Tariceanu este homosexual

Pot să scriu că am informaţia de la surse de încredere. Dar este un neadevăr. Nu, premierul nu e gay. Şi eu am caracter.
Dacă “ştirea” cu Tăriceanu pe invers apărea într-un ziar, şi dacă vizatul venea repejor cu dezminţiri, pe care le bagă în seamă de obicei puţini, rămânea impactul minciunii. Care poate să fie devastator într-o campanie electorală.

Aşa-i şi cu dezvăluirea de la “Caţavencu”. Cu divorţul lui Tăriceanu. Cu Tăriceanu lipit de Ramona Băsescu.
Anton zice despre ea pe blogul său:

“M-am convins! Cititorii lor sunt mai inteligenţi decât ei...

Astăzi vreau să fac câteva comentarii legate de o "bombă" de presă: divorţul lui Tăriceanu. O speculaţie fără niciun parfum de credibilitate, o ştire falsă, confecţionată pentru a lovi în mine, în campanie electorală. Citind articolul mi-am adus aminte de un banc.
Întrebare la Radio Erevan:- Toate ciupercile sunt comestibile? Răspuns:- Da, dar unele o singura dată !
Cam aşa ar trebui definită ştirea legată de divorţul meu...
Vreau să încep prin a spune că am fost dezamăgit citind o stire falsa. Am fost şi mai dezamăgit că am citit aceste lucruri într-un ziar care se pretinde de calitate, care susţine că este independent politic şi neimplicat în campanie. Din respect faţă de presă, nu voi da numele ziarului. Nu vreau să încep o dezbatere pe acest subiect, ci doar să prezint, aşa cum spuneam, un punct de vedere.
Desigur, mă deranjează când văd publicat un atac nefondat la adresa mea, doar pentru că undeva a existat o „comandă". De la patron, de la vreun amic sau inamic politic. Care vor să aibă satisfacţia de a lovi în primul-ministru. Sunt însă om politic şi m-am obişnuit cu atacurile de campanie. Am învăţat să trec peste ele şi să le las în urmă atunci când, la finalul zilei, ajung acasă şi sunt alături de familie. Ştiu foarte bine că, în campanie, unele ziare coboară foarte mult ştacheta şi ajung să publice atacuri josnice, care nu se justifică nici din punct de vedere moral, nici din perspectiva etică, nici măcar din cea financiară.
Nu cred însă că soţia mea, Ioana, şi cei doi băieţi, Mihai şi Călin, ar trebui să se obişnuiască cu aceste atacuri murdare. Nu văd de ce membrii familiei mele ar trebui implicaţi în astfel de jocuri electorale. Cred oare cei care au stat în spatele atacurilor că românii vor intra în acest joc murdar? Cred oare că românii care votează PNL îşi vor schimba decizia de vot? Cred că românii mai pot fi duşi de nas cu astfel de poveşti?
Îi asigur că nu.
Ca orice liberal încurajez libertatea de expresie şi libertatea presei. Am apărat-o de fiecare dată, n-am dat niciun ziarist în judecată. Desigur, când eşti ziarist şi te arunci de bunăvoie în noroi, nu mai promovezi libertatea presei, iar libertatea de expresie se transformă în abuz de expresie. Presa scrisă pe genunchi, la comandă, nu este presă, ci maculatură. Nu promovează nici libertarea, nici democraţia. Promovează doar prostul gust şi prostia.
Dar până la urmă, o recunosc singuri: Cititorii lor sunt mai inteligenţi decât ei!”

FMM

Merită să-ţi toceşti pixul sau tastaturile calculatorului scriind anchete jurnalistice? Da, spun, într-o zi. În alta o dau la întors, scârbit de ceea ce se întâmplă în Românica. Cu subiecţii dezvăluirilor ce-şi râd în faţă, albiţi de instanţele de judecată.
Te las şi pe tine să tragi o concluzie citind şi asta http://nicoletasavin.wordpress.com/2008/11/18/astept-sa-fiu-arestata/#comment-45

Reclama electorala pe fundal porno

Via Cotidianul.

Reclama electorala ilegala

În Ilfov.

Alegerea evreiasca

PD-L da cu maneaua in populatie

Mihaela Radulescu isi arata iar chilotii. Tot in campanie anti- trabuc

De pe Apropo.ro.

