- se află internată în stare gravă într-un spital clujean. Medicii spun că următoarele 48 de ore sunt hotărâtoare. Haideţi să ne rugăm pentru ea. Sunt ferm convins că ajută.
Puteţi să luaţi rândurile acestea şi ca o leapşă mai deosebită.

Adaam Alandra Andaa andreanum Bloglist.ro Blogul Califarului Blogul lui Emil Brumaru Catastif Cinabru Cioco-Cioco Constiinta unui liberal de stanga Cristian Diaconescu Cu ochii pe putere Daniel Todoran De vorbă cu balaurul Joe King dpweb e-Xtrema Ecologie umană Herald Inah Inventarul stricăciunilor politice Iosif Buble John Doe Lilick Marcketing politic Moshe & Mordechai blog naşii Nenea O printzesa fara inhibitii Oana Mujea- Stoica Paralele//Paralele Pastila Politică Petrisor Socol Picătura chinezească Politică fără principii Raluca 22 Real Politik Roxana Iordache Scaevola scenarii scrise cu ruj Sebastian Corn Simona Ionescu Simona Popescu Simplu blog Situatii Sătmăreanca Teodora Georgescu Turambar UnCopilutz-jurnalist de grădiniţă În spatele uşilor închise. Blogul lui Andrei Bădin

Fumaţi, nu fiţi proşti!

Samuel Johnson: "Pe măsură ce consumul de tutun scade, prostia creşte".
Subscriu.

Fotografia unui suflet în zbor. Oare ce-a gândit acest om în 11 septembrie?

Naţionalizări la Dej. Primarul municipiului a restabilit legea

Proprietatea asupra unei clădiri din centrul municipiului Dej (Piaţa Bobâlna nr.18) este în centrul unui scandal. Fostul primar al urbei, Ioan Ungur, a dat nişte dispoziţii de retrocedare către unii care au susţinut că sunt moştenitori ai ex-proprietarilor dinainte de venirea la putere a comuniştilor, pe care ulterior le-a retras şi, ca în filme, iar a emis altele, deşi în unele a susţinut că dispoziţiile anterioare nu au respectat legile. De ce a procedat aşa, vă las pe dumneavoastră să trageţi concluzia.
Alin Tişe, fostul prefect al judeţului Cluj, în prezent preşedinte al Consiliului Judeţean, i-a semnalat lui Ungur că nu a procedat corect. Clădirirea, în care este sediul regiei de apă şi de termoficare, restaurantul “Dacia”, un sediu de bancă şi mai multe magazine, este cuprinsă în patrimoniul mai multor societăţi comerciale, care au cumpărat spaţiile de la statul român.
Actualul primar, Costan Morar şi viceprimarul Claudiu Chira au insuflat un aer nou în Primărie, în spiritul legilor. Astfel, prin Dispoziţia 1318/8.07.2008, Morar a revocat dispoziţiile primarului anterior deoarece imobilele “nu sunt în proprietatea municipiului Dej şi nu au fost nici la data emiterii dispoziţiilor(lui Ungur-n.m)”. Explicitez, ca să se înţeleagă mai bine ce s-a întâmplat: fostul primar a atribuit ceva ce nu-i aparţinea, făcând în fapt o naţionalizare-culmea!- în România care se pretinde un stat democratic, membru în U.E., fiindcă firmele au cumpărat de la stat imobilul din centrul Dejului. Mai neaoş spus, l-a durut pe Ungur fix în pix de legi, de valorile economiei de piaţă şi de faptul că regiile Primăriei îşi pierd sediile.
Despre acest caz o să public o anchetă detailată în lunarul “Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”. Am scris textul ca o “avampremieră” a anchetei care o să dezvăluie mari ilegalităţi. Primarul Morar merită felicitat că a restabilit legea. Nota 10.
Alexandru Petria

