Am câştigat premiul pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”

Dragi prieteni, oho-ho-ho…!, am să vă dau o veste mişto: am câştigat premiul special pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”, ediţia a XIX- a, care a avut loc la Turda, împreună un tip talentat din Târgu Mureş cu care n-am reuşit să schimb decât două cuvinte datorită unui suprarealist, Lucian Chişu. Au fost încă două premii speciale, pentru eseuri- premianţii n-au venit la decernare. Şi ceva diplome de consolare, mă rog, însă nu vă plictisesc… Concurenţi- din toată ţara, dar asta e… noi am fost aleşi. Din cauza crizei, după cum mi-a spus preşedintele juriului, criticul clujean Petru Poantă, lista premianţilor a fost scurtă rău şi oarecum excentrică, fără aşezarea ca pe podium, clasică, cu locurile I- II- III. Despre valoarea bănească a premiului, nu mă întrebaţi. Sunt pudic…
Evenimentul s-a petrecut în ultima sâmbătă a lunii august. Fireşte că 2009.

Vedeţi şi cele şase proze scurte cu care am concurat:

Filatelista

Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate cât un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat molâu cu soţul faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în fund pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
- Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
- Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
- O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, ca valurile mării, o mare doar pentru ea. Şi ei gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a turnat ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.


În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să fie ca praful sub o cârpă de şters pe jos. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Răzbunarea

S-a învârtit de-o amendă de 350 de lei pentru o cauză asupra căreia n-o să insist, de-a trânta, oricum. De la primărie. Dacă în primele secunde Alin Popan a simţit că i se înroşeşte şi vârful nasului, aşa i se întâmpla, curios, la mare supărare, treptat s-a calmat, a băut un pahar cu apă minerală rece. Nu era supărat pentru bani, îl durea la zece metri de cot paguba, avea bani, însă-l chinuia ca un burghiu în carne ingratitudinea primarului Soreanu. Pe care l-a sprijinit întotdeauna. Popan era consilier judeţean. Nu era coleg de partid cu primarul, erau din partide care de multe ori au dus lupte aprige între ele, dar asta nu l-a împiedicat să-i pompeze fonduri lui Soreanu în campaniile electorale, ba şi pentru protocoale lungi şi dese, precum cozile la carne de pe vremea comunismului. Îşi permitea cu prospera sa firmă de construcţii. Fără doar şi poate, o mână spăla pe cealalta, dar acum mâna lui Soreanu i-a dat peste a lui Popan în văzul lumii. Ceea ce n-avea cum să rămână fără contrareacţie, altfel tăcerea consilierului ar fi fost privită ca un semn de slăbiciune, o cedare. Încerca să descifreze ce se afla în spatele amenzii, îşi suprasolicita memoria ca să-şi dea seama dacă l-a călcat cumva pe bătătură pe primar, dacă avea vreo vină în afara celei oficiale, pentru care altcândva era imun, cum altfel, doar nu era din gloată. Nu şi nu. Nu realiza greşeala şi începu să i se contureze concluzia că Soreanu vrea bani mai mulţi, doar în trei luni începea campania electorală prezidenţială, iar primarul era un intim al preşedintelui şi vroia să-i obţină cât mai multe voturi din Deania şi împrejurimi.
- Abţigui-i-aş amigdalele de guşter, zise.
- Adică… şefu’…?, bâigui Florin, mâna lui dreaptă. Nu era la curent cu evenimentul.
- Adică-ţi convine? E logic? Să mă amendeze Soreanu…?! Şi-a început să-i povestească, până ochii lui Florin s-au mărit ca roata furtunului de la hidrant.
- Sunt sigur c-o să-l puneţi cu botul pe labe, şefu’.
Florin a ieşit până-n secretariat şi s-a întors cu două cafele. Nu i-a cerut Popan, însă el îi ştia tabieturile de 10 ani, de când lucrau împreună. Secretara a plecat de cîteva ore, erau singuri în clădirea firmei.
Următoarele zile, Florin a luat la rând băncile şi magazinele din oraş şi, când a terminat, a văzut că s-a ales cu bătături la picioare. Totuşi, era satisfăcut. Când s-a urcat în maşină cu Popan ca să meargă la primărie, nu reuşea să-şi ascundă emoţia. A anunţat câţiva ziarişti că o să se întâmple ceva interesant şi le-a spus unde. La intrarea în curtea primăriei, văzu că ziariştii au sosit. Parcă automobilul şi din portbajaj scoase un sac de pânză greu. Împreună cu ziariştii, cei doi s-au îndreptat spre caserie. Florin transpira cu sacul în mâini. Ziariştii şi-au pregătit aparatele de fotografiat şi ele au început să bâzâie când funcţionarul de la ghişeu, cu gura rămasă întredeschisă, a început să scoată din sac monede de 1 ban. Erau 35.000 de monede, pe care Florin le-a adunat de unde a putut, cu chiu, cu vai, cu bătături- 350 de lei, amenda. Lumea a început să se adune nedumerită. Cei care mai vroiau să plătească dări la ghişeu au început să vocifereze. O ziaristă a început să râdă. Râzând, l-a sunat pe Soreanu să-i ceară o declaraţie. Iar Soreanu a ajuns la caserie în câteva minute, cu pete vinete pe faţă. Funcţionarul a numărat până la terminarea programului monede, printre înjurăturile şi hohotele celor stânşi în încăpere. Popan doar zâmbea, avea chef de-o ţigară. Însă acolo fumatul era interzis. Şi nu vroia să iasă. Ca să nu piardă nimic. Soreanu era tot mai vânăt. Funcţionarul avea să numere şi mâine. Astfel s-a ales primarul cu porecla Mărunţiş.

Frumoasa economistă

Nu putea să fie el însuşi printre ochii curioşi ai prietenilor şi vecinilor. Avea sentimentul cenzurii, îşi supraveghea fiecare mişcare ca să dea bine, să nu ridice la suprafaţa zilelor comentarii maliţioase. Nu că s-ar fi temut neapărat de gura lumii. Îi contracta dureros stomacul însă ca apropiaţii să-i cunoască adevăratele gânduri, natura secretă, vulnerabilitatea. Un vis îi chinuia revenind obsesiv. Era prefăcut într-o broască, mare, verde. Nişte inşi fără chip i-au introdus un pai în fund şi au lăsat-o să plutească umflată pe râu, lângă mal. Se ridica şi cobora pe valurile provocate de pietrele care cădeau în jur, el, broasca, nu putea decât să privească. Încercau să-l lovească. Mai-mai îl loveau. Se trezea totdeauna strigând înspăimântător pe cearceaful ud, cu Teodora întoarsă cu spatele spre el.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-şi nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar şi lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn şi la trezire era întrebat iar despre coşmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulţumea cu ea însăşi, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraş, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaţ de amabilităţi. Nu erau lipsiţi de imaginaţie, Teodora venea ca o excepţie la truismul că economiştii n-au imaginaţie, avea, oho!, nonconformistă în vestimentaţie şi în relaţiile sociale, iar Luca era inginer şi picta în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor. Dacă înainte frecventau aceleaşi cercuri, acum fiecare îşi avea prietenii săi, erau atomizaţi, se îngrijeau să-şi lase cheia de la uşa casei sub ghiveciul cu ficuşi de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu şi-au mai făcut înc-o cheie, deşi şi-au propus-o demult, nu ştiau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are şi amanţi. Şi nu puţini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraş. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obişnuinţa. Trăgea o linie de demarcaţie între dragoste şi sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, şi Teodora îl iubea, folosea amanţii doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale. Dacă n-ar fi avut amanţi, Teodora, se gândea Luca, şi nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simţea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, ştiind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanşat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze să-i spună să meargă la un medic, prevedea reacţia ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea şi toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poştă de trei tineri sub 20 de ani, nişte mucoşi care au fotografiat-o făcând sex şi au postat pozele pe internet, ca pe nişte mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenţionat despre existenţa lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărţile despre pieile roşii pe care le-a citit în adolescenţă. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăştie pe apă măruntaiele. A strigat şi-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr şi a lovit-o până a simţit că transpiraţia rece de pe spinare îi dispare şi că muşchii s-au încălzit şi au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare şi la serviciu, deşi era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în cameră. Tocmai îşi trăgea pe ea sutienul şi chiloţii albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de poliţiştii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea şi în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puţin şifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraş, să divorţeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la poliţişti era primul pas. Prima mişcare pe eşafodajul umilirii Teodorei. Cu textul de pe net sub ochi, şi în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:

“Domnule Preşedinte,

Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea

PLÂNGERE

Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliţia Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal şi netemeinic, din următoarele

MOTIVE:

În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuinţa noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soţia mea, Ostoian Teodora, până la despărţirea în fapt de aceasta.
Soţia mea este economistă şi fotomodel porno talentat pe internet şi am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face faţă cerinţelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soţie este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu ştiam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu şi nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuinţa noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soţia (de care nu sunt încă divorţat) tratându-şi intens boala cu nimitul Petru Stoian, din oraşul nostru.
Ştiind din propria experienţă ce soartă îl aşteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni şi am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înţeles intenţia mea paşnică şi m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soţiei mele.
Sunt un om paşnic, dar reacţia mea a fost datorată emoţiilor puternice cauzate de situaţia în care mi-am găsit soţia, în timpul tratamentului. Poliţiştii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemaţi de soţie, pe motiv că aş fi provocat scandal, deşi cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat şi că am avut cea mai firească reacţie pe care o poate avea un bărbat din România care îşi surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravenţional al faptei:
- legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
- starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecţie);
- constrângerea morală (tradiţiile româneşti m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deşi eu nu urmăream aşa ceva).
În ce priveşte scandalul, tot tradiţiile româneşti au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soţiei mele.
Faţă de cele de mai sus vă rog să-mi admiteţi plângerea şi să anulaţi procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancţiune care cred că mi se potriveşte mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram şi nu ajungeam să fiu amendat.”