Desene pentru viaţa unei fetiţe

Artiştii contemporani români şi-au unit forţele, pentru a salva viaţa unei fetiţe, de doi ani, bolnavă de leucemie. Lucrările lor, vor fi vândute într-o licitaţie cu scop caritabil, organizată de Asociaţia Art+Achitecture Today joi, 27 noiembrie 2008, ora 17:00, la Anaid Art Gallery, pe strada Slobozia nr. 4, langa Rondul Cosbuc.

Erika Elenz Josian a fost diagnosticată cu leucemie acută limfoblastică pe 31.10.2008 de Institul Clinic Fundeni. În august 2008, medulograma ei arata normal, cel puţin aşa susţin medicii care i-au facut analizele. La repetarea analizelor, două luni mai târziu, s-a descoperit că are peste 90% celule blastice cu aspect morfologic limfoblas. Singura şansă de supravieţuire este un tratament in străinătate, în valoare de 200 000 EU pe care părinţii nu şi-l permit.

Dan Perjovschi, Alexandru Rădvan, Sorin Tara, Sorin Ilfoveanu, Roman Tolici, Emil Moldovan, Andrian Iurco, Lea Razovschi şi mulţi alţii au donat lucrări asociaţiei Art+Achitecture Today în speranţa că suma adunată din vâzarea lucrărilor lor va acoperi o mare parte din tratamentul Erikăi. Artiştii contemporani români, precum şi unii colecţionari de artă s-au solidarizat campaniei iniţiată de asociaţia Art + Architecture Today – “Desenăm pentru Erika” şi încearcă să-i dea acestui copil şansa la viaţă.

Cumparand lucrarile de arta licitate, sau pur si simplu, facand cunoscut acest mesaj, putem salva un copil. Va asteptam joi, 27 noiembrie 2008, ora 17 la Anaid Art Gallery.

Petrila. O amintire

Unchiul meu a fost accidentat, pe vremea lui Ceauşescu, într-un accident similar, tot la Petrila. A fost un artificier care a puşcat dinamita într-o galerie. Gazul a explodat. I-au luat piele de pe fese ca să i-o pună pe faţă. Se ştia că e gaz, dar se credea că e mai puţin, şi un inginerul i-a comandat să detoneze; trebuiau să-şi facă planul. Inginerul a murit ars. Unchiul meu nu. A devenit alcoolic în schimb, cu somnul bântuit de coşmarul vinovăţiei.

Inca un sondaj de opinie pe care nu dau doi bani

L-am obţinut via Iosif Buble.

Avem tradiţie culinară? Avem motive de mândrie? Zic că nu...

Voi?

A apărut “Istoria critică a literaturii române” de Nicolae Manolescu!

Renumitul critic literar a scris în epilogul lucrării:

“La originea acestei cărţi stă prejudecata că un critic literar e obligat să scrie până în jurul vârstei de cincizeci de ani o istorie a literaturii. Albert Thibaudet a publicat-o pe a lui când avea şaizeci, iar G. Călinescu când avea patruzeci. Prejudecata ca atare mi-a fost cultivată de către prietenul meu Z. Ornea, care, ca istoric literar el însuşi, dar mai ales ca editor, fie şi într-o editură de stat, cum erau toate înainte de 1989, era convins că poate garanta apariţia unei cărţi care întâmpina, prin natura ei, nenumărate dificultăţi. M-am referit în prefaţă şi în postfaţă la dificultăţile de principiu. Z. Ornea, ca şi mine, se gândea însă mai degrabă la cele legate de Cenzură. Primele noastre negocieri au avut loc pe la jumătatea anilor ’80, când mă apro­piam de vârsta de cincizeci de ani. Deşi era vorba pentru început doar de partea consacrată literaturii de dinainte de 1900, mai puţin expusă, n-aveam cum să precedem toate rigorile Cenzurii. Cea mai importantă era clară: interdicţia de a menţiona numele autorilor care părăsiseră ţara, tot mai mulţi în deceniul al nouălea. Fiind în discuţie opere vechi, numele interzise nu erau ale unor scriitori, ci ale unor critici şi istorici actuali care se pronunţaseră despre ei, ceea ce limita gravitatea lucrurilor, dar n-o excludea. Imposibilitatea de a-i cita era cât se poate de stânjenitoare. Unul dintre ei, Virgil Nemoianu, care trăia în SUA, scrisese o carte incon­tur­nabilă despre romantism. Ion Negoiţescu, care publicase un volum de studii despre scriitorii moderni din a doua parte a secolului al XIX-lea, tratându-i, foarte original, ca pe contemporani ai noştri, se refugiase în Germania. Primul volum al istoriei a fost gata, destul de repede, în primăvara lui 1989. El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul şi proza romantică şi postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor. Le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folosisem şi din care reprodusesem unele pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, ori chiar după tipărire, m-am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regimurile comu­niste din Europa se prăbuşeau după o lege a dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream să risc mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Cartea a fost expediată la o tipografie din Bacău, cu care Editura Minerva colabora. Consemnul din partea editorului era să nu se grăbească. Din prudenţă, m-am dus la jumătatea lui decembrie 1989 la Bacău, înarmat cu un teanc de pagini noi şi cu numeroase corecturi de detaliu, pe care voiam să le introduc în carte, nu atât din necesitate, cât spre a o mai ţine în loc o vreme. N-am ajuns însă la tipografie. O întâlnire cu Gheorghe Toma, care era preşedintele Consiliului Judeţean şi pe care-l cunoşteam de la „Zilele Călinescu” din Oneşti şi, pe când era secretar cu propaganda în oraşul moldovean, ne acorda tot sprijinul,m-a determinat să renunţ. Gheorghe Toma, pe care l-am vizitat în clădirea înconjurată de taburi a Consiliului Judeţean, m-a scos strategic din birou, conducându-mă până în părculeţul din spate, unde, după ce mi-a propus să mă aşez pe o bancă, mi-a spus: „S-a terminat!” Declaraţia era prea categorică şi venea, în plus, de la un om prea bine informat ca s-o pun la îndoială. Aşa că m-am dus acasă la profesorul Nicolae Neagu, fostul meu student, şi am ascultat până seara emisiunile radioului Europa liberă. Era marţi, 18 decembrie. Timişoara fier­bea. În noaptea precedentă, Toma participase la o teleconferinţă în care, după cum îmi relatase, Ceauşeştii strigaseră pe două voci un singur cuvânt: „Trageţi!” După părerea lui Toma, atât partidul, cât şi Securitatea îl abandonaseră pe Ceauşescu din pricina acelui strigăt repetat, care, dacă i-ar fi dat ascultare, i-ar fi făcut complici în evenimente din care n-aveau cum să mai iasă. Profesorul Neagu, care, în paranteză fie zis, va conduce la preluarea puterii în oraş patru zile mai târziu, secondat de Viorel Hrebenciuc şi de Valeriu Iacubov (asta e istoria!), era şi el de părere că totul s-a sfârşit. M-am întors la Bucureşti fără să mai solicit tipografilor întâr­zierea tipăririi. Imediat după revoluţie, am cerut şpalturile (printurile de azi) ale volumului şi am reintrodus numele cenzurate. Primul volum al Istoriei critice a apărut în 1990 la Editura Minerva.Pauza care a intervenit în deceniul următor a fost una de tipărire, nu de lucru propriu-zis. Am continuat să scriu (Poeţi romantici, tipărit la Editura Fundaţiei Culturale, unde a fost reeditat şi primul volum, reprezintă dovada, deşi nu era la propriu vorbind un al doilea volum). Ceea ce s-a schimbat a fost ritmul. Şi nu doar noile mele ocupaţii, politice, l-au încetinit, ci câteva alte împrejurări despre care n-am vorbit până acum. Unele ţineau de însăşi materia dificilă. Capitolul despre Eminescu m-a ţinut în loc ani buni. Simţeam în mod limpede că marele poet tre­buie abordat diferit decât fusese, de către Ion Negoiţescu inclusiv, al cărui studiu capital data, el însuşi, de patruzeci de ani (tipărit în 1968, fusese scris în 1952). Dar capitolele care nu mă lăsau să dorm erau cele despre literatura con­tem­porană. Intuiţia îmi spunea că trebuie lăsate lucrurile să se aşeze. După un deceniu şi jumă­tate, când am ajuns la perioadacomunistă, mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Am fost obligat să recitesc aproape