Dumnezeu a venit cu Citroenul

Mi-am cumpărat un Citroen fără să am permis, aşa cum taică-meu şi-a luat demult un disc cu Edith Piaf fără să aibă picup. Făţă de bătrânul, care era topit după solistă, pe mine nu mă rodea deloc amorul automobilistic. Chiar deloc. Dar aşa a stat treaba.
Tocmai m-am hotărât să mă las de ziaristică şi să mă apuc de afaceri. Visam să mă îmbogăţesc repejor, ca să fiu liber să scriu poezie şi proză. Şi am dat-o pe comerţ ca mulţi români în anii ’90. Iar comerţul s-a legat de mine doar cu pagube, aveam s-o constat ulterior.
M-am reîntors în Transilvania după ce ne-am vândut apartamentul din Bucureşti. Ne-am mutat- şoţia, fetiţa şi eu- în apartamentul bunicului, pe care ne-am angajat să-l întreţinem, dar le-am plătit şi-o cotă părinţilor. Fiindcă ei au cumpărat apartamentul de la stat cu câţiva ani în urmă, pe preţul unui frigider, când pentru voturi Iliescu s-a hotărât să-i transforme pe chiriaşi în proprietari. Mi-au cerut, am plătit. Acum leii de frigider ai părinţilor s-au transformat în jumătatea preţului real al locuinţei. E de spus că bunicii m-au crescut. Bunica a murit când eram în liceu.
Pe lângă traiul cu bunicul, m-am ales şi cu un magazin cu haine şi, bineînţeles, cu Citroenul alb la mâna a doua pe care găseam des scris “Spalămă”. După acest tip de vehicul s-a fabricat la noi Oltcit. Neştiinţa gramaticii, pasămite, se armoniza de minune cu praful de pe automobilul parcat lângă drumul naţional. Rareori mergeam după marfă cu el, când conducea mustăcind câte un prieten. Căci şi prietenii preferau să ne ducă cu maşinile lor şi să plătim cheltuielile, numai să nu folosească Citroenul cu motor suprarealist, dificil de reparat pe drum, la o adică.
Deşi am terminat şcoala de şoferi împreună cu soţia, nu mi-am luat permisul de conducere. N-am mers la examenul final. Soţia s-a luat după mine. Astfel că în casă n-aveam nici un permis de conducere. Urcând la volan, trăiam cu spaima nu că o să mă accidentez, nu, ci să nu accidentez pe cineva, să nu nenorocesc existenţa cuiva- apoi, cum aş putea să trăiesc cu vinovăţia în suflet? Terminând orele de condus, sigur că ştiam să şofez. Chiar m-am urcat de două-trei ori în maşină şi am luat-o la drum prin oraş când eram suficient de beat ca să nu-mi dau câtă idioţenie era între urechile mele. Odată, în sat la soacra, am mers prin albia pârâului cu Citroenul ca la raliuri, şi-am făcut un salt cu el de trei-patru metri de pe un dâmb. La aterizare, dacă până atunci ştiam că are doar un motor care toarce silenţios, de atunci încolo am conştientizat că maşina este compusă din mii de piese, din care o mulţime au început să sune.
Cu bunicul ne înţelegeam la fix. Amândoi eram regalişti şi înjuram comuniştii. El mai vocal deoarece a fost şi prizonier în război la ruşi. Îşi iubea nepoţica pe care o plimba cu taxiul la izvor după apă, iar Dalia, la trei ani, nu-l slăbea o clipă. Cu soţia mea, Andrada, avea alt numitor comun. Bunicul Gavril era bolnăvicios de mâncăcios şi ea gătea la superlativ. Era un maniac al sarmalelor. Andrada l-a cucerit, s-ar zice, şi cu sarmalele ei. Mă certam cu bunicul doar pe seama lui Dumnezeu şi el mă numea “spurcăciune ateistă”. Era greco-catolic practicant. Nu putea să priceapă că un om deştept- mă credea deştept- poate să fie ateu dacă nu-i comunist. “Nu-ţi bagi degetul în cur ca să-ţi atingi omuşorul, ţi-l bagi în gură”, zicea.
Cu peste doi metri, bunicul arăta ca un docher în ciuda faptului că a fost frizer toată viaţa. Niciodată nu i-a displăcut băutura şi se bucura că mă are ca partener spre necazul Andradei, care nu suferea beţivii. Nu eram noi beţivi cum ne spunea ea, dar nu ne dădeam în lături s-o facem lată uneori. “E femeie s-o ungi pe pâine Andrada, obişnuia să zică bunicul când avea coniac la bord, trăgându-mi cu ochiul, dar Dumnezeu i-a dat limba cam prea lungă-lungă”. Era fraza lui stas în asemenea ocazii, pe care o rostea întotdeauna după câteva minute de la întoarcerea acasă, timp în care Andrada ne probozea în fel şi chip. Zicând astea îşi privea în ochi soţia nepotului, apoi o săruta zgomotos pe obraz.
Bunicul nu pierdea prilejul să mă miştocărească pe seama Citroenului. Cu obstinaţie. Mă tot întreba dacă vreau să-l transform în coteţ de găini. Îndeosebi din cauza asta, m-am hotărât să-l vând. Am dat anunţuri în ziare, am lipit afişe pe unde am putut, însă n-au apărut amatori. Fiind parcată pe trotuar, o mai loveau pietricele aruncate de roţile camioanelor şi rugina a început să se arate pe ea ici-colo. Când îşi aduceau aminte, doar Andrada sau bunicul o spălau. “Ca să vadă găinile sfântul soare", zicea bunicul Gavrilă.
Bunicul a murit repede, în stilul lui, după doi ani în care am locuit împreună. Citroenul era tot în faţa blocului, la un an de când vroiam să-l dau dar nu-l vroia nimeni. L-am internat joi în spital, îl durea pieptul şi burta, iar vineri la prânz a murit. “Nu fii cufurit, nu plânge. Să ştii zevzecule că Dumnezeu există, să-ţi intre în cap.”, au fost cu aproximaţie ultimele lui cuvinte, rostogolite mângâindu-mi mâna. Atunci am plâns prima oară în existenţa mea de matur.
Deoarece era sfârşitul săptămânii şi trebuiau să-i facă şi autopsie, medicii mi-au spus că nu pot să-i scot corpul din spital decât luni. Am început să mă gândesc la înmormântare, implicit la cheltuieli. Ştiam că avea fonduri de înmormântare la două firme de de acest soi, a cotizat zeci de ani la ele, iar carnetele se găseau la maică-mea. Nu mi-am făcut probleme până când cea care m-a născut a zis că nu-mi dă carnetele deoarece eu m-am obligat să-l îngrop. Am simţit cum mă cuprinde disperarea.
În ultimele zile vânzările la magazin au fost puţin peste zero, iar prietenii, majoritatea scriitori, aveau bani câtă dragoste de pisici are şoarecele. Eram disperat şi-mi era ruşine de situaţie. Nu le doresc nici duşmanilor sâmbete şi duminici asemeni celor de atunci. Mă gândeam să mă sinucid, dar n-am avut curaj.
Luni dimineaţa beam cafea şi probabil că eram la fel de negru la faţă ca şi cafeaua. Peste cîteva ore trebuia să-l scot pe bunicul din morga spitalului. Am deschis uşa după ce am auzit soneria şi am vrut s-o închid repede la loc la primul impuls. Al doilea gând a fost să-i invit în hol, poate-mi fac un serviciu ucigându-mă. Erau doi ţigani destul de solizi, curaţi dar fioroşi. Mi-au spus pe scurt că doresc să cumpere Citroenul. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-au mai zis că n-au toţi leii, ci doar trei-sferturi din suma la care ne-am înţeles în final. Restul urma să-i primesc peste o lună. Fără multe poveşti, au început să-mi numere bancnotele în palmă şi am semnat pe loc un contract pe-o coală de hârtie.
Peste o lună, punctual, ţiganul cumpărator al Citroenului a bătut iar la uşa noastră. S-a scuzat că nu are restul de lei promis. Şi-a înmormântat o fetiţă. Acolo i-a folosit. Era în haine de doliu. I-am zis că nu-mi mai datorează nimic.
Mi-a intrat în cap că Dumnezeu există.
Alexandru PETRIA

Cum lua spaga Basescu. Si cata…

Scriitorul Sebastian Corn, de când şi-a făcut blog, este o sursă permanentă de surprize plăcute. A nu se înţelege că înainte era mai anost, dar mă refer strict la ce “deversează” pe net. În ultima lui postare descrie cum lua şpagă Băsescu. Nu rataţi http://sebastian-corn.weblog.ro/2008-09-07/507395/BUFUL-%C5%9EI-UMBRA-LUI-B%C4%82SE-LA-ANVERS-%E2%80%93-GERMENII-CAPITALISMULUI-CONST%C4%82N%C5%A2EAN.html#comments

Iubiţi găurile negre!

Da. Cu foc, ziua şi noaptea. Cum vreţi. Fără complexe. Merită.
Că sunt înălţate pe picioare ridicate la rândul lor pe tocuri, e încă un catalizator.