“Corul vânătorilor”

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea- fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.
Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.
- Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.
- Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.
Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.
- Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?!”, şi-a zis.
A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Drumul spre mănăstire

Floarea şi Maria sunt surori, în pragul a 70 de ani. Văduve. Trăiesc împreună în Stejarul, într-o clădire neterminată care ar putea găzdui lejer o pensiune. A lucrat la ea o viaţă soţul Mariei şi, ca să fim mai riguroşi, sutele de stupi de care s-a îngrijit. Teodor a obţinut banii pentru ciment, cărămizi şi restul necesarului de pe vânzarea mierii albinelor, a fagurilor. După moartea subită a lui Teodor, Maria şi-a chemat sora ca să locuiască laolaltă, şi casa a rămas nefinisată, n-o trăgea aţa să mai schimbe nimic, să cheme un tinichigiu să repare un burlan, ceva. Nici una n-a avut copii. Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă. De vreun an, s-a obişnuit în curtea lor o fată din vecini, Puia, şi ele cu ea. Puia tocmai şi-a sărbătorit majoratul. E un fel de-a spune, căci n-a fost sărbătoare când a împlinit 18 ani, doar un tort pe care i l-au comandat Maria şi Floarea a stat pe masă. Dormea adesea la surori, unde se simţea mai în regulă decât acasă, lângă cei 6 fraţi. Părinţii n-aveau cum să obiecteze, fiind mai mereu beţi şi duşi geografia ştie unde.
De dimineaţa devreme, cele trei mai că s-au învineţit ciocnindu-se prin camere, căutîndu-şi hainele de sărbătoare printre rugăciuni şi mătănii, unde sunt pantofii ăia negri cumpăraţi în Deania, unde?, unde ciorapii?, şi-au pregătit merinde, sunt destule plăcintele, şniţelele?, erau Rusaliile şi hranul mănăstirii din Dunga, unde şi-au pus în cap să ajungă. Până în Deania le-a luat un vecin cu maşina, iar pentru restul de 20 de km s-au gândit să meargă cu autobuzul. Când au coborât din Fiatul cunoştinţei, au simţit căldura cum curge pe ele, soarele era ca o gravidă născând, şi-o adiere răcoroasă prin arşiţa umedă se răsucea doar din interiorul unui magazin alimentar, de la doi paşi. Au intrat şi-au cerut îngheţată.
- Aţi votat pentru europarlamentare?, le-a chestionat vânzătoarea.
- Nu. Şi n-avem de gând, a întors-o Floarea pentru toate.
Până la sosirea autobuzului mai aveau o oră. Maria şi Floarea şedeau pe o bancă, la umbra anemică a unui panou publicitar. Citeau cărţulii de rugăciuni şi transpirau grupa mare. Puia n-avea astâmpăr şi urmărea câte-un om pătrunzând într-o şcoală, unde era amenajată o secţie de votare, şi-i invidia. Îşi imagina că acolo trebuie să fie răcoare. Dorea să stea măcar câteva minute în răcoare. Îşi aduse aminte că la aceste alegeri puteau să voteze în orice localitate. Şi-şi spuse că merită să voteze ca să scape de căldură. Le convinse repede şi pe cele două surori.
Şi-au dat unui bărbat cărţile de identitate. Acesta s-a uitat bănuitor la ele, s-a retras lângă un geam şi, cu voce înceată, a vorbit la telefon. Le-a trecut pe listele suplimentare, nu înainte să le întrebe cum de n-au votat în Stejarul şi ce le-a împins să bată atâta cale când nu e nici o manifestare deosebită în oraş. Au intrat în cabine. Şi-ai introdus buletinele împăturite în urnă. Când a terminat şi Maria, a pătruns pe uşă un tip transpirat şi agitat.
- Nu vă e ruşine, ce căutaţi aici la vot, v-au adus cu autobuzele ca să furaţi voturi?, au auzit cele trei, nedumerite. Doar după câteva clipe au realizat că agitatul le vorbeşte lor.
- Să vină jandarmii! Infractoarelor…, a mai strigat transpiratul, despre care au aflat pe urmă că este primarul Deaniei.
O maşină a jandarmilor şi una a poliţiei au oprit lângă secţia de votare. Şi le-au băgat în corzile întrebărilor. Floarea, Maria şi Puia răspundeau şi răspundeau până toţi s-au convins că e o neînţelegere. Au recunoscut că au votat din cauza căldurii. Un poliţist cu mustaţă s-a pornit după un pahar cu apă pentru Floarea, pe care-o durea inima de sperietură. El le-a mai povestit amabil că, în toată ţara, partidele se tem de falsificarea alegerilor, că se vorbeşte de maşini cu oameni plimbaţi ca să voteze de mai multe ori. Prima care a început să-l blesteme pe primar a fost Maria. Glasurile celorlalte două, şi al Mariei, i-au determinat pe jandarmi şi poliţişti să privească în pământ sau pe zidurile şcolii. Primarul parcă s-a volatilizat instantaneu. Nici nu şi-au dat seama când a plecat transpiratul. Şi blestemele parcă au risipit răcoarea din sala de clasă.
S-au aşezat iar pe bancă. Acum şi Puia. S-au sfătuit cu frunţile plecate, până l-au zărit pe vecinul cu Fiatul cum trece pe drum. Şi-au vânturat mâinile. Omul a oprit. Se reîntorceau la Stejarul.
Alexandru Petria

Petria in Romania literara

Vedeti aici

http://www.romlit.ro/un_caz_de_plagiat

Petria în Caţavencu

Vedeţi asta

http://www.catavencu.ro/un_taran_din_runcu_salvei_da_in_git_un_plagiator-9339.html

Plagiatorul

O reamintire. Şolohov, Şolohov…

Anul trecut, scriitorul Aurel Podaru din Beclean s-a aflat în centrul unui scandal. Se vorbea că ar fi plagiat din Şolohov, scriitor sovietic laureat al premiului Nobel, care a fost şi el, culmea!, acuzat de plagiat. Atunci Podaru a susţinut într-un e-mail care a ajuns şi la mine:

“Un pariu mult prea costisitor

Cum şi-o face omul cu mâna lui, nici dracul nu i-o poate face. Un proverb mereu actual. Mi-am făcut-o şi eu cu mâna mea. De bună voie şi nesilit de nimeni.Neavând, probabil, ceva mai bun de făcut, am pus un pariu. Cu prietenul şi scriitorul Ion Radu Zăgreanu. La un pahar de vorbă, ţin să precizez. Ce i-am propus eu? Că voi publica o proză care nu-mi aparţine, încercând astfel să verific două lucruri: câţi mă citesc şi, în al doilea rând, câţi dintre cititorii mei vor recunoaşte textul?Am bătut palma, deşi el nu mă credea în stare de aşa ceva (firesc, gândesc eu, pentru un om normal!). Dar pariul, e pariu. Am trecut la fapte. “Măreţe” fapte, să recunoaştem! Am luat un fragment din romanul “Donul liniştit”, de Mihail Şolohov (culmea ironiei, tocmai din celebrul scriitor atât de învinuit cândva de plagiat!), pe care l-am botezat Zăluda şi l-am publicat într-o revistă de cultură. Nimeni, nimic! Apoi l-am citit în cenaclu. Aceeaşi reacţie. Şi asta mi-a dat curaj. Curaj prostesc, fireşte. Cu gândul că voi câştiga pariul (mult prea costisitor pariu!), textul “meu” a fost inclus, la propunerea mea, în PRETEXTE. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am aşteptat reacţii. Scriitorii şi criticii literari fie că nu m-au citit, fie că n-au sesizat (apropo de “Starea prozei”, temă propusă spre dezbatere la întâlnirea scriitorilor din Filiala Cluj a USR, programată pentru 16-17 octombrie a.c.). Ele au venit însă de acolo de unde nici nu mă aşteptam. Un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.Ceea ce nu am prevăzut eu a fost lipsa de reacţie a oamenilor din jurul meu. Rând pe rând, toţi au aflat, dar nimeni nu mi-a spus nimic ca să pot reacţiona, drept care am început să fiu considerat un plagiator de rând. Iată cum lucrurile au scăpat de sub control.Regret gestul meu, gândit îndrăzneţ într-un moment de euforie, care s-a dovedit a fi nebunatic şi riscant. Un gest care m-a determinat să iau decizia de a demisiona din Uniunea Scriitorilor din România, decizie pe care am comunicat-o deja conducerii Filialei Cluj a USR.Aurel Podaru”N-am crezut nici o secundă această argumentaţie cu care sper că nu v-am plictisit.