totul. Trebuie să spun, de altfel, că am recitit toate cărţile, chiar şi pe cele despre care scrisesem, şi uneori şi nu numai o singură dată, în treacăt. N-am păstrat decât acele pagini scrise înainte pe care mi s-a părut inutil să le reformulez după noua lectură. Am recitit şi întreaga critică referitoare la scriitorii de ieri şi de azi. Ocazie cu care mi-am verificat aprecierile asupra valabilităţii în sine a criticii şi nu doar asupra meritelor ei tranzitive. (…)În 2003, când Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, mi-a propus un termen de predare după cinci ani (care m-a scos din impas, publicarea într-un singur volum a Istoriei îngă­duindu-mi să mă plimb, ca un cursor, pe toată suprafaţa literaturii române în funcţie de posi­bilităţile de informaţie şi, de ce nu, de capriciile spiritului meu critic), aceste dicţionare înce­puseră să apară şi mă dispensau de nevoia de a trata, nu pe picior de egalitate, desigur, dar, în orice caz, laolaltă scriitori de toată mâna, nemaicitiţi de nimeni şi dispăruţi din librării şi din manuale. Aşa s-a născut ideea că o istorie a literaturii este altceva decât un dicţionar. Mărtu­risesc a n-o fi avut de la început. Nu vreau să fie trasă de aici concluzia că selecţia pe care mi-am permis-o a fost influenţată sau, cu atât mai puţin, că este aceeaşi cu a generaţiei 2000. Lecţia pe care profesorul a învăţat-o de la stu­denţii lui este aceea că trebuie să fim atenţi la actualitatea literaturii din toate timpurile, nici­de­cum că tre­buie să avem gusturi şi preferinţe ase­mănătoare sau identice. În postfaţă m-am războit nu numai cu preferinţele şi gusturile generaţiei 2000, dar şi cu pariul ei exclusiv pe prezent. Altul e însă sensul în care vorbesc aici de actualitatea clasi­cilor şi a modernilor. Ei sunt cu adevărat actuali, nu însă toţi şi nu numaidecât aceiaşi pe care conta generaţia lui Călinescu şi, de ce nu, gene­raţia mea. O nouă selecţie (poate mai drastică, în orice caz mai potrivită cu spiritul mileniului în care am intrat) era aşadar de rigoare. Revăzând sumarul Istoriei critice, trebuie să admit că selecţia constă mai puţin în ce afirmă decât în ce neagă: e mai bine definită de absenţe decât de prezenţe. Marii scriitori au rămas, în secolul XIX, aceiaşi. În secolul XX, lista e mai bogată, dar nu radical alta. Blecher, Holban, Pillat şi Mateiu I. Caragiale nu erau scriitori canonici în Istoria lui Călinescu. Dar Sadoveanu şi restul, da. În schimb, absenţele sunt mult mai semnificative, mai ales în perioada de dinainte de 1916 (Brătescu-Voineşti şi compania), dar şi în perioada interbelică (Cotruş, Crainic, Gyr, Demostene Botez, Camil Baltazar etc. şi într-un fel, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gib I. Mihăescu, pe care i-am expediat în câteva rânduri). Cât priveşte contemporaneitatea, aici selecţia poate suscita nedumeriri încă şi mai mari. N-am pretenţia infailibilităţii. Se prea poate ca într-o a doua eventuală ediţie s-o revizuiesc. În cazul contemporanilor, întrebarea principală este de ce i-am cruţat pe unii şi nu pe alţii de apartenenţa la realismul-socialist. Cea mai drastică penalizare a suferit-o Marin Preda, unul dintre scriitorii importanţi de după al Doilea Război Mondial. Dar e un scriitor cu o gândire realist-socialistă, cu tot imensul lui talent, atât în primul volum din Moromeţii, cât şi în ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni. Judecata nu priveşte valoarea operei, ci ideo­lo­gia ei (literară, înainte de orice). În fine, am coborât nivelul tonului judecării estetice a mul­tora dintre contemporani, dar pe care i-am reabilitat (nu în compensaţie, ci fiindcă mi s-a părut firesc) ca scriitori reprezentativi. Nu e o simplă deosebire de nuanţă. Cu toate concesiile la care Cenzura (dar şi autocenzura) i-au împins, scriitorii cei mai de seamă s-au dovedit, după 1965, capabili să înfrunte provocările unei ideo­logii şi ale unei politici culturale pe cât de primejdioase, pe atât de perfide. Majoritatea operelor dintre 1965 şi 1989 au o miză mare. Morală şi politică. Inclusiv cele de critică lite­rară, care au reuşit să opună canonului oficial, preponderent politic, un canon propriu, bazat pe estetic. Nu vreau să ascund că le-am recitit cu oarecare îndoială. Mă temeam de faptul că ar putea părea „datate” sau ca măcar unele dintre concesii să fie astăzi greu de suportat. Din fericire, au rezistat admirabil la o relectură care nu mai datora mare lucru celei de altădată. Contestarea acestor scriitori în vremea din urmă n-are nicio justificare. Prin operele lor, oricât de imperfecte, ne cunoaştem mai bine trecutul şi, prin el, pe noi înşine. Criticii gene­raţiei 2000 care cred de cuviinţă că aceste opere merită să fie uitate dovedesc iresponsabilitate. Ele reprezintă o moştenire demnă de respect. Şi nu le putem opune mai nimic din literatura recentă, oricât ar fi de îndrăzneaţă sub anumite raporturi, dar al cărei spirit civic este inexistent şi care nu se adresează părţii celei mai consis­tente din fiinţa noastră. (Motivul pentru care nu i-am acordat un capitol, cum n-am acordat în general scriitorilor care au debutat după 1989, n-are însă nicio legătură cu această observaţie generală. Există în ultimii ani destule scrieri notabile şi promiţătoare. Dar e nedrept a decide însemnătatea individuală a unor autori foarte tineri, care pot rezerva surprize, iar despre un trend general e prea devreme a vorbi.).”