O fotografie la mare

Florin şi Andrada s-au îngrăşat. Florin lasă să-i cadă nisip pe piept. O maioneză tăiată- soarele. Pântecul Andradei arată ca de luna a treia. Nu-şi trage de la stomac. “Dacă nu mănânc, mă duc într-o parte”, obişnuieşte să spună. Sunt împreună de cinci ani. Pe Mariana au pierdut-o la o săptămână de la naştere. Şi-au revenit ca doi scafandri înotând încet spre suprafaţă în iarna trecută. Acum e iulie şi sunt întinşi pe plajă.
Un grup de macaronari bat mingea gălăgioşi, în dreapta. Se simt ca acasă, râd. De fapt, chiar sunt acasă. Florin s-a obişnuit deja cu Italia, Andrada strâmbă din nas. O pereche de portughezi îşi rostogolesc ş-urile lângă băruleţul de lângă stânca falezei. Pe un şezlong. Se sărută ca şi cum ar încerca să-şi aneantizeze amigdalele. Tatuaţi, amândoi. Pierre barmanul are ochii bulcucaţi. Urmăreşte un vaporaş, dar parcă doreşte şi să-şi telescopeze privirile după orizont. Este student la informatică la Paris. În vacanţe lucrează la cumnatul său.
Timişoara şi Ioana simt că le curge sudoarea şi pe pulpe. Urcând străduţele pavate cu piatră, după panoul unei reclame s-au trezit cu marea la picioare. Sprijinite de-o balustradă se miră de încălecarea valurilor. Le atârnă nenumăratele fuste înflorate. Trebuiau să termine clasa a VII-a dacă nu se lăsau de şcoală. A trecut ora prânzului, au primit de la trecători 95 de euro în mărunţiş. După o mişcare haotică a braţelor, se reped spre plajă, în jos. N-au costume de baie, dar chiloţii le sunt curaţi.
Andrada are poftă de-o bere. Florin de-o cola, iar Andrada îi face vânt cu La Republica. Tocmai i-a descoperit un coş după ureche. Pierre dă cu o cîrpă galbenă pe tejghea, cum a văzut în filme că fac barmanii. Intrat în rol, vrea să-şi arunce pe umăr textila şi să-i întrebe pe români de una-alta. Se opreşte la jumătate, iar cârpa îi loveşte buzele. Două braţe tuciurii se agită pe creasta unui val. Braţele devin un corp de fată care strigă.
Timişoara s-a îmbrăcat. Un cearceaf umflat este lângă ea, pe stînga. Pe şezlongul de lângă bar portughezul e peste portugheză. Ar fute-o, ai zice. Andrada mai vrea o bere, Florin un coniac şi o cola. Macaronarii împrăştie nisipul cu mingea. Îşi împing spre cer râsetele. “O ţigăncuşă cerşetoare”, le aruncă Pierre românilor, “Nu-i de-a voastră?”. Andrada şi Florin neagă din cap. Şi Florin adaugă după o gură de coniac, cu limba plimbată printre buze- “E doar o ţigancă.”. Andrada întreabă barmanul dacă n-are de mâncare.
Pierre şi-a adus aminte că are aparatul foto după un bax de votcă. Ţine să nu piardă evenimentul.
Alexandru PETRIA

Ingerii mananca placinte

Ileana a fost blândeţe şi trebăluială în bucătărie. Puşculiţă pentru excursii, furnizoarea de jucării- cu marele urs de pluş galben Miki s-a jucat şi fetiţa mea; i-a rupt urechea rămasă după două decenii-, cea care-mi dădea cârnaţi, plăcinte memorabile şi bomboane cu ciocolată când părinţii m-au pus la regim în clasa I-a. Eram cam rotofei.
Nu obosea să tricoteze şi să croşeteze şi citea Biblia cu ochelarii pe nas după-amiaza, ca în vechile povestiri. Aşa o ţin minte.
Avea abonament la cinematografe, la “Arta” şi “Bobâlna”. Cu ea am văzut “Veronica” de două ori, în proiecţii succesive. Sunt de-o vârstă cu Veronica.
Chiar înainte de Revoluţie, Ileana nu se reîntorcea zilnic mai repede de ora 19 de la slujba bisericii reformate. Atunci mă întâlneam acasă cu primele femei din viaţă.
Ileana m-a vrut violonist, cântăreţ de operă sau dirijor. Nu i-a ieşit.
Ileana m-a şters la fund şi se înnegrea când trupu-mi de băieţel era încercat de febră.
În 23 decembrie 1989 s-a răspândit zvonul că apa este otrăvită. Am alergat la ea s-o anunţ, nu la mama.
Ileana azi poate face plăcinte îngerilor.
Bunica.
Alexandru PETRIA