La furat din Albert Camus

În urmă cu câteva zile, făcându-mi ordine în bibliotecă, am găsit volumul de proză scurtă “Proasta de Claudia”, publicat de Podaru în 2004, la editura “Limes” din Cluj. La data apariţiei cărţii, mi-a plăcut scriitura directă, pe alocuri frustă şi poate de aceea extrem de credibilă. Chiar i-am spus lui Podaru părerea mea. Ca să-mi verific impresiile de lectură, să văd dacă rămân neschimbate după trecerea a 5 ani, am recitit textele. Numai că în urmă cu o lună am recitit şi “Străinul” lui Albert Camus, tot laureat al Nobelului. Şi iată peste ce am dat:

Din romanul “Străinul”, traducerea Georgeta Horodincă, ediţia RAO, 2002, pag. 20:“Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Celeste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu vroiam să cobor ca să-mi cumpăr.După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin casă.”

Din “Proasta de Claudia”, pag. 101, povestirea “Gloria sempervirens”: “Când m-am trezit, Gloria plecase. Îmi spusese în ajun că trebuie să-şi aştepte o prietenă la gară. M-am gândit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi plac duminicile. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul pe care părul fetei îl lăsase acolo şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, până la prînz. Mi-am pregătit două ochiuri şi le-am mâncat fără pâine, fiindcă nu aveam şi nu vroiam să cobor la restaurant ca să-mi cumpăr.După masă m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo până colo prin apartament.”

Din “Străinul”, pag. 22, aceeaşi ediţie:“Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “da”, din cap.(…)Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri.”

În “Proasta de Claudia”, pag. 102, povestirea “Gloria sempervirens”: “Urlau şi cântau în gura mare că echipa lor de fotbal nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mâna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “Da”, din cap.Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, odată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. Copiii plângeau sau se lăsau târîţi spre casă. De la cinematograf s-a revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărâte ca de obicei şi m-am gândit că văzuseră un film de aventuri.”

Din “Străinul”, pag. 34:“Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. “

În “Proasta de Claudia”, pag. 104-105: “Gloria m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că-mi este totuna,dar că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri, ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că mariajul e un lucru foarte serios. Eu am răspuns “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte;cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va dori ea.“
Cine mai vrea să caute şi alte dovezi care să ateste că Aurel Podaru este un plagiator, n-are decât. Eu le-am descoperit pe acestea absolut întâmplător, fiindcă m-a impresionat ultimul fragment, şi, citindu-l la Podaru, am avut impresia că-mi este cunoscut.
Alexandru Petria

Păreri critice despre Podaru:
„Lumea povestirilor lui Aurel Podaru este satul ardelean din chiar inima podişului (O fotografie veche, înrămată – n.n.). E adevărat, câteva din personajele sale, şi nu cele mai lipsite de interes, trăiaesc la oraş sau sunt intelectuali (…). Dar şi aceştia sunt nedesprinşi de matricea rurală, au ezitarea celor ce calcă pe un sol într-o privinţă străin. Astfel că un parfum frust pe un pământ reavăn se insinuează discret în fiecare povestire, indiferent de locul acţiunii. E, de fapt, amintirea reziduală, reminiscenţa încă neabsorbită, fotografia aproape ştearsă ce s-a imprimat în memorie.”
Radu Mareş

„La Editura Dacia a apărut volumul de proză scurtă “O fotografie veche, înrămată”, aparţinând scriitorului bistriţean Aurel Podaru. Este o proză de o simplitate deconcertantă în care şi ideile, şi cuvintele par abandonate în favoarea imaginii fotografice, nude, developate brusc pe retina celui care priveşte direct, fără să selecteze. Dar această simplitate, incredibil, le conferă un mister total. Citindu-i cartea, nu putem să nu exclamăm cu uimire: cum sunt lucrurile aşa cum sunt! Aurel Podaru prezintă atât de simplu, de smerit viaţa satului transilvănean, încât, aflându-te în afara acestei realităţi, ai senzaţia unei revelaţii (…) Îndrăznesc să spun că, prin simplitatea ei neobişnuită, cartea lui Aurel Podaru este chiar terapeutică.”
Dan Stanca

„Cele mai reuşite sunt paginile scrise cu umor (atunci când umorul este chiar umor şi nu o intenţie vagă). Se citeşte, de pildă, cu plăcere, schiţa Când vaca stă să fete (O fotografie vech, înrămată- n.n.), în care se evidenţiază diferenţa dintre modul de-a gândi al femeii şi acela al bărbatului. Femeia se dă cu capul de ceasul morţii să găsească o nouă sursă de lapte, pentru că “vaca furnizoare stă să fete”, în timp ce bărbatul nu se poate împăca deloc cu ideea că “arsenalul nuclear al Europei întrece de 2,7 milioane de ori potenţialul distructiv al bombei de la Hiroşima.”
Alex Ştefănescu

„… în fond Raul este un revoltat social, indignat de minciuna propagandei din sloganurile comuniste şi rămâne de neuitat scena în care una din pasagerele şi uşuraticele sale iubite nu se poate “iubi” cu Raul pentru că în cameră se află dominator şi mustrător portretul tovarăşului; o alta, mai cinică de data asta, după fiecare partidă de sex, fredona paranoic cântece ale entuziasmului comunist.”
Ion Buzaşi

„Faptul diurn, banal, capătă deodată o notă de suprarealitate care-l încarcă de semnificaţii nebănuite (O fotografie veche, înrămată n.n.). În aceată trecere dintr-un plan în altul e sugerată sau anticipată, presimţită fie prin dialogul lapidar, fie prin imaginea unei naturi dezlănţuite, fie prin tăceri. Starea de linişte, mai cu seamă, premerge ori însoţeşte aceste treceri: ”
Cornel Cotuţiu

„Coborârea lumii în vis, în tradiţie, superstiţie şi ritual apare ca motiv în povestirea Ca într-un vis, ca într-o poveste( O fotografie veche, înrămată – n.n.). Vechi credinţe se înlănţuie creând o atmosferă de fantastic, asemănătoare cu cea din proza lui V. Voiculescu.”
Simona Konradi


„Orăşenii lui Aurel Podaru dau imaginea unei lumi invadate de nenorocirea satului (O fotografie veche, înrămată – n.n.) Aşa cum oraşul lui Caragiale e o lume invadată de mahala. Autorul ironizează spiritul provincial, într-o permanentă tentativă de asalt. Şi pentru că el însuşi se include în spaţiul spiritual evocat, avem de-a face cu o autoironie ce duce la detaşarea necesară pentru ca proza, ea însăşi, să nu cadă în provincialism.”
Andrei Moldovan



„Povestirile certifică de la început un reviriment al prozei scurte. Măsura, rafinamentul, privirea hâtră din perspectiva adultă, nostalgia disimulată, ironia filtrată, dar – mai ales – harul de povestitor obligă la a nu mai lăsa cartea din mână (Proasta de Claudia – n.n.).”
Alexandru Jurcan

„Cu această carte (Proasta de Caluzdia – n.n.), Aurel Podaru face dovada unui prozator – dacă ţinem cont de economia şi tehnica scrisului – greu de imitat. A realiza profunzimea prin simplitate este un har care mereu ascunde ceva tainic, numai de autor cunoscut.”
Virgil Raţiu



„Acesta-i meritul tău, în primul rând, că povesteşti franc, cu o aparentă simplitate, frustă, atractivă, fermecătoare în cele din urmă în sinceritatea ei. Iar la un moment dat, cuprins de patima povestitului, îmbătat de-a dreptul, ca orice lup de mare ori de apă dulce, declari, tam-nisam: Faimosul nod de cale ferată sunt eu! Ba bine că nu! Când ieşi din bufetul gării Beclean, te crezi nod de cale ferată!”
Radu Ţuculescu


„De regulă de mici dimensiuni, povestirile lui Aurel Podaru (…) se înscriu pe linia prozei ardeleneşti, de la Agârbiceanu la Pavel Dan, faza transilvăneană a acestuia.”
A. I. Brumaru