Şi-o invitaţie:

“Editura Paralela 45 va invita joi, 20 noiembrie, ora 14, in holul central al pavilionului Romexpo, la lansarea volumului Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literatura de Nicolae Manolescu. Evenimentul are loc in cadrul targului de carte Gaudeamus 2008. Vor fi prezenti: Calin Vlasie, Mircea Cartarescu, Nicolae Manolescu Dupa un travaliu de documentare de peste douazeci de ani, profesorul Nicolae Manolescu publica acum monumentalul sau studiu Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literatura. Aceasta opera este, dupa Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent a lui G. Calinescu, cea mai importanta sinteza asupra literaturii din Romania, depasind-o insa prin vastitate pe prima. Critic postbelic de mare prestigiu, Nicolae Manolescu inglobeaza in lucrarea actuala prime volume publicate in anii 90, la care adauga studii noi despre opere ale literaturii romane din contemporaneitatea imediata. Prin rediscutarea unor fatete importante ale literaturii de la noi si prin atitudinea cateodata polemica in fata unor judecati de valoare prea usor consacrate, Istoria critica a literaturii roman. 5 secole de literatura ofera o perspectiva esentiala asupra canonului critic actual. Asa cum precizeaza si subtitlul - 5 secole de literatura - perioada cartografiata de impunatorul studiu reprezinta cel mai intins interval literar analizat de vreun studiu de istorie si critica literara de pana acum, producand o imagine limpede si impresionanta despre intreaga evolutie a literaturii romane. Tiberiu Stamate Coordonator PR Editura Paralela 45”

Basescu: si premier, si presedinte?

Scenariile cu desemnarea premierului de după alegeri au pus pe jar media, dar şi blogosfera. Se rostesc şiruri de nume. Se analizează şi răs-analizează ce se poate întâmpla. N-am întâlnit nicăieri menţionată o posibilitate- dacă Băsescu devine şi premier? Nu m-am uitat chiţibuşar în Constituţie, însă la câte hibe are textul, nu m-ar mira ca autorii să nu fi luat în calcul o asemenea situaţie: şi preşedinte, şi premier.

UPDATE. Treaba cade. Am scăpat de-un coşmar ipotetic. Din Constituţie:

"Articolul 84

În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată."

Plagiat la Cotidianul

Se ia acest articol http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/northamerica/usa/barackobama/article3401168.ece. Şi o fătucă, Alina Anghel, o comite aici http://www.cotidianul.ro/50_de_lucruri_pe_care_nu_le_stiati_despre_barack_obama-64467.html. Furăciunea a obserbat-o un tip deştept-
http://moshcalifar.wordpress.com/2008/11/14/sursa-traducatoare-mica-sursa/.

Masacru revoltator. Unde e omenia?

Mircea Dinescu la 17 ani

Via Simona Ionescu.

Fascisti romani pe net

Ici http://lupta-ns.blogspot.com/2008/11/conflict-declansat-de-garda-maghiara.html. Este blogul unei organizaţii intitulată Naţionaliştii Autonomi.