Plecarea lui Paul

Am turnat la votcă, bere, coniac şi naiba mai ştie ce. Piunezele din ochi mă provoacă să-mi mişc vlăguit măcar degetele de la picioare. Muşuroaie de furnici îmi acoperă ţeasta prin pernă. Aşa simt şi-mi miroase gura ca la o maimuţă. Cred că arăt chiar ca un cur de maimuţă.
Paul s-a dus dacă într-adevăr a fost aici şi nu e o fâşie dintr-o falsă memorie eruptă pe litri de alcool. Îi văd ciorapii roşii proptiţi în cearceaf. Dreptul are două găurele pe lateral. Se ridică şi se afundă între picioarele Doinei. La un moment dat, zăresc părul Doinei acoperindu-i trăsăturile. Cu degetele îşi mai aruncă fire pe nas. Ai zice că are brumă pe părul dintre coapse, dacă n-ai şti ce gimnastică a articulaţiilor a încercat-o. Şi-l are negru, cu toate că părul capului îi este fascinant de roşcat. Câteodată mă gîndesc la acest capriciu al lui Dumnezeu sau- na!- al naturii, la această anomalie şi gândurile ajung să-mi tragă cu fire invizibile penisul care se înalţă ca o tulumbă sub cearceaf.
Parcă m-am certat cu Paul, poate ne-am bătut, nu-mi dau seama, e vraişte în mintea mea. Îmi sare ţandăra repede. Parcă m-a vrut ca femeie pe lângă Doina.
Doina vomită cu aceeaşi putere cu care râde sau se fute. Parcă şi ea s-a certat şi s-a bătut cu Paul, dar cine cunoaşte adevărul, când memoria e o mlaştină ce nu aruncă la suprafaţă ce-a înghiţit? Aici Doina vomită. Ne-am regulat în trei, ca de atâtea ori? Sau pe rând? Sau eu n-am putut, tot ca de atâtea ori?
Zgomotul în bezna mahmurelii e şi pe post de bec, îmi aprinde o amintire din copilărie pe care în mod normal n-aş vrea s-o văd resuscitată. Era seară, ţânţari la greu şi vacile nu prea aveau ce paşte din cauza secetei. Eram cel mai spălat, restul puştilor erau negricioşi şi de la jegul adunat de-a lungul şi de-a latul săptămânii, cu haine lucioase tot din pricini igienice. Aşa că stăteam lângă vaci şi sporovăiam, sfătoşi cum sunt pretutindeni puştii. Eram în vacanţă la ţară, iar vaca Viola îmi amăra parţial fiecare seară. Trebuia s-o aştept când venea de la ciurdă, pe urmă s-o ţin să pască lângă pârâu. Am spus parţial deoarece lehamitea de Viola îşi găsea compensaţie în ţigările fumate împreună cu cei cu care eram nevoit să-mi petrec vacanţa şi în povestirile ascultate în grup, destule frizând deşănţat lăudăroşenia. Ba şi, rar, copmpensaţia era întregită de trecerea de la unul la altul a unei sticle de lichior. Îl preferam pe cel de ciocolată, la sticlă mică, uşor de ascuns. Eram o adunătură de te miri unde, aruncaţi de părinţi pe capul bunicilor. Abia dacă doi-trei erau din sat.
Seara când s-a întâmplat totul nu ieşea cu nimic din tipic. Aceiaşi tânţari şi celelalte. Marius- Tractor, Giani- Electron, Andrei, zis, desigur, Grasu, vă imaginaţi de ce, Ionel- Ştiulete şi…, dar doar pe ei îi mai ţin minte. Oricum, eram vreo zece. Fumam ascunşi la capătul unui lan de porumb când a apărut habar n-am de unde un vlăjgan de care ne feream totdeauna, cu un bici în mână, ştiind că-i lipseşte o doagă. Era afumat şi de aceea mai periculos. L-am văzut odată cum vroia să înece doi pisoi. I-a aruncat în apă, dar puii de mâţă reveneau la el, nedându-şi seama ce vrea. I-a aruncat iar. Iarăşi. Însă pisoii se reîntorceau tot mai obosiţi şi uzi din pârâul de doar doi metri lăţime. Înjura că apa este prea mică şi că nu-i poate arunca mai departe. Pisoii nu mai aveau putere nici să miaune. I-a luat pe ambii de picioarele din spate şi i-a dat cu capetele de un prun până scoarţa s-a acoperit pe alocuri cu sânge. La sfârşit şi-a aprins o ţigară şi a fumat-o cu pleoapele închise.
Când a apărut vlăjganul, Electron tocmai sorbea ultimele picături de lichior, căci în seara aia aveam şi de ăsta. Vlăjganul a vrut şi el lichior şi văzând că nu mai e strop s-a enervat şi a început să pocnească din bici. Electron era palid, toţi eram palizi, până şi Tractor, ţigan din naştere şi golănaş prin sârguinţă, s-a albit de spaimă. Dacă nu aveam băutură, vroia bani, dar nici bani nu mai aveam, ceea ce l-a enervat şi mai abitir. Ne-a ameninţat că le spune alor noştri cu ce ne pierdem vremea prin porumb. Vorbele lui hărâite ne-au transformat sângele în cuburi de gheaţă. Ne-a comandat să-i dăm o ţigară şi un foc. I-a dat Grasul, fiind mai aproape. A tras câteva fumuri parcă până la jumătatea pieptului, aspirând şi expirând grăbit, şi moaca i s-a zbârcit în ceea ce el considera că este un zâmbet.
“Dacă nu vreţi să vă spun, pantalonii jos!”, ne-a stigat pocnind şi din bici. Ne-a pus să ne masturbăm, cică eram la concurs- care arunca mai departe. La jumătatea operaţiunii, fiind aproape de pârău, am sărit peste el şi am tulit-o printre nişte spini. Mă ajungeau vag înjurăturile lui, îi era ciudă că am fugit, dar îmi auzeam mai clar respiraţia proprie, că era mai aproape şi chinuită. Din aceea seară, după ce au ejaculat la comandă, prietenii mei au început să mă evite. Dar şi prietena erecţia mă lasă şi pe mine în pană uneori.
Doina a terminat de vomitat. Pe hol strigă şi cade alunecând pe o substanţă lipiciosă. Nu a aprins lumina şi zorile n-au încă puterea să imprime contur lucrurilor. Mă ridic căznit din pat s-o ajut şi mi se face de-o duşcă. Este întuneric. Mă dor ochii, nu aprind lumina. Am aşezat-o pe Doina pe un scaun. Îi tresaltă sânii ca turnurile gemene din New York înainte de implozie. Mă întreabă ce naiba are pe tălpi. Bag mâna în debaraua din perete unde ţin de obicei o sticlă cu coniac de rezervă. Degetele se încâlcesc în ceva la a cărei privire simt că vreau să fiu nimic, să mă pierd luat de vânt. Ţin în mână capul lui Paul. Iar Doina are sânge pe tălpi.
Alexandru PETRIA

Lapte de mamă tânără

De copil am visat să scriu proză şi de câteva zile am început să scriu. Cu asta mi-am petrecut timpul cât n-am postat pe blog, printre altele.
Mulţumesc celor care mi-au spus să nu abandonez. O perioadă o să public textele scrise în acest interval. Nu vă sfiiţi să vă formulaţi părerile, mă interesează enorm. Bine v-am regăsit.