Casa de la televizor

Floriana n-avea linişte că a ajuns să-i fie vândută casa părintească. Nu-şi înţelegea fratele, de ce s-a grăbit s-o vândă la moartea tatălui. Claudiu nu era strâmtorat financiar şi a dat-o pe-un preţ de nimic, de parcă ar fi vrut să scape cât mai repede de ea. Cu mult timp în urmă, Floriana şi Claudiu s-au înţeles ca proprietatea părinţilor să rămână celui care o să se îngrijească de aceştia la bătrâneţe. Pe atunci Floriana se pregătea să plece în străinătate. Chiar a şi stat 7 ani în Franţa, după care a revenit în Deania. Nu s-a acomodat la Lyon. Îi lipsea probabil şi lumea literară românească, discuţiile cu colegii scriitori sau participarea la vernisajele de pictură. Floriana iubea în aceeaşi măsură poezia şi pictura. Şi dacă în privinţa primeia era oarecum satisfăcută, publicase trei volume de versuri, primite entuziast de către critici, în ceea ce priveşte pictura avea sentimente de neîmplinire şi regret. Îi părea rău că a abandonat şevaletul la puţin după 20 de ani, deşi prietenii i-au spus să continue. Iar acum credea că e prea târziu să se reapuce.
Casa părinţilor n-a fost cine ştie ce. Nici mare, nici mică, fără o arhitectură ieşită din comun, banală, însă extraordinară pentru Floriana fiindcă acolo s-a născut, între zidurile ei, nu la spital. Din casa aceea a mers la şcoală, în camerele ei şi-a dus să-i prezinte părinţilor pe cei doi bărbaţi pe care i-a iubit şi care au cerut-o de soţie. Primul soţ i-a murit, al doilea a părăsit-o. Floriana i-a reproşat lui Claudiu că s-a grăbit cu vânzarea. S-au certat groaznic, apoi nu şi-au mai vorbit ca altădată. Între fraţi a rămas doar politeţea, schimburile de fraze standard şi, de fapt, au cam început să se evite.
Când Floriana a văzut că în casa părinţilor s-au mutat nişte beţivi, care au tăiat nucii din curte, ca să vândă lemnul, şi au scos via veche de zeci de ani ca să schimbe barele de fier ce-o susţinea pe palincă, pe lângă supărare şi-a făcut loc în mintea ei dorinţa de-a cumpăra casa dacă o să se ivească ocazia. A început să adune bani, deşi numai uşor nu-i era, fiindcă mai avea rate de plătit pentru apartamentul cu trei camere în care locuia.
Într-o seară, Floriana bea o cafea la “Lemnul Verde” cu Adina, o prozatoare care scria ca un bărbat. Avea bănuiala că e lesbiană. Zigzagând printre ale scrisului, au vorbit şi despre casele memoriale ale scriitorilor.
- Noi o să avem apartamente de bloc memoriale, i-a scăpat Adinei, jumătate în glumă, jumătate în serios.
- O să ne pună plăcuţe pe ziduri, ca la firme, a zis şi Floriana. Amândouă au început să râdă. Şi nici n-a terminat Floriana de râs că gândul i s-a dus spre casa părinţilor. Iar seara s-a hotărât să se debaraseze de apartamentul la care avea rate încă 5 luni. Suma strânsă într-un depozit bancar putea să o scape de rate, şi-i rămâneau încă destui euro. Cu ce ar fi primit pe apartament, cu banii din depozit s-a hotărât să-şi comande mobilă, şi cu un nou împrumut bancar, se credea în stare să-şi recapete casa părintească. Dimineaţa auzise că a apărut în ziarul local anunţul de vânzare a ei. Nu l-a văzut, deoarece n-a mai găsit cotidianul la chioşcuri, însă redactorul-şef i l-a citit la telefon. S-a decis să dea şi ea un anunţ cu apartamentul. “Probabil c-o să mă înţeleg cu drojdierii”, şi-a spus Floriana. După două zile şi-a scos apartamentul la vânzare. A vorbit cu beţivii. A tatonat terenul, având grijă să nu se arate deosebit de interesată. Ar fi ieşit ieftin dacă o lovea norocul să dea foarte repede apartamentul.
Telefonul Florianei a început să sune ca niciodată. Zilnic i se perindau prin camere clienţii. Aproape că a bătut palma cu o pereche de tineri căsătoriţi.
- Ferice de tine, o să te învârţi de-o viitoare casă memorială, i-a spus odată Adina cu invidie în glas. Floriana n-a contrazis-o.
Era într-o duminică seara, şi în timp ce-şi prepara un ceai, televizorul îi mergea în living pe un post pe care nu-l urmărea de obicei. I-a atras atenţia un reporter care a pronunţat “Deania”. Relata despre o crimă din oraş. S-a apropiat de televizor, atentă. De lângă “Casa ucigaşului”, cum scria pe ecran, reporterul povestea cum s-a petrecut crima. O crimă odioasă. A realizat că-i este binecunoscută casa de la televizor. I s-a făcut rău. Spre părerea de rău a tinerilor căsătoriţi, Floriana le-a spus luni că nu mai vinde apartamentul.

Zilele mele cu Renata. Roman. Cap. 7- 8

7

Renata stătea numai în tricou în cadrul uşii. Îi vedeam părul pubian de culoarea petrolului. Des, ca de oaie, de la anus până aproape de ombilic. De pe tricou surâde Mickey Mouse. Renata are dinţii albi, cu o strungăreaţa deasupra, prin care poţi să bagi un pix mai subţire. Şi-a ridicat tricoul şi-a început să-l mişte ca şi cum i-ar fi cald. L-a rulat deasupra sânilor. Ţine textila cu o mână.
- Sărută-i!
Îi miros sfârcurile. Îmi vâr limba şi în ombilic. Mă prinde delicat de urechi, tricoul se lasă pe coapse, şi mă apasă. Sunt nevoit să îngenunchez. Îşi împinge în faţă abdomenul puţin bombat. Mă trage de la ceafă spre pizdă. Vrea să-i dau limbi. Îi dau.
- Dezbracă-te!
Mă împiedic în chiloţii cu ancore albastre, largi, stil AZP. Aparat de Zăpăcit Pula. Surâde. Îmi mângâie părul, faţa, îmi respiră cald în ureche. Îmi dă în joacă o palmă peste fund. Ajuns în fotoliu, zăresc părul Renatei între picioare. Capul ei parcă mi-a crescut pe penis. Mă imaginez pe un fel de poligon şi amigdalele ei sunt ţinta. Golindu-mă, văd ţinta căzând. Atinsă cam repede. Am terminat cam repede. Degeaba am încercat să suprapun peste imaginea poligonului ştiuleţi de porumb, şuruburi, chei franceze, guguştiuci, bidoane de benzină ca să-mi înfrânez scurgerea.
Renata şi-a şters buzele de buzele mele. Mi-a vârât limba în gură.
- Ai ceva de băut, ca să alunece?
Am terminat câteva beri şi, observând cât e ceasul, după orologiul de pe perete, a început să se îmbrace. O aştepta soţul, o aşteptau copiii.

8

Mi-am luat caietul în care scrisesem: “Dacă minciunile dintr-o viaţă s-ar transforma cine ştie cum în apă, camerele noastre ar deveni sicrie cu înecaţi în oraşele ce şi-ar arde ultimele lumini în străfunduri, până ar dispărea rând pe rând bulele de oxigen, ca şi speranţa într-un mâine, la adâncime. Dacă până acum n-am reuşit să învăţ să mint acceptabil, n-o s-o fac nici acum.” Era începutul romanului pe care-l aveam în cap. Rândurile le-am aşternut de-o vreme şi m-am împotmolit. Nu aveam habar despre ce-o să urmeze. Pe ultimele foi ale caietelui am creionat trăsăturile personajelor. Succint. Treaba nu se lega. Nu simţeam un suflu care să mă împingă la scris. Aveam prea schematic totul. Mă gândeam să găsesc şi amănunte relevante, care să însufleţească scorneala. Aveam îndoieli că o să am forţă pentru o structură de amploare. Mă devora îndoiala până mi se contracta stomacul. Povestirile erau una, romanul altceva, regatul şi împărăţia. Mariuse, îmi spuneam, scutură-te de lene. De lenea în care mă simţeam excelent. Niciodată n-am fost harnic, întotdeauna am speculat, am găsit scurtăturile, cu succes, e drept. Nu reuşeam să mă concentrez, să-mi imaginez secvenţial story-ul, ca şahistul care îşi calculează înainte câteva mutări. Mă întrebam dacă am trăit destul ca să pot scrie veridic, dacă am suficientă experienţă de viaţă, dacă nu sunt prea necopt, cu coaie încă de piţigoi. Şi-mi dădeam seama că şchioapăt, că n-am acumulat suficient, dar consideram că pot să compensez inteligent din lecturi şi din filmele văzute. Sunt mort după filme, câteodată am urmărit şi 24 de ore neîntrerupt filme. Până mă usturau ochii şi se închideau şi dacă aş fi pus scobitori între pleoape, ca în Tom şi Jerry. Nu vroiam să ratez, să-mi iasă o balegă ca multor altor scriitori, paralelă cu viaţa. Vroiam ca cititorul să simtă fumul ţigării când un personaj fumează sau mirosul ciorbei când acelaşi personaj mănâncă la prânz.
Mi-am aprins un chiştoc din scrumieră. Am rămas fără ţigări. Afară auzeam cum se fugăresc două mâţe. Iar împrăştiau gunoiul din container.