Si aici http://www.victoriafinala.com/. Site-ul se numeşte “Victoria finală”. Găsiţi “Mein Kampf “ de Hitler în română.

# Un dram de normalitate http://alexandrupetria.wordpress.com/2008/11/13/amprenta-ii/

Caracatiţă imobiliară de la Dej. Unul dintre cei interesaţi în afacere este fratele lui Cornel Itu, preşedintele PSD Dej, Adrian Itu

După cum scriam în numărul trecut, clădirile din centrul municipiului ( e vorba de cele de vis-à-vis de Primărie) sunt în mijlocul unui litigiu care durează de ani de zile. Valoarea lor este mare, desigur. Câteva firme au cumpărat imobilele de la stat la privatizare, apoi le-au inclus în patrimoniile lor. Unii care susţin că sunt urmaşii foştilor proprietari au obţinut în instanţă părţi din spaţii pe care le-au vândut repede la un preţ considerat redus de unele surse. Unul dintre cumpărători este Adrian Itu, fratele lui Cornel Itu, şeful PSD Dej, în prezent candidat pentru o funcţie de deputat. Este o încrengătură de interese imensă în jurul afacerii. Iar politica nu este străină de ea. Mai jos, vă prezentăm un fragment dintr-o plângere penală depusă la Parchet în 25.02. 2008 (adună praf probabil printr-un sertar!) de către societăţile Carpatex SRL, Onix Bijuteria SRL, Alpa SA şi Sompan SA. (REALITATEA)

“La data de 5.10. 2007, făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea, în nume propriu şi în calitate de mandatar a lui Micşa Jochen, a depus în dosarul nr. 6061/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca, certificatul în calitate de moştenitor nr. 62 din 10.10.2001, prin care se stabileşte că făptuitorul Micşa Jochen este moştenitorul defunctului Micşa Iuliu, decedat la data 14 aprilie 1965, cu ultimul domiciliu la Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă nr.44, jud. Cluj.

Actul a fost depus în dosarul în care reclamanta S.C. Sompan S.A. a solicitat să se constate inexistenţa dreptului de moştenitor al pârâtului Micşa Jochen după defunctul Micşa Iuliu, decedat la data de 14.04.1965, constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor eliberat în anul 2001, precum şi rectificarea inscrierilor din C. F. nr. 15209 colectivă Dej şi C.F. nr.15210 individuală Dej, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului Micşa Jochen, cu privire la cota de 6/24 parte din imobil, care a fost preluată de Statul Român de la defunctul Micşa Iuliu, decedat în anul 1965.

Susţinem că există atât latură obiectivă cât şi latură subiectivă a infracţiunilor de fals în declaraţii şi uz de fals, sens în care arătăm că:

În anul 1997, făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea, pretinzând că este unicul moştenitor al defuncţilor Micşa Liviu, decedat în 1941, şi Micşa Iuliu, decedat în 1965, a formulat cereri pentru eliberarea certificatului de moştenitor după cei doi defuncţi şi a obţinut certificatul de calitate de moştenitor nr. 11/24.02.1997, eliberat de Biroul Notarului Public Oana Mihuţiu.

Anterior acestei date, făptuitorul sus-menţionat a formulat şi cereri pentru acordarea măsurilor reparatorii, bazate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, susţinând că este singurul moştenitor al defuncţilor Micşa Liviu şi Micşa Iuliu.

Inducând în eroare autorităţile statului, prin hotărârea nr.458/16.12.1997, făptuitorului Pocanschi Ovidiu Mircea i s-au acordat despăgubiri, în calitate de moştenitor al celor doi defuncţi, suma stabilită fiind de 170.456.080 lei, respectiv plafonul maxim prevăzut de lege, care a fost actualizat la data plăţii, conform dispoziţiilor cuprinse la art. 1 alin.2 din hotărârea menţionată şi a prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tot în calitate de unic moştenitor al celor doi defuncţi, făptuitorul a formulat mai multe acţiuni în justiţie, solicitând restituirea în natură a unor cote de proprietate din construcţii şi terenuri care, anterior preluării lor de către Statul Român, erau înscrise în C.F. ca fiind proprietatea defuncţilor Micşa Liviu şi Micşa Iuliu.