Lapte de mamă tânără

Ca oricare alta. Această zi.
Mă sucesc pe lângă planşetă. Sunt pete de tuş pe ultimul desen, unul ca şi cum s-ar fi stins o ţigară pe el. Şterg petalele florilor din ghivece. Într-un pet aduc apă. Nu le-am udat de habar n-am cât timp. Colegii ies şi intră. Uşa este întredeschisă. Fumează pe hol. Chicotesc. Paul s-a reîmpăcat cu nevasta. Remus arată calm, Lenuţa nu-l cicăleşte, zice. A plecat la băi, la Felix. Doina şi Adriana şuşotesc. Nu-mi dau seama ce. Stau cap lângă cap. Una blondă, alta şatenă.
Îmi trec peria prin părul şaten. Au rămas fire între dinţi. Şi mătreaţă pe tricoul cărămiziu. PROVOCATIVE se înalţă cu sânii după fiecare respiraţie. Peste silaba Pro îmi trec palma stângă. Sânul este ferm.
“Ce stai ca o loază, Andrada?”, aud. Sergiu mă priveşte. “Ce-ţi trece prin cap?”
Îl ignor. Caut în poşetă. Mi-am uitat tampoanele acasă. Simt o umezeală în chiloţii care mă strâng. Buzele lui Sergiu se mişcă, dar nu aud nimic.
Paul, apoi Remus, revin la planşete. Dacă le-ai schimba mustăţile între ei, nimeni n-ar observa. Deşi Paul are aproape 60, iar Remus 31, cu patru ani mai mare decât mine. Sergiu, Mucosul, cum îl necăjesc Doina şi Adriana, Ciripici Unu şi Ciripici Doi, a terminat facultatea anul trecut. Ciripicile au fost colege încă din şcoala generală. La 26 de ani, sunt rebusiste şi specialiste în gătit şi telenovele. Îşi uită gurile deschise ca două conducte când află vreo ştire ieşită din comun. Bărbaţii le sunt tot ingineri aici. Al Adrianei, Adi, este directorul general.
N-am chiloţi de schimb. Mi se stânge stomacul.
“Pulă, pizdă, pulă, pizdă, pizdă.”, ca lovite două capace repetă Paul. După secunde de tăcere, Sergiu şi Remus îl imită- “Pulă, pizdă”. Ciripicile îşi ridică ochii de pe desene şi tac. Cred că peştişorii albaştri de pe chiloţii mei şi-au schimbat culoarea. Ies în trombă din birou.
“Te-a lovit ruşinea, Andrada?”, mă ia în primire Remus. “Fetiţa e pudicuţă?”, completeză Paul. Acelaşi: “Eşti mai femeie cumva de când ai copilul, fetiţă.” Ciripicele desenează sau se prefac.
“Mă doare ochiul. Cred că am conjunctivită”, se plânge de pe scaunul său Sergiu, “Mă doare.” Remus începe să râdă din senin. “Se rezolva treaba pe plan local dacă Andrada mai avea lapte, Sergiule. Era ideal la boala asta”, spune. Şi Paul râde. Chiar şi Ciripica Doi râde. Ciripica Unu îşi suflă nasul în crescendo, pe urmă hohoteşte. Sergiu nu pricepe pe moment, însă Paul începe să-i laude efectele curative în tratarea conjunctivitei a laptelui de mamă. O ţine vreo zece minute. Susţine că-l supără şi pe el ochii.
Îmi simt pielea capului şi pistruii de pe coapse. Nu vreau să arăt că mă enervez.
Sergiu îmi caută privirea. “Vreau lapte de mamă tânără”, oftează. Propoziţia trece ca o panglică între mustăţile identice ale lui Paul şi Remus. Fiecare se uită la mine. N-am chiloţi sub fustă. I-am aruncat în coşul toaletei. “Vrem lapte de mamă tânără, vrem lapte de mamă tânără”, se tot repetă la intervale câteva ore, ca o plută aruncată şi scoasă din apă de undiţa unui pescar. Mă urmăresc cinci perechi de ochi. Ciripicele se confundă cu mobilierul. Doar praful nu se depune pe ele.
“Terminaţi odată, neserioşilor”, lasă să-i scape într-un târziu Adriana, “Nu vă e ruşine? Vă spun la Adi de nu terminaţi. Gata!”.

Am ajuns mai devreme. Mi s-a oprit ciclul. Sosesc câte unul. Ultima e Adriana.
“Sergiule, te mai chinuie ochii?”, mă interesez. N-apucă să rostească nimic că Paul şi Remus îngână “Vrem lapte de mamă tânără”. “Ar fi bun nişte lapte de mamă”, se hotărăşte şi Sergiu înghiţind în gol.

Cu o bucată de ciocolată în mână, închid uşa biroului cu yala. Pe Cristina o cunosc fiecare. Iar de când o ştiu a schimbat amanţii cu viteza atleţilor africani. Am întâlnit-o venind de la chioşcul alimentar al firmei. Şi am convins-o relativ repede.
“Băieţi, care vrea să fie primul? Hai să se întindă unul pe birou, că-i mai comod…”, îi fixează pe cei trei. Şi începe să-şi ridice o parte a tricoului. N-are sutien şi sânii îi sunt plini cu lapte. “Haideţi să vă picur în ochi. Ce rămâne, puneţi într-un borcan în frigider, pe mâine”, mai pronunţă Cristina.
În cameră se aude cum mănânc ciocolata, cred. “Domnu’ Paul, sunteţi şefu’, haideţi dumneavoastră primu’”, sfârâie ca un tăciune în apă. Şi-o peliculă albă acoperă ochiul drept al lui Paul.

În ziua următoare, cum am păşit în birou, m-am îndreptat spre frigider. Nu l-am deschis.
Alexandru Petria

Injurati-l pe Petria

Blogul îl am de peste un an şi jumătate. Cred că mă reprezintă. Aşa sunt, mama altul nu mai proiectează.
Pe net mi-am făcut mulţi prieteni, extraordinari, dar şi duşmani, câţiva ordinari. Oameni şi chiştoace ale nimicniciei.
Mă aflu într-un moment de cumpănă, neştiind dacă să trag pe dreapta sau să merg mai departe. Momentan simt nevoia unei decuplări.
Sunt curios să vă aflu părerile până la sfârşitul lunii. O să revin în 1 septembrie. Sper.

Noi Astia, o formatie la inceput pe care pariez

Montauk Monster sau o ciudatenie americana

Eroii nu se întorc acasă

(cu gândul la Soljeniţîn, Monica Lovinescu, Regele Mihai, Paul Goma, Doina Cornea…)

Sunt excepţii care au sărit bariera fricii. Eroii.
Noi am rămas în piperniceala evidenţei contabile. În saluturile servile, în căldura uterină a birourilor. În obstinaţia compromisului.
Ei sunt ei. Aproape. Dar, totuşi, umilitor de departe. Raşi şi frezaţi de meşteşugitorii cuvintelor. Tămâiaţi chiar. Repere.
Au atins punctul de graţie.
Cu toate că sunt vii, nu mâncăm aceeaşi ciorbă. De fapt, cum să mănânce eroii ciorbă? Cu borş, piper şi sare. Ştiu să tragă vânturi? Cum să-şi scuture firimiturile de pâine din barbă? Ce mai vor? Haida, de! Să ne întindă pe metru zi după zi slăbiciunile? Să ne vadă cariile dinţilor? Să ne spună ce ţigări să fumăm? Să ne aleagă culoarea prezervativelor? Să ne sfătuiască pe cine să votăm?
Cum să-i reprimim ca vecini? I-am băgat în manuale. Îi învaţă copiii. Nu-i destul?
Ei ne obosesc. Groaznic. Casa lor este istoria.
Marş acasă!
Alexandru PETRIA