Zilele mele cu Renata. Roman. Capitolele 3- 6

3
A plecat mai încolo la un sanatoriu pentru cei cu depresii. M-am dus s-o vizitez şi ne-am închiriat o cameră la hotel pentru o sâmbătă şi duminică. Am intrat în camera de unde n-aveam să ieşim o secundă două zile după ce ne-am luat de mâncat şi de băut. Salamuri, conserve, pui la rotisor şi altele, şi şampanie, şi vin, şi lichior. Mi-a arătat cu degetul inelar unde să-i pun gura pe sex, să nu-i uit anusul pe care-l atingeam cu vârful nasului, şi-mi introducea cu grijă şi mie un deget în anus, şi-mi tot săruta sexul, îl săruta, şi-mi spunea patetic s-o fut în ambele locuri “până cade tencuiala”. Dacă tencuiala n-a căzut până am predat camera, sexul meu a devenit dureros şi mic şi Renata şi-a pus o batistă îmbibată cu apă între picioare. Nu ne-am spălat decât luni dimineaţa, aşa a vrut ea, şi-i simţeam mirosul sexului pe mustaţă şi pe barbă. Renata parcă s-a înălţat, faţa i s-a destins, parcă era mai dreaptă, parcă era alta.- Şi cu soţul tău faci toate acestea?- Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!A stat trei săptămâni la sanatoriu. Între timp am scris şi i-am exasperat cu telefoane pe redactorii a două ziare care publicau şi pagini cu literatură. I-am bombardat cu proze. Eram nerăbdător să fiu publicat. Cât mai mult. Cât mai repede. Discutam zilnic cu Anton, un critic literar talentat şi guraliv, şi cu Corin, dramaturg în devenire şi as al gafelor mereu. Cu munca, alta decât scrisul, eram în relaţii ideale. Nu mă deranja, n-o deranjam. Părinţii îmi subvenţionau talentul. Aveau de unde, cu firma lor de construcţii care scotea bani pe bandă rulantă. Nu prea ieşeam din apartament. Doar după ţigări, ziare şi băutură. Şi la întâlnirile cu cei doi. Maică-mea îmi aducea mîncare tot la trei zile. Uram să gătesc. N-am gătit niciodată. Nu m-a lăsat nici babacul, în pofida mamei care vroia să mă înveţe. Zicea că doar homosexualii îşi pierd vremea în bucătărie. Nu l-am contrazis, deşi aş fi putut să ridic obiecţii. N-avea sens dacă gândirea tatei lucra în favoarea mea.
4
Un fiu iubitor
Am devenit un capsator. Fără umplutura revărsată a vorbelor în foşgăiala cearceafului de pe canapea, prisositoare. Eram direct cu femeile, vroiam să le regulez sau să fiu regulat de ele. Îmi plăceau şi cele care căutau nota cu diapazonul. Ca apoi să se înalţe pe penisul meu ca şi cortul unui circ. Un circ fără clovni, totuşi, fiindcă aveam umor cât o roabă uitată în ploaie de zidari. Nu-mi plăceau cele hlizite, cu fiţe şi pănglicuţe, căutat dichisite. Nu-mi plăcea să fiu minţit şi nici să mint. De cele cu care mă culcam. În rest era altă mâncare de peşte. Dacă Oana avea vergeturi, nu i le sărutam fals extaziat, nu împingeam cuvintele ca pe un călcător care nivelează încreţiturile doar ca s-o amăgesc. Dacă Monica sărea calul cu băutura, îi mai turnam. Dacă Ana se lamenta că i-am rămas copiii singuri acasă, îi răspundeam că nu eu i-am făcut, însă cu Viorica era altă învârteală. Era surdo-mută. De fapt, cu Viorica m-am înţeles cel mai bine, şi ce minunat ar fi ca femeile să fie ca Viorica! Mă simţeam deosebit când îmi făceau des cadouri. Şi eu le făceam, dar mai rar. Cămăşi, cravate, ba o excursie în străinătate şi mărunţişuri- ele. Eu- flori şi dulciuri, invariabil, dacă nu pun la socoteală varietatea lor, de era iarnă sau vară sau mărcile ciocolăţilor şi a bomboanelor. Mă simţeam tihnit că erau nepretenţioase şi practice. Monica îmi gătea de trei ori pe săptămînă, Ana deretica odăile, Viorica spăla rufele şi farfuriile şi cu Monica mă îmbătam. Nu le futeam la fiecare întâlnire. Se cerea o dozare a resurselor, şi nici una nu ştia de celelalte, şi-mi forţam imaginaţia să le programez în dormitor ca să nu se întâlnească. Nici uneia nu i-am permis să vină neanunţată şi nici eu nu le făceam vizite. Nu aveam chef să risc, toate fiind căsătorite.Pe atunci locuiam cu maică-mea, Angela, într-un apartament. Lumea ei se reducea la integrame şi la mersul la biserică. Cu cinci ani în urmă, tatăl-meu a avut bunul-simţ să moară după o viaţă de beţiv. Mama şi-a făcut un obicei să iasă zilnic din casă de la 5, 30 la 7 după-amiază. Dădea un tur al centrului oraşului şi se oprea în biserică la slujbă. Altădată nu ieşea. Şi de la 5, 30 la 7 erau programate şi femeile mele. Aveam 23 de ani şi Angela n-avea habar de existenţa lor. N-a avut câţiva ani. Mă felicita că gătesc, că fac curăţenie şi-i mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat un fiu exemplar. Mă bucuram s-o văd fericită. M-a lăudat în biserică şi popa a ţinut să mă cunoască.
5
Despre pictură şi altele
Nadia Lazăr a fost frumoasă şi decomplexată e şi acum. Ca la 40, la 35, acum- la 72 de ani. O poţi compara cu o tabachieră, minionă, cu şolduri late, mereu cu un Schnautzer uriaş negru în lesă. Că ea poartă câinele sau animalul o poartă pe ea, e o discuţie aparte. La fel ca în urmă cu 10 ani, când un fotograf a surprins-o în parcul din Deania. Fotografia a luat premii la concursuri. Pe merit. Hârtia fotografică a reţinut parcă inseparabilitatea celor doi. Pe vremea aceea Fuly era un căţeluş. Nadia cumpără zilnic ziare, îi plac tabloidele, dar şi săptămânalele cu ţinută intelectuală, iar dimineţile şi le scurge citindu-le, la un ceai şi un lichior pe terasa “Fortuna”. De obicei, singură.- Voi, tinerii, nu ştiţi să trăiţi, mi-a zis când aveam 30 de ani şi ea 62.- Adică?- Nu ştiţi ce vrea o femeie. N-am replicat, e drept că nu mă puteam lăuda cu femeile mele, care toate au excelat în talentul de-a mă părăsi. Nu ştiam încotro bate. Nici nu eram aşa de familiarizaţi unul cu altul ca s-o întreb. Şi vârsta ei îmi impunea rezerve.- Sorine, ţi-a înghiţit pisica limba?, a continuat.Terasa restaurantului “Fortuna” era goală, dacă nu ne puneam la socoteală pe noi. Nadia a dat să-mi povestească despre viaţa ei, despre mulţumirile pacienţilor pe care i-a salvat de la moarte, când a lucrat ca doctoriţă. N-o prea întrerupeam. Am început să ies din amorţeala provocată şi de căldură, era un iulie dat dracului, când la urechi mi-a ajuns că-i plac picturile mele. - Peisajele sunt extraordinare, s-a avântat, totuşi nudurile m-au lăsat fără cuvinte. De ce pictezi îndeosebi nuduri de femei mature?- Aşa s-a nimerit, am încercat să fiu convingător, şi nu prea eram. Doar nu era să-i mărturisesc că pe respectivele modele le plăteam mai ieftin.- Oare?- Oare ce…?- Mă minţi. Dai impresia că mângâi cu tuşele. Culorile nu mint. Sunteţi mai conformişti ca noi, generaţia mea. Am fumat vreo 5 ţigări până Nadia mi-a demonstrat că se pricepe într-adevăr la pictură. La ultimele fumuri, am realizat brusc că poate nu se înşeală, iar eu am lucrat fără să-mi dau seama, în viaţa reală sărind ca un purice de la o mucoasă la alta, neselectiv. Sătul de nicotină, am mai ascultat cum a avut Nadia fustă mini prin anii ’70 şi altele dintr-un timp în care nu mă regăseam. - Erecţie, insurecţie!, a trântit, buimăcindu-mă. Sunt vorbele de pe atunci ale unui tip, Raoul Vaneigem. Revoluţia sexuală, mişcarea hippy…- Mă scuzi, mi-e cam foame. O întind la masă. Era către prânz şi am auzit cum îmi chiorăie maţele. Nu mă entuziasma perspectiva frigiderului de acasă, fără nimic gătit în el. De salamoase şi brânzeturi eram sătul.- Hai la o ciorbă de burtă, am auzit. Ştii, nu deranjezi, sunt singură. De fapt, ştii, nu?Astfel am ajuns prima dată în apartamentul Nadiei Lazăr. Şi, nimic de comentat, ciorba de burtă a fost super. Am mâncat pe lângă ciorbă şi o duzină de ardei iuţi, deşi eram conştient c-o să mi-i amintesc când o să vegetez pe toaletă. De mult timp nu mai zic “mă doare-n cur” ca alţii, când nu-mi pasă de nuconteazăce. Nadia n-a avut stare, toată zâmbete după zâmbete, şi la plecare m-a mângâiat pe păr. Arăta valabil. Iar excitarea provocată de mângâiere nu m-a lăsat până n-am revenit duminica următoare.Astfel am ajuns să golim trei butelii de vin şi să mă îmbăt. Astfel am ajuns să mă dezbrace, să se frământe deasupra mea, să-mi sărute bara de la doi pe care înainte a acoperit-o cu smântâna rămasă posibil, în frigider, de la ciorba de burtă. - Dă-mi nişte limbi, m-a rugat.Astfel am adormit în patul ei mare, cu cearceafuri de satin. Astfel, la trezire, n-a observat că nu mai dorm, am zărit capul lui Fuly lingând smântână dintre pulpele ei albe. Astfel ţin minte cum am ieşit la repezeală din apartament, dar prefer să nu detailez. Mi-a rămas în memorie tencuiala căzută de pe casa scării.De atunci nu mă mai ating de smântână. Nici nu mai suport câinii. Astfel am fost nevoit să recunosc că sunt un vicios cu limite. Deşi gândul la ea mă furnică, totuşi. Nu-mi este indiferentă. Din acea vreme n-am mai schimbat nici o vorbă cu Nadia. O ocolesc. Am mai primit scrisori în care-mi lăuda vreo expoziţie. Nu i-am răspuns la niciuna. Prefera tot nudurile de femei mature.
6
Povestirile “Despre pictură şi altele” şi “Un fiu iubitor” Renata le-a citit în “Observator”, un ziar non-conformist. - De asta-mi eşti, Marius?- Ce te frământă?- Nu, îmi plac. Da’ tu nu eşti capsator, cum spui. Eşti capsat.- N-are rost s-o bălmăjim. Sunt povestiri. Ficţiuni. Nu sunt futingurile mele, nici mascate. - Nici n-am crezut. Nu-s proastă. Te-am găsit ca o coală albă de hârtie. Totuşi, atitudinea din ele este de reţinut.- Că-mi place să mă fut. - Ai potenţial. Imaginaţie. Nu experienţă…- Şi-o să mă alfabetizezi, specialistă în molecule, te-ai decis să te sacrifici.- Râzi tu, râzi… Nu mă dau în vânt după lucrurile intermediate. Literatura e ca sexul cu prezervativ, nu e 100% viaţă. De ce să scrii când poţi să trăieşti?- Îmi risipesc viaţa, zici. Dar mă ia mama dracului dacă nu scriu. Nu ştiu să fac altceva. Nici n-am chef. Scriu doar când nu mai pot, nu cu program, când nu mai pot. Aşa, când nu mai pot…- Şi cu dreptul ce faci? Te-ai înscris la facultate doar de ochii lumii?- Pentru diplomă.Renata s-a dus până în bucătărie. O auzeam cântând: bam- bam- bam- tam- tam.- Unde-i cafeaua, punga?- Pe raftul de la mijloc.Renata se pricepea la cafea. I-a ieşit de poveste.- Să alimentăm animalul şi vedem.- The animal Mariusescu este gata de acţiune. Ar merita să te iau de nevastă pentru cafea, dacă n-ai fi deja proptită. - Tu scrie. Altfel nu te mai recunosc. Eşti un diliman cu talent.- Îţi place? Hai în pat. Am o bombă în pulă.Renata a deschis uşa de la camera mare şi nu ştiu ce-a făcut. M-am trezit doar cu un chiloţel turcoaz aruncat pe faţă.-Trezirea!, mi-a zis.