Este de subliniat faptul că făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea a făcut demersurile în nume propriu şi a încasat sumele de bani acordate în baza Legii nr. 112/1995, deşi prin împuternicirea din 08.01.1997, făptuitorul Micşa Jochen l-a împuternicit să facă demersurile în numele său şi nu în nume propriu.

După ce a încasat despăgubirile stabilite potrivit Legii nr.112/1995, în condiţiile în care calitatea sa de moştenitor a fost contestată, făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea a făcut demersuri în paralel, atât în nume propriu cât şi în calitate de mandatar al făptuitorului Micşa Jochen, pentru restituirea în natură a cotelor de proprietate. În contextul expus mai sus, au apărut încă două certificate de calitate de moştenitor, respectiv:

a) certificatul de calitate de moştenitor nr. 51/19 aprilie 2001, eliberat de Biroul Notarului Public Roza Margit Fuchs, prin care se stabileşte că unicul moştenitor al defunctului Micşa Iulius, decedat la data de 9 martie 1989, este Micşa Jochen.

Este de observat că actul a fost eliberat cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 din Legea nr 36/1995, deoarece ultimul domiciliu al defunctului era în Germania, iar Micşa Jochen este cetăţean german, cu domiciliul în Germania, astfel că notarul public din România nu putea elibera certificat de calitate de moştenitor.

Mai mult, eliberarea unui certificat de calitate de moştenitor era condiţionată de lipsa oricăror bunuri în patrimoniul defunctului, conform dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 36/1995, şi de efectuarea verificărilor prevăzute de art. 43 şi 74 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995.

b) certificatul de moştenitor nr. 52/2001, eliberat la data de 11 aprilie 2001 de Biroul Notarului Public Nina Racolţa, act în care se stabileşte că moştenitorul defunctului Micşa Liviu, decedat la data de 31.10.1941 este Micşa Iuliu, domiciliat în Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă 44, judeţul Cluj, în calitate de frate, care a acceptat moştenirea prin acte de folosinţă.

Certificatul de moştenitor nr. 52/2001 a fost utilizat de ambii făptuitori, deşi făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea deţinea certificatul de moştenitor nr.11/1997 şi ştia că a încasat despăgubiri prin invocarea calităţii de unic moştenitor după cei doi defuncţi.

Ulterior, urmare cererilor formulate de alte persoane, prin sentinţa civilă nr. 1270/2006, s-a constatat nulitatea absolută a atât a certificatului de calitate de moştenitor nr.11/1997, cât şi a certificatului de moştenitor nr. 52/2001. Certificatul de moştenitor nr. 52/2001 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 1294/2004, pronunţată de Judecătoria Dej, în dosarul nr. 435/2000, dispoziţie care a rămas irevocabilă conform dispoziţiilor deciziei civile nr. 1079R/2006, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr.16038/33/2005.

Prin invocarea calităţii de moştenitor după defunctul Mircea Iuliu, decedat în anul 1965, făptuitorul Micşa Jochen a obţinut şi două dispoziţii de restituire în natură, emise de Primarul Municipiului Dej pentru spaţii cuprinse în patrimoniul unor societăţi comerciale, între care unele erau şi sunt cu capital integral privat ( S.C.ALPA S.A., S.C. CARPATEX S.R.L şi S.C. ONIX BIJUTERIE SRL).

Erijându-se în calitatea de moştenitor al defunctului Micşa Iuliu, decedat în 1965, făptuitorul Micşa Jochen a obţinut mai multe hotărâri judecătoreşti în care s-a constatat că acesta a dobândit prin moştenire cota de 6/24 parte din imobilele situate în Dej, str. 1 Mai nr.1, P-ţa Bobâlna nr-18, jud. Cluj şi cota de 1/1 parte din şcoala situată în Dej strada Avram Iancu nr.2- 4, înscrisă în C.F. nr. 558 Dej, cu nr. topo 929.

Ulterior, făptuitorul Micşa Jochen a înstrăinat cota sa de 6/24 parte din imobilele situate în Dej, str. 1 Mai nr1 - P-ţa Bobâlna nr. 18, încasând sume mari de bani, aşa cum rezultă din contractele pe care le vom depune la dosar. Dobânditorii cotelor de proprietate (de rea-credinţă în contextul în care în C.F. erau notate acţiunile prin care se contesta calitatea de moştenitor a făptuitorului Micşa Jochen) şi-au înscris în alte C.F.-uri drepturile dobândite asupra unor cote-părţi din imobilele înscrise în patrimoniul părţilor vătămate.