69 cu Stefan cel Mare

În contextul scandalului având în centru Institutul Cultural Român, scriitoarea Herta Müller a scris: “Pentru mine, Păunescu este chintesenţa falimentului moral, personificarea prostituţiei culturale în dictatură. Pentru persoane ca el, singura atitudine corectă de după căderea comunismului ar fi fost să tacă cincizeci de ani. E greu să găseşti, printre artişti, pe cineva la fel de vinovat ca Păunescu pentru dezastrul moral al ceauşismului”. De acord, cu ambele mâini ridicate.
După autosesizarea lui Văcăroiu, tocmai Păunescu, ca şef al Comisiei de Cultură din Senat, o să ancheteze cele întâmplate la New York, alături de sinistrul protocronist Mihai Ungheanu.
În luările mele de poziţie am insistat pe inadecvarea exponatelor într-o galerie subvenţionată din bani publici, pe legarea numelui ţării de lucrări discutabile, care mergeau într-o galerie particulară.
Nu m-a şocat panoplia de penisuri în erecţie, de căluţi roz cu zvastică pe fund, de miştocăreli antireligioase. Am considerat doar că locul lor era într-un alt spaţiu.
Din partea mea, puteau să-l sodomizeze teribilist pe Hitler ori să-l arate făcând 69 pe Ştefan cel Mare. Dar altundeva. Dar nicidecum să-i judece curve ca Păunescu.

Nu am treaba cu ciumatii. Iar despre “afacerea” Institutul Cultural Roman NY

La început a scris Andrei Bădin. După, Alandra, Lilick, Raluca, eu; înşirarea este la întâmplare. Când scandalul expozitiei de la New York a luat amploare, fiind preluat şi de presă, s-au oprit asupra subiectului mulţi alţii.
Cine nu-mi cunoaşte cu exactitate poziţia, are ocazia să găsească textele pe acest blog.
Nici un moment nu am urmărit politizarea polemicii, pe logica dai în mizerabilităţile expozanţilor, implicit în Patapievici, şi i se învineţesc ochii lui Băsescu. Deşi ultimul mi-e urât ca un căcat.
După cum unii o ştiu, am vederi liberale, dar nu sunt înregimentat politic. Îmi place să cred că de aceea am cap ca să gândesc, nu să primesc indicaţii şi să mă înflăcăreze spiritul de turmă. Care îmi repugnă.
Rândurile de faţă au avut ca declic năpustirea asupra temei a unor politicieni ca Iliescu, Văcăroiu, Vadim şi a unui legionaroid ca Victor Roncea, alături de care n-aş face nici un pas. Şi, printr-o logică perversă, printr-o inversare temporară, s-a găsit câte un cretin care să ne aşeze- pe declanşatorii pe bloguri a scandalului- în aceeaşi tabără cu persoanele enumerate. Ţin să precizez apăsat că n-am nici o treabă cu ei. Cum nu vreau să am cu ciumaţii.

Cezar Ivanescu ar fi implinit 67 de ani

Text primit de la Clara Arustei-

In memoria acestui mare scriitor roman...

„Toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie“ (C. Ivanescu)
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ (Cezar Ivănescu, fragment din interviul publicat în România văzută de sus, nr. 5, ian.-mart. 2007)
Teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează şi instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.“
(Sursa: pagina web a CNSAS,

www.cnsas.ro, Date generale)

Practic, se pare că aceste instituţii „moderne“, create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene“, funcţionează în mod total discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de către Biroul de presă al CNSAS, în mod oficial, ferm şi imediat în cazul Cezar Ivănescu ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia de profund ridicol în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa.

La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei..., statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru în funcţie al Guvernului României...
„Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut“ (Cazimir Ionescu)
Nu a existat niciodată nici un verdict dat de CNSAS în legătură cu Cezar Ivănescu, însă cu toate acestea CNSAS-ul nu s-a simţit dator să enunţe acest adevăr evident. O declaraţie de presă de cel mult două rânduri ar fi tranşat definitiv situaţia poetului Cezar Ivănescu, dar şi cea a onestităţii Colegiului CNSAS. În schimb, a apărut o declaraţie absolut bulversantă a domnului Cazimir Ionescu, difuzată de un post de televiziune, „Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut.“ La o simplă accesare a site-ului CNSAS (la secţiunea Informaţii de interes general) se poate constata că în perioada 11.12.2007–20.03.2008 nu au existat comunicate de presă, aşadar în acest interval Colegiul CNSAS nu a emis niciun fel de acte având caracter oficial. Aceste comunicate, chiar dacă nu conţin nume transcrise în clar, conţin, în schimb, indicii suficiente pentru a deduce că dosarul poetului Cezar Ivănescu nici nu a fost luat măcar în discuţie vreodată. (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere, unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Simpla lecturare a acestor documente publice ne indică adevărul, şi anume: poetul Cezar Ivănescu a fost victima unei nedreptăţi fără de limite.
USR. Statut/Statutar – Carta Drepturilor Omului

„Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului. Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.“
(Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.
Prezentăm mai jos articolele din Statutul USR la care s-a făcut trimitere:
„Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.
Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.
Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.
Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.
Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Cezar Ivănescu a trimis două scrisori deschise adresate Preşedintelui USR, domnului Nicolae Manolescu. Neprimind niciun răspuns după prima sa scrisoare s-a văzut obligat, la vârsta de 66 de ani, să declare greva foamei în 4.02.2008 doar pentru a obţine o declaraţie din partea domnului Nicolae Manolescu cum că la sediul USR nu a sosit niciodată nici măcar o înştiinţare din care să rezulte că ar fi fost invitat vreodată să-şi consulte dosarul la sediul CNSAS sau oriunde altundeva. În cea de a doua scrisoare adresată atât domnului Nicolae Manolescu, cât şi domnului Traian Băsescu în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României (înregistrată la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală cu nr. 2994, în 4.02.2008), Cezar Ivănescu cerea ca dosarul său personal de la CNSAS să îi fie adus la USR, audierea sa să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe. Cine însă să dorească aflarea adevărului?
Preşedinţia României nu a răspuns niciodată... Timpul legal s-a scurs. Cezar Ivănescu a murit în condiţii inumane, total neclare, chinuit, după ce cu doar câteva zile în urma se întorsese dintr-o vizită triumfală în Albania, ţara de origine a mamei sale.
La postul de televiziune B1tv, la începutul lunii februarie a.c., într-o emisiune zguduitoare, singura de altfel care i-a dat posibilitatea poetului de a-şi exprima punctul de vedere şi de a spune în mod liber adevărul, Cezar Ivănescu afirma:
„Cezar Ivănescu: /.../ Deci după o săptămână de când prin presă dau dezminţiri, a dat şi Uniunea Scriitorilor un comunicat oficial că CNSAS nu a emis niciun verdict, nimic. E vorba de o colportare calomnioasă şi ilegală. Comisă de o persoană din cadrul CNSAS. Marţea trecută, seara la orele 16, o voce de domnişoară delicată mi-a citit ştirea şi mi-a zis cum comentez. Fireşte nu am cazut jos sa fac infarct, că altul putea sa facă infarct pe loc. /.../ Eu vă avertizez că nu am primit oficial niciun verdict, şi că e o scurgere, sau o scursură, de informaţii false şi calomnioase. Şi am spus, eu vă comentez că e un fals şi aşa mai departe. Şi vă avertizez că veţi fi în culpă. Bun. Ştirea s-a difuzat năvalnic peste tot, a fost preluată de toată presa şi aşa mai departe. Am fost supus timp de o săptămână unei încercări de linşaj mediatic. Dar vreau să vă spun că după o săptămână de luptă şi greva foamei, am obţinut un comunicat simplu...
Radu Moraru: Cine să dea comunicatul?
Cezar Ivănescu: Conducerea Uniunii Scriitorilor.
Radu Moraru: Şi ce aţi cerut?
Cezar Ivănescu: Ca CNSAS-ul să ne dea dosarele tuturor membrilor din conducerea Uniunii Scriitorilor şi să ni se dea nişte verdicte.
Radu Moraru: CNSAS a dat vreun comunicat oficial în care să spună dacă e adevărat sau nu?
Cezar Ivănescu: Nu. Şi după o săptămână... eu ca să obţin acest comunicat din partea Uniunii Scriitorilor a trebuit sa declar greva foamei.
/…/
Radu Moraru: Când acest comitet [Consiliul USR – n.n.] a cerut CNSAS ca să vă permită accesul la dosare?
Cezar Ivănescu: Hotărârea am luat-o în 2006, iar adresele oficiale au fost în martie 2007.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră sunteţi pe o lista comună, în care cereţi sa fiţi lăsat să vă vedeţi dosarele.
Cezar Ivănescu: 67 de persoane. Să urmăm calea legală.
Radu Moraru: Bun. De ce aţi făcut acest demers?
Cezar Ivănescu: Pentru scandalul anterior, 2004, Eugen Uricariu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.
Radu Moraru: Când Eugen Uricariu a trebuit să renunţe la conducerea Uniunii Scriitorilor. Bun, haideţi să ajungem la ce se întâmplă. CNSAS-ul nu a facut nimic. Cezar Ivănescu: Nu, a dat până acum separat pe alte căi, adică domnul Manolescu, de exemplu, a fost implicat în alte funcţii oficiale şi îşi obţinuse o decizie de noncolaborare, dar a făcut încă o dată... deci noi am făcut toţii.
Radu Moraru: Deci unii au primit, unii nimic.
Cezar Ivănescu: Cei care au primit sunt 9.“ (Cezar Ivănescu, Radu Moraru B1Tv, februarie 2008, emisiunea Naşul)
Această emisiune este o mărturie despre drama totală trăită şi asumată până la moarte de Cezar Ivănescu.
„Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie“ (C. Ivanescu)
Revelator pentru forţa cu care poetul a luptat până la capăt este şi următorul pasaj dintr-o ultimă scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.
„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.
În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conformă căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.
/…/
Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.
Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.
Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.
Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.
Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.
Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu“

Scandal vestimentar cu Obama

Fabulous t-shirt with slogan "Who Killed Obama?". Cotton knit. Available in red, green and pink. $129.00

De la "canale" la anchetarea activitatii ICR. Nu scriem degeaba

De pe Ziare.com:

Nicolae Vacaroiu a solicitat luni Comisiei de cultura a Senatului sa demareze o ancheta privind activitatea ICR, din cauza expozitiei organizate la New York de Institut.

"Presedintele Senatului, Nicolae Vacaroiu, a hotarat sa solicite Comisiei de cultura a Senatului ca in cadrul acesteia si in limitele regulamentului acestei camere sa fie demarata o ancheta privind activitatea ICR, urmand ca rezultatele sa fie prezentate plenului in cel mai scurt timp", a declarat, pentru NewsIn, purtatorul de cuvant al sefului Senatului, Andrei Alexandru.

Aceasta decizie a fost luata "si ca urmare a celor semnalate pe mai multe canale, inclusiv prin presa, referitoare la expozitia organizata zilele acestea de ICR la New York".

Domnu' Văcăroiu, domnu', blogurile care au venit cu dezvaluiri- Badin, Lilick, Raluca, Alandra, al meu- nu sunt "canale". În alea ai căzut mata probabil.
Domnu' Alexandru, mata ai folosit "canale" sigur, când ai turnat la Securitate.
Totuşi, se vede că nu blogărim degeaba.

In loc de-o lumanare pentru Soljenitin

A fost un om care a schimbat istoria, plecând dintre noi la 89 de ani. Pentru formarea mea a însemnat enorm, alături de Paul Goma şi Monica Lovinescu, personalităţi exemplare care au denunţat crimele comunismului.
Vă invit să scrieţi cum l-aţi perceput.
Randurile doresc sa tina loc de-o lumanare aprinsa.

S-a tampit Iliescu? Despre impuscarea lui Patapievici

M-am săturat de scris despre ce s-a întâmplat la ICR din NY. Până peste cap. Iar Patapievici dacă mai are o pojghiţă de onoare, ar trebui să-şi dea demisia.
Ca şi coadă de cometă a scandalului, am văzut şi textul lui Iliescu de pe blogul său http://ioniliescu.wordpress.com/2008/08/01/realitati-pe-bloguri/. Plin de rumeguş, însă cu un sâmbure de adevăr. Ceea ce m-a şocat e următorul comentariu:

"emigrantul Says:
August 1, 2008 at 6:15 pm
Lasati, domnule presedinte, ca Horia Roman Patapievici nu este asa batrin. El va apuca revenirea comunismului in Romania si bineinteles va sfirsi in fata unui pluton de executie fara ca nimeni sa il regrete."