Drumul spre mănăstire

Floarea şi Maria sunt surori, în pragul a 70 de ani. Văduve. Trăiesc împreună în Stejarul, într-o clădire neterminată care ar putea găzdui lejer o pensiune. A lucrat la ea o viaţă soţul Mariei şi, ca să fim mai riguroşi, sutele de stupi de care s-a îngrijit. Teodor a obţinut banii pentru ciment, cărămizi şi restul necesarului de pe vânzarea mierii albinelor, a fagurilor. După moartea subită a lui Teodor, Maria şi-a chemat sora ca să locuiască laolaltă, şi casa a rămas nefinisată, n-o trăgea aţa să mai schimbe nimic, să cheme un tinichigiu să repare un burlan, ceva. Nici una n-a avut copii. Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă. De vreun an, s-a obişnuit în curtea lor o fată din vecini, Puia, şi ele cu ea. Puia tocmai şi-a sărbătorit majoratul. E un fel de-a spune, căci n-a fost sărbătoare când a împlinit 18 ani, doar un tort pe care i l-au comandat Maria şi Floarea a stat pe masă. Dormea adesea la surori, unde se simţea mai în regulă decât acasă, lângă cei 6 fraţi. Părinţii n-aveau cum să obiecteze, fiind mai mereu beţi şi duşi geografia ştie unde.
De dimineaţa devreme, cele trei mai că s-au învineţit ciocnindu-se prin camere, căutîndu-şi hainele de sărbătoare printre rugăciuni şi mătănii, unde sunt pantofii ăia negri cumpăraţi în Deania, unde?, unde ciorapii?, şi-au pregătit merinde, sunt destule plăcintele, şniţelele?, erau Rusaliile şi hranul mănăstirii din Dunga, unde şi-au pus în cap să ajungă. Până în Deania le-a luat un vecin cu maşina, iar pentru restul de 20 de km s-au gândit să meargă cu autobuzul. Când au coborât din Fiatul cunoştinţei, au simţit căldura cum curge pe ele, soarele era ca o gravidă născând, şi-o adiere răcoroasă prin arşiţa umedă se răsucea doar din interiorul unui magazin alimentar, de la doi paşi. Au intrat şi-au cerut îngheţată.
- Aţi votat pentru europarlamentare?, le-a chestionat vânzătoarea.
- Nu. Şi n-avem de gând, a întors-o Floarea pentru toate.
Până la sosirea autobuzului mai aveau o oră. Maria şi Floarea şedeau pe o bancă, la umbra anemică a unui panou publicitar. Citeau cărţulii de rugăciuni şi transpirau grupa mare. Puia n-avea astâmpăr şi urmărea câte-un om pătrunzând într-o şcoală, unde era amenajată o secţie de votare, şi-i invidia. Îşi imagina că acolo trebuie să fie răcoare. Dorea să stea măcar câteva minute în răcoare. Îşi aduse aminte că la aceste alegeri puteau să voteze în orice localitate. Şi-şi spuse că merită să voteze ca să scape de căldură. Le convinse repede şi pe cele două surori.
Şi-au dat unui bărbat cărţile de identitate. Acesta s-a uitat bănuitor la ele, s-a retras lângă un geam şi, cu voce înceată, a vorbit la telefon. Le-a trecut pe listele suplimentare, nu înainte să le întrebe cum de n-au votat în Stejarul şi ce le-a împins să bată atâta cale când nu e nici o manifestare deosebită în oraş. Au intrat în cabine. Şi-ai introdus buletinele împăturite în urnă. Când a terminat şi Maria, a pătruns pe uşă un tip transpirat şi agitat.
- Nu vă e ruşine, ce căutaţi aici la vot, v-au adus cu autobuzele ca să furaţi voturi?, au auzit cele trei, nedumerite. Doar după câteva clipe au realizat că agitatul le vorbeşte lor.
- Să vină jandarmii! Infractoarelor…, a mai strigat transpiratul, despre care au aflat pe urmă că este primarul Deaniei.
O maşină a jandarmilor şi una a poliţiei au oprit lângă secţia de votare. Şi le-au băgat în corzile întrebărilor. Floarea, Maria şi Puia răspundeau şi răspundeau până toţi s-au convins că e o neînţelegere. Au recunoscut că au votat din cauza căldurii. Un poliţist cu mustaţă s-a pornit după un pahar cu apă pentru Floarea, pe care-o durea inima de sperietură. El le-a mai povestit amabil că, în toată ţara, partidele se tem de falsificarea alegerilor, că se vorbeşte de maşini cu oameni plimbaţi ca să voteze de mai multe ori. Prima care a început să-l blesteme pe primar a fost Maria. Glasurile celorlalte două, şi al Mariei, i-au determinat pe jandarmi şi poliţişti să privească în pământ sau pe zidurile şcolii. Primarul parcă s-a volatilizat instantaneu. Nici nu şi-au dat seama când a plecat transpiratul. Şi blestemele parcă au risipit răcoarea din sala de clasă.
S-au aşezat iar pe bancă. Acum şi Puia. S-au sfătuit cu frunţile plecate, până l-au zărit pe vecinul cu Fiatul cum trece pe drum. Şi-au vânturat mâinile. Omul a oprit. Se reîntorceau la Stejarul. După atâta blestemat, şi-au zis, nu se cădea să păşească în mănăstire.