Urmare depunerii, de către făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea, a certificatului de calitate de moştenitor nr. 62/10 octombrie 2001 şi a certificatului de deces al defunctei Micşa Cornelia (cea de-a doua soţie a defunctului Micşa Iuliu, decedată în anul 1965) s-au născut suspiciuni cu privire la acte anterioare depuse de cei doi făptuitori, motiv pentru care ne-am adresat Camerei Notarilor Publici Cluj şi am solicitat să ne comunice dacă s-a dezbătut succesiune după defunctul Micşa Iuliu, decedat la data de 14 aprilie 1965, cine sunt moştenitorii şi să ne elibereze un certificat de moştenitor după defunct.

Prin adresa nr. 375/ 28.01.2008, Camera Notarilor Publici Cluj, a comunicat certificatul de moştenitor nr.397/ 7 octombrie 1965, din care rezultă că unica moştenitoare a defunctului Micşa Iuliu este soţia supravieţuitoare Micşa Cornelia şi că fiul defunctului, numitul Micşa Liviu-Iuliu, a renunţat la moştenire în favoarea soţiei supravieţuitoare.

Certificatul de moştenitor nr. 397/ 7 octombrie 1965 probează că:

- toate certificatele de calitate de moştenitor sunt acte false, lovite de nulitate absolută, eliberate cu încălcarea mormelor imperative ale Legii nr. 36/1995 şi ale Regulamentului de aplicare a acestei legi;

- făptuitorii Mişca Jochen şi Pocanschi Ovidiu Mircea au uzat de acte false în faţa autorităţilor şi instanţelor de judecată, pe care le-au indus în eroare cu scopul de a trage foloase de pe urma acestor falsuri;

- toate actele obţinute de făptuitori, prin folosirea înscrisurilor false, inclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea acestora, sunt consecinţe ale uzului de fals şi fals în declaraţii.”
(Text aparut in Realitatea de Bistrita- Nasaud, Dej si Gherla)

Fotografii cu mama lui Barack Obama goala?!

# Altceva- Dezvăluiri despre Adrian Păunescu http://alexandrupetria.wordpress.com/2008/11/03/adevarata-fata-a-lui-adrian-paunescu-dezvaluirile-constantei-buzea-fosta-lui-sotie/

Ciorapii de redacţie

“Ce fel de jurnalişti sunt aceştia, care sunt bruscaţi, umiliţi şi înjuraţi fără să răspundă? Din ce medii vin, de ce pot trece peste aşa ceva? Cât de greu e să întrebi “cum îţi permiţi, domnule Becali?” Ce rişti? O altă înjurătură? O palmă? Orice ar fi, e mai bine decât să taci - sau chiar să-ţi ceri iertare, cum face fata căreia i se dă peste mână. Mă mai miră şi cât de blegi pot fi “acreditaţii” pe la diferite instituţii. Văd în transmisiunile tv cum vine câte un purtător de cuvânt, se sprijină de pupitru, rosteşte trei fraze şi pleacă. Purtători de cuvânt? Cu o pereche de întrebări documentate i-ai trimite de-a berbeleacul la loc în fundul ministerului. De ce nu dau un mail sau un fax dacă tot nu acceptă întrebări? Ce, cred că i-e dor cuiva de mufele lor?", a scris Vlad Petreanu aici http://www.petreanu.ro/2008/11/stative-de-presa/?cp=1#comments

Părerea mea:
Sunt proşti. Acceptă să fie trataţi de sus. N-au demnitate. În anii 90, când eram ziarist în Bucureşti, era greu de imaginat să se întâmple asemenea scene. Eram şi solidari, dar probabil că ştiam cum să aşezăm problemele, ce întrebări să punem, ce replici să dăm oficialităţilor mai impertinente.
P.S. Aştept să văd un ziarist, când o să fie umilit, să-l bage la mă-sa în p. pe Băsescu, de exemplu, dacă el este cel cu ieşirea în decor. Golanilor trebuie să le răspunzi pe limba lor. Te face găozar, îl faci găozar.
P.S. 1 Petreanu îi numeşte pe ziariştii care se lasă umiliţi stative de presă. Eu prefer ciorapi de redacţie.