Hai să rectific- nu neapărat comentariul; faptul că Iliescu a lăsat să apară inepţia. Sau că a lăsat-o neamendată.

UPDATE 4 august- A murit scriitorul Aleksandr Soljenitin. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

George Orwell, zilnic pe net

Celebrul autor al lui "1984" şi al "Fermei animalelor" http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell va reintra în forţă în atenţia publică prin publicarea zilnică a jurnalului său.
Începând cu 9 august - la 70 de ani de la prima notiţă a romancierului în jurnal -, documentele vor fi publicate pe site-ul Orwell Prize (http://www.theorwellprize.co.uk/home.aspx).

Patriarhul Daniel sa se lase de fumat!

"La prima vedere, salariile ierarhilor români sunt mai mari decât salariile preoţilor, care beneficiază nu doar de o contribuţie de la bugetul de stat, ci şi de ajutorul credincioşilor. În realitate, însă, salariile ierarhilor ortodocşi români sunt modeste în raport cu cele ale ierarhilor din alte ţări europene. De pildă, salariile ierarhilor români sunt la nivelul celor primite de către preoţii de parohie în Grecia, iar salariul secretarului Patriarhiei Ecumenice (Turcia) este de 2 000 Eu/lună.", se afirmă într-un comunicat al Patriarhiei. Iar de pe blogul lui Iosif Buble am aflat că Patriarhul Daniel supervizează textele remise societăţii civile.

Apoi, dacă nu-i ajung banii, îl sfătuiesc pe Hiperfericit să se lase măcar de fumat. Că la câţi copiii are, pe lângă o nevastă pretenţioasă, şi la cât bea, sigur că e cu of şi uf.

Dinozaurilor le prieste netul. Reflexiones del Comandante en Jefe si Ion Iliescu

Ca o dovadă că dinozaurilor le prieşte netul, vă spun că Fidel Castro comunică frecvent prin intermediul lui. Despre Iliescu bănuiesc că ştiaţi. Vă redau ultima postare in engleza a lui Castro, despre Jocurile Olimpice, dar la linkul de mai jos il gasiti in multe alte limbi:

Reflections by Comrade Fidel
The Harassed Team
The Olympics will very soon begin in China. Some days ago I wrote about our baseball team. I said that our athletes were put through a very hard test and that if something went wrong they were not the ones who deserved the harshest criticisms. I recognized their quality and patriotism. They felt depressed after the criticisms that came from Cuba.
Afterwards I learned that they were all in good spirits. They had learned how to eat the spicy Korean food with chopsticks, the way it is done in eastern Asia. On July 26 they sent a vibrant patriotic message. They will no doubt face with honor that difficult test.
But, will they be on an equal footing with regards to the teams of other rich powers, such as the United States and Japan, which will be competing against Cuba?
The first has almost thirty times as much inhabitants as Cuba; the second, at least eleven times as much. Neither of them is under any economic blockade and both are extremely wealthy. No one is robbing or plundering them of their athletes.
Japan has ordered its professional athletes to join the Olympic team, and they will have to; so has been the will of their masters. That has nothing to do with the athletes that have been turned into merchandise.
On the eve of the Olympics, the United States, with its mercenary money, bought Alexei Ramírez, who had been the leading home runner of the National Baseball series in our country in 2007. The coach of the team that bought him has boasted that he does not know in what base he should place Ramírez, because he had been well trained in all of them. It is disgusting to read about the details of the commercial arrangements surrounding the case, which have been disseminated by the cables, regarding the distribution of the money. Formerly, they had bought the most promising pitcher from the province of Pinar del Rio, José Ariel Contreras, thus creating uncertainty and mistrust.
In Edmonton, Canada, just before the beginning of a match with the team of the host country at the 23rd World Youth Baseball Championship, we learned that the southpaw Noel Argüelles, who would for sure be the starting pitcher of the game, and the shortstop José Antonio Iglesias, with a batting average above 500, were missing.
The courageous youth league pitcher from Pinar del Río, Julio Alfredo Martínez Wong, climbed the mound. He had already pitched for eight innings in a row and had one more out to make; there were men on the bases and he looked exhausted. In the bullpen, Joan Socarrás Maya was warming up hard; he was instructed to be ready to take action. Esteban Lombillo, the energetic and able coach of Cuba’s youth team had already been to the box. Julio Alfredo, exploding with dignity, demanded that he be allowed to continue pitching: "I will finish this game!" –he exclaimed. Lombillo, who was also upset about the despicable betrayal, knew what he meant and trusted him. Julio Alfredo put his heart and soul into the game. He pitched for the last out of the eighth inning. In the ninth he retired the batters by three consecutive strikeouts and beat the Canadian team by one run.
The substitute shortstop, Yandy Díaz, played wonderfully and connected for a double that was decisive for Cuba’s victory.
Edmonton has become a dumping ground. The Cuban athletes were badly taken care of. That city has the privilege of hosting that championship every year. We should analyze whether it is worth attending that tournament. Not even a single representative of the Cuban press had been sent to cover the event. All we know we have learned through unofficially.
The proud Cuban athletes of the Olympic baseball team, who have been wonderfully taken care of by their Korean hosts and will be even better taken care of in China, will have to compete under the unfavorable circumstances that I explained before. Whatever the results, they know that what really matters for us are the honor and the courage with which they struggle.
But the imperialist aggression is not only seen in baseball. Some months ago, part of our male soccer team let itself be drawn into an act of betrayal inside the United States, which limited Cuba’s prospects in that sport in the international arena. A female Olympic judo athlete, almost a sure gold medalist, was bribed. Buying our athletes they deprived us from five sure gold medals in Olympic boxing. It is like a call to slaughter against Cuba to steal brains, muscles and bones.
Why are the rich and powerful afraid of our small and blockaded island?
Leinier Domínguez struggles in Switzerland at one of the most important international chess tournaments.
At the Olympics, due to begin on August 8, our athletes in different sports will struggle to win the gold with more dignity than ever, and our people will enjoy their gold medals as they never have. Then the fanatics will remember the traitors.
Fidel Castro Ruz
July 31, 2008
12:32 p.m.
Sursa: http://www.cuba.cu/gobierno/reflexiones/reflexiones.html

"Bunicuta" se opreşte asupra unui subiect despre care am scris si eu http://ioniliescu.wordpress.com/2008/08/01/realitati-pe-bloguri/ . Mă rog, nu mor de plăcere că şi Ion Iliescu gândeşte cam la fel despre chestiune.