Zilele mele cu Renata- roman, cap. 1 şi 2

1

M-am gândit mult să scriu despre Renata. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la becul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.

- Să nu vină cineva, zise.

- Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.

- Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.

Eram transpiraţi. Sânii ei erau ca două pipe cu acoperitoare pentru ploaie şi vânt. Tari. Nici mari, nici subnutriţi, fix de-o erecţie antologică.

- Te doare operaţia?

- Nici a medicului, nici a ta, Renata.

A observat desigur cum mi-am strâmbat buzele. Mă supăra în dreapta abdomenului, de unde doctorul Cesereanu a avut talentul de a-mi scoate apendicele. Şi de-a mă pricopsi cu infectarea rănii.

- Nu te las să mai bei! Eşti nebun, cu antibiotice…

Dacă la partea cu nebunul n-am contrazis-o, la cea cu băutul am contrat:

- Mi-am plimbat doar o idee de poşircă pe cerul gurii. Nu mă fute la cap, nu-mi eşti nevastă.

Renata m-a mângâiat pe obraz şi, brusc, mi-a tras o palmă.

- Nu sunt curvă. Cât eşti cu mine, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa.

Şi, tot brusc, s-a aplecat. Şi mi-a luat sexul între buze. Şi-a scuturat părul negru pe umeri, m-a privit în ochi şi iar m-a pălmuit. Şi iar s-a concentrat asupra juniorului meu, parcă s-ar fi temut să nu piardă ceva.

Dacă n-am uitat cele descrise, curios, mi s-a şters din memorie cum m-am culcat cu ea. Etapele prime, mişcările, pierderea virginităţii mele. Reţin doar că mi-a cerut să-i ejaculez pe burtă. Se temea să nu rămână gravidă. Spema a rămas ca un vierme spre ombilic.

Prima mea noapte cu Renata s-a încheiat înainte de schimbul turelor asistentelor, dimineaţa devreme. Ea era beată şi radioasă, eu extenuat. Ea a plecat acasă, eu m-am întins în patul din salonul de la chirurgie. În ziua aceea am fost treaz doar la vizită, când doctorul Cesereanu a clătinat dubitativ din cap, şi când mi s-a schimbat pansamentul. Mâncare mi-a trebuit abia seara.

2

Când am reîntâlnit-o pe Renata eram aproape beat şi june scriitor debutant. Mi-au apărut în acea zi o povestire într-o revistă literară. Era într-o joi. De fapt, a venit la mine. După ce i-am dat un telefon agitat de parcă eram acoperit de furnici roşii. N-aveam stare, mă simţeam talentat, extraordinar. De surescitare, eram numai penis. Unul de 1,70 metri, de 90 de kilograme, gata de erupţie.

Aveam noroc, babacii mi-au cumpărat un apartament. Într-un bloc ca vai de el, la etajul 3. Lovit de bombe, ai zice. Însă eram mândru că aveam propriul “acoperiş deasupra capului”, cum scriu destui gazetari tembeli.

- Ce vrei?, m-a luat de la intrare.

I-am luat mâna şi i-am pus-o pe şliţul pantalonului. A râs. M-a împins din antreu spre cameră.

Renata era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Başca un soţ şofer de TIR. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă. N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o, se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.

- Ai ceva de mâncat prin hrubă?

I-am arătat frigiderul ticsit de băuturi şi doar cu două conserve de heringi stinghere.

- Cu heringii îţi îmbeţi şi foamea, a spus, şi-a început să scoată dintr-o geantă bucăţi de carne de porc şi nişte mici vidaţi, la tavă.

- Prefer micii, i-am zis.

- Prima dată mâncăm, apoi vedem… Depinde cum te comporţi.

Am ras 5 mici, ea 4. Şi împreună două butelii de vin.

- Eşti un mucos obraznic. Trebuie să te educ.

- Şi tu o călugăriţă, aha…

M-a apucat râzând de bărbie şi m-a sărutat. Subbraţul îi mirosea a deodorant de-al meu. Pe lângă să se pişe, cu asta s-a ocupat în baie, cu spray-atul. S-a dus până în camera mică şi-a început să mi se uite printre lucruri.

- Ce naiba cauţi? Cine te crezi?, am repezit-o.

- Gura.

Am cuprins-o pe după umeri şi-am zgâlţâit-o. S-a întors şi m-a sărutat. După, mi-a pus un deget pe buze.

- O să te modelez.

N-am băgat-o în seamă. Credeam că-şi dă importanţă. Cu fâş-fâş-ul pantalonilor de pe fesele ei crispate. Aşa i le-am numit. Trecându-şi mereu degetele prin părul buclat, lucios. Gesticulând amplu. Renata Fese Crispate.

Iniţierea

Simion Bălan era într-a XII-a la liceul de elită din Deania şi ceea ce se numeşte un şoarece de calculator. Purta interminabile bătălii virtuale, întrecându-se cu prietenii pe care şi i-a făcut pe net în jocuri de strategie, descărca muzică şi, cum nu?, filme porno. Viaţa de elev îi plutea pe un “lasă-mă să te las” molcom. Deşi era un eminent al umanioarelor, nu-şi dădea ghes învăţînd, încasa notele mari, ca alţii banii de la bancă, pe arificiile inteligenţei, pe corelaţii, pe răspunsurile spontane şi pertinente la întrebările profesorilor, pe completări inspirate la ore. Vedea însă negru în faţa ochilor când începeau orele de ştiinţe exacte, iar matematica îi crea chiar coşmaruri. Nu era de mirare. A rămas corigent la această materie în trimestrul trecut. Aluniţa, aşa au poreclit-o elevii pe profa de mate, nu ieşea din 2+2 egal 4, trăgea pe el ca pe ocnaşi, insensibilă la argumentaţia lui Simion că nu intenţionează să-şi aleagă o carieră unde să-i fie indispensabilă nesuferita asta de ştiinţă. Câte n-a încercat Simion ca s-o înduplece pe profă, şi-a pus la bătaie tot arsenalul de inventivitate, i-a cumpărat până şi flori, el care spunea că floarea cea mai de apreciat este floarea-soarelui, fiindcă se mănâncă, dar s-a lovit ca de un zid. Nu şi nu, Aluniţa îl forfeca mărunt, îi pretindea să înveţe, să înveţe temeinic.
- Băga-mi-aş…Uau, i-a scăpat într-o oră lui Simion. Aluniţa l-a scrutat întrebătoare, ochii-i verzi scăpărau.
- Adică, tinere domn…
- Eram fericit de mama mă chiureta, în loc să mă nască. Sadicii au imaginat matematica?
- Simi, dacă nu era această minunăţie, n-am fi avut poate ocazia să ne întâlnim? Nu era păcat? Era. Că eşti un tânăr inteligent, cum sunteţi toţi din această clasă.
- Păcat doamna profesoară, păcat, s-a auzit pe mai multe glasuri, urmate de-o trenă de chicoteli.
- Eram sigur că nu ştiam ce-mi lipseşte, a spus încă Simion şi apoi a sunat de pauză.
Într-o noapte a visat că se afla prins în lanţuri de peretele unui beci şi că-i curgeau constant pe cap picături de apă, cum a văzut într-un documentar că torturau japonezii prizonierii, iar pe un scaun şedea picior peste picior Aluniţa, adâncită într-o carte. Profa arăta super, cu părul negru şi lung cuprinzând cartea, parcă; parcă absentă şi totuşi prezentă.
Cu sforţări, cu scârbă, înjurând, oftând, treptat, Simion s-a redresat. În dreptul numelui său, la rubrica matematicii, au apărut şi note mai răsărite, pe lângă ameţiţii de 3, 4, 5 şi 6.
- Mergem la un coniac?, l-a oprit odată după ore Dinţoasa, o colegă băieţoasă a cărei poreclă i se trăgea de la faptul că-şi sugea zgomotos dinţii când se concentra. Ceilalţi băieţi spuneau, din experienţă, că are un bulevard între picioare. Pe bune o chema Maria Repede, şi avea aşa şi aşa corpul şi inteligenţa. Cu Maria conversa zilnic, după cursuri, pe net, amândoi atraşi de aceleaşi jocuri de strategie, de mutatul armatelor din Asia în Africa, de scufundatul cu cât mai puţine torpile a vapoarelor, de desanturi.
- După, ne-o punem?, a replicat la plesneală Simion.
- La tine, că la mine-i ocupat de babaci, a auzit şi nu-i venea să creadă.
Părinţii lui Simion perfectau afaceri în străinătate. Urmau să sosească peste o săptămâni. Au băut coniacul pe nerăsuflate la birtul lui Tiberiu. Dinţoasa s-a cam ameţit. Simion o dorea doar pentru că n-a mai fost cu altcineva. Ca să scape de virginitate, în starea care l-a cuprins, ar fi încoţopenit şi-o urechelniţă, de s-ar fi putut.
S-au regăsit în patul lui, pe care nu s-a ostenit să şi-l aranjeze, când a plecat precipitat spre şcoală, dimineaţa. A aruncat de pe pătură nişte chiloţi murdari, înainte să-i observe Maria, şi a împins sub un scaun ciorapii purtaţi ieri.
- Te dezbraci sau te dezbrac?
- Prefer singură.
Maria s-a debarasat de tricoul portocaliu Nike. Începea, mişcând din şolduri, să-şi coboare fusta de blugi. Ochii lui Simion s-au mărit şi-şi deschidea şi închidea gura, căutând disperat să respire. Pulpele Dinţoasei erau acoperite cu formule matematice. Copiase la extemporal. Pătrunzând-o, i-a tras două palme şi a scuturat-o de umeri şi de păr.
- Stai, nu te foi, Aluniţă! Nebuno! Aluniţa…, i-a strigat Mariei.

Corul vânătorilor

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rrom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rrom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.
Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.
- Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.
- Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.
Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.
- Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?”, şi-a zis.
A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Răzbunarea

O povestire de-a mea publicată în cotidianul bistriţean „Răsunetul”-
http://www.rasunetul.ro/razbunarea

Prizoniera

Eleonora Popoviciu a îmbătrânit, dar nu e vina ei, ar zice un prieten. A bătut ferm pragul a 80 de ani şi nu ştie unde-i sunt ficatul sau stomacul. E un fel de-a spune, desigur, are habar de anatomie, însă n-o supără niciunele, nu ventilează cabinetele medicilor deschizându-le uşile. Acelaşi prieten ar mai spune că fizicul ei mărunţel seamăna cu o formă peste care a trecut un cilindru de nivelat balastul pe drumurile lăturalnice. Are carne pe corp doar cât să-i poarte oasele, şi ele se mişcă a naibii de eficient, Eleonora nu suferă să stea într-un loc, chiar îşi enervează cunoscuţii cu hiperactivitatea.
Pe fumul de ţigară al existenţei sale, a zorit-o întotdeauna cu ţigările, un pachet pe zi, minimum- de îndată ce-a ieşit din adolescenţă, şi-a legat cu pasiune traiectoria de soţul Laurenţiu, a murit, pe care l-a iubit şi urât, şi iar l-a iubit, şi iar l-a urât, 55 de ani, până l-a îngropat anul trecut, de carieră şi de unicul ei băiat, Doru, care a ajuns arhitect. Cum a fost şi Laurenţiu. Ea s-a pensionat ca profesoară de geografie, iar de la pensionare a scris 5 cărţi de călătorii. Adunate la cele 4 anterioare şi ţinând seama de cum au fost primite, nu s-ar putea afirma că a umbrit pământul degeaba. În mare, Eleonora a reuşit să controleze viaţa lui Laurenţiu, deşi el a mai tras câte-o beţie cruntă, care o enervat-o, şi a reuşit să ajungă sub câte-o fustă străină, nu de multe ori, ce-a enervat-o şi mai şi. Când a realizat că Laurenţiu a înghesuit-o pe Magdalena, colega ei de biologie din cel mai prestigios liceu din Deania, pe care a considerat-o o prietenă adevărată, Eleonora n-a ezitat să arunce pe soţul ei, în toiul disputei, apa clocotită din ibricul pentru cafea. Motive de enervare i-a pricinuit şi Doru. A ajuns la a treia nevastă. Le-a părăsit pe primele două, o ingineră şi-o filoloagă. Eleonora le-a simpatizat, s-a înţeles de minune cu ele. Cu ultima, iar o ingineră, Tereza, nu dădea două cu două. A crezut de la prima întâlnire că e o curvă, nu ca precedentele, femei rezonabile. Dar se înşela, nu era. A deranjat-o şi că i-a trântit repede o fetiţă, nu că Eleonora nu şi-ar fi dorit o nepoţică, însă i s-a părut că Tereza s-a grăbit ca să-l prindă în plasă pe Doru pentru bani, până acesta să-şi dea seama de ce fel de femeie este, ceea ce iar era fals. Privind-o pe Tereza, Eleonora vedea în soţia fiului şi oglindiri ale unor trăsături proprii- dorinţa de control, fermitatea. Şi dacă la ea le credea necesare, la Tereza îi făceau plăcere ca şi cum ar fi băgat două cuie în priză.
Cu mult timp înainte de moartea lui Laurenţiu, Eleonora a cumpărat 4 locuri în cimitir, pentru ei şi pentru Doru şi soţia lui- filoloaga, în perioada aceea. După decesul soţului, s-a îngrijit de mormânt lui, a continuat să scrie la o carte despre Tunisia şi a încercat să şi-o apropie cât mai mult pe Laura, nepoata care a trecut în clasa a VIII-a, căreia înainte nu i-a acordat o atenţie excesivă. Tereza nu era încântată de ceea ce încerca soacra sa, o simţea ca pe-o intruziune neavenită pe teritoriul ei, dar păstra totul în sinea sa, nu se exterioriza brutal. Mocnea. De fapt, şi nora şi soacra ştiau cum stau lucrurile. Nu se certau doar din cauza lui Doru. Se antipatizau cu largheţe. Dar lăsau să vorbească doar căutăturile ochilor, fără să explodeze cuvintele, trântitul unei genţi pe un scaun ori a unei cărţi.
Cu două luni înainte ca Eleonora să-şi sărbătorească a 81 aniversare a zilei de naştere, Doru a suferit un accident de maşină. Iar după o săptămână a murit în spital. L-au îngropat lângă Laurenţiu, rămânând familiei două locuri pentru morminte, pe laterale. După încă nişte săptămâni, Tereza a apărut în pragul vilei Eleonorei şi i-a cerut să o lase să se ocupe de îngrijirea ei. După ce Eleonora o să semneze la notar un act de donaţie a bunurilor în favoarea sa şi-a nepoatei, a precizat. N-am habar ce şi-au zis încă femeile, însă, din acea joi, Laura n-a mai avut voie să-şi viziteze bunica. Nici măcar când Eleonora şi-a rupt un picior şi n-a putut să iasă din casă.
Profesoara pensionară de geografie a fost nevoită să angajeze o vecină ca să-i gătească, să-i spele hainele şi să-i cureţe cele 4 camere imense ale vilei. Când a reuşit să umble iar, Eleonora a aranjat la notar să-i lase Laurei jumătate din avere şi restul vecinei care s-a interesat de ea. Nu i-au rămas multe zile, îşi spunea. Într-o după-amiază s-a hotărât să meargă la cimitir, la Doru şi Laurenţiu. Taxiul a lăsat-o foarte aproape de mormintele celor doi. Nu era cald, însă lângă morminte a simţit că-i ia foc capul, apoi s-a trezit la reanimare, cu pupilele la un neon cu lumină slabă. Nu putea să vorbească. A început să-şi reamintească. Două bănci imense de beton erau de-o parte şi de alta a celor două morminte apropiate, astfel amplasate ca să nu mai poată fi îngropat nimeni acolo. A observat că pe uşa salonului au intrat Tereza şi Laura. Se chinuia să spună ceva, dar zadarnic. Vocea îi era o prizonieră a trupului, ea era o prizonieră a corpului inert. Tereza i-a pus o palmă pe braţ şi-a surâs fără s-o observe Laura. Care plângea. Ultimul gând al Eleonorei Popoviciu a fost că Tereza i-a promis că n-o s-o ducă la cimitir, ci la crematoriu. Era înspăimântată. A murit încredinţată c-o să fie arsă.