Pastorala de Pasti a PS Florentin Crihalmeanu

ÎNVIEREA LUI LAZĂR ŞI ÎNVIEREA CREDINŢEI NOASTRE

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Învierii Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu şi ai Săi cinstitori,

«Să dăm mulţumire lui Dumnezeu care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!» (1Cor 15,57).

Iubiţi credincioşi,

Vă invit să pătrundem în cadrul evanghelic şi să medităm împreună cel mai important semn pe care Isus îl face pentru slava lui Dumnezeu şi întărirea credinţei celor care îl urmau. Învierea Sfântului şi dreptului Lazăr este semnul al şaptelea în Evanghelia de la Ioan, care ne deschide ochii credinţei asupra hotarului inevitabil al vieţii: moartea. A medita asupra morţii este condiţia necesară pentru a putea înţelege semnificaţia, sensul vieţii. Altfel, viaţa noastră ar fi doar o fugă neîntreruptă de ceea ce constituie inevitabilul punct final al vieţii fiecăruia dintre noi. Isus nu ne salvează de la moarte, căci fiecare dintre noi va muri la timpul rânduit. Isus ne salvează prin moarte. El nu înlătură acea limită rânduită existenţei umane, nici posibilitatea de a fi conştienţi de ea, dar ne oferă harul de a o înţelege şi de a trăi cu demnitate acel moment. Omul cunoaşte doar o viaţă care se îndreaptă spre moarte, Isus ne dezvăluie o moarte care ne îndreaptă spre Viaţă. Este ultimul semn prin care Isus, pentru că dă viaţă lui Lazăr, este condamnat la moarte. Cel care dăruieşte viaţa primeşte moartea, dar tocmai primind, acceptând moartea, El va putea deveni Izvor de Viaţă pentru toţi. Învierea lui Lazăr este un semn ce prefigurează Învierea glorioasă a lui Isus. Astfel, înţelegem că moartea nu mai este stăpână absolută asupra omului, e doar un «prag» spre adevărata Viaţă. Rolul acestui miracol este să întărească în credinţă pe surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, pe ucenicii Săi, pe toţi cei care erau de faţă, dar şi pe noi, cei care astăzi medităm acest fragment, pregătindu-ne sufletele pentru a celebra marea Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos.

1. Moartea lui Lazăr este spre mărirea lui Dumnezeu
«Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi ca să credeţi...» (Io 11,14-15)

În general, în viaţa Sa publică, Mântuitorul mai întâi împlineşte un miracol şi apoi îl explică ucenicilor. Acum, Isus explică semnul, arătând că El cunoaşte cu exactitate planul divin ce urmează să se înfăptuiască, şi apoi, după ce «ochii credinţei» s-au deschis, împlineşte miracolul care va răsplăti credinţa.

Între Isus şi familia din Betania există deja o legătură de prietenie şi chiar de iubire (Io 11,5). Surorile lui Lazăr îi transmit starea sănătăţii fratelui lor, fără însă a-I cere ceva explicit. Isus pătrunde sensul încercărilor vieţii umane şi cunoaşte consecinţele lor. El ştie că această boală nu este spre moarte, ci spre trezirea vieţii de credinţă a apostolilor, «pentru ca voi să credeţi» (Io 11,15). Toate faptele, acţiunile, miracolele lui Isus sunt, de fapt, pentru «slava lui Dumnezeu» (Io 11,4) şi pentru ca strălucirea divinităţii Tatălui să devină vizibilă în Fiul Său, Cuvântul întrupat, prin lucrarea Spiritului Sfânt. Căci «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (Io 1,18).

Isus întârzie încă două zile, aşteptând parcă moartea prietenului Lazăr. Judecând după raţiunea umană, un prieten adevărat s-ar fi grăbit să ajungă cât mai repede, ar fi lăsat totul să-l prindă încă în viaţă pe cel iubit. Isus însă, Dumnezeu fiind, cunoaşte planul divin, iar Atotştiinţa divină nu are hotar de timp sau spaţiu. El ştie că acolo, în Betania, Lazăr deja a «adormit», de aceea propune ucenicilor să meargă în Iudeea.

Ucenicii însă, marcaţi de frica de moarte, încearcă să-L împiedice pentru că iudeii încercaseră deja de două ori să-L omoare cu pietre (Io 8,59; 10,31). Isus are conştiinţa propriei misiuni: «până este ziuă, trebuie să înfăptuiesc lucrările Celui ce m-a trimis pe Mine» (Io 9,4). Isus vorbeşte ucenicilor mai întâi simbolic de «adormirea», dar apoi explicit de moartea lui Lazăr şi intenţia Sa de a-l «trezi». Acesta va fi semnul menit să «învie» credinţa în sufletele lor.

Lazăr (Dumnezeu ajută) nu este un oarecare, ci este un om cunoscut şi iubit acolo în Betania (Casa oropsitului), deci readucerea lui la viaţă, va constitui un mare miracol, o mare bucurie pentru cei care vor avea tăria să creadă în cuvântul lui Isus, şi astfel Dumnezeu va fi preamărit.

Isus ne invită şi pe noi astăzi, iubiţi credincioşi, să nu ne temem de necazuri, de boli, de suferinţe şi moarte, ci să ştim să le trăim în lumina credinţei, să le conferim un sens, astfel încât să fie spre slava lui Dumnezeu. Să ne amintim de exemplul dreptului Iov, care la ceasul suferinţei face o reflexie foarte înţeleaptă: «Oare dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi şi pe cele rele?» (Iov 2,10). În general, noi, oamenii, considerăm că binele este un drept, iar boala şi suferinţa o pedeapsă, o nenorocire, ca şi cum nu Acelaşi unic Creator ar permite şi una şi cealaltă. Adeseori, Dumnezeu permite încercarea prin suferinţa trupească, tocmai pentru a ne curăţi de ispitele trupeşti, sau a ne oferi ocazia de ispăşire a păcatelor trupeşti săvârşite.

Să medităm asupra modului în care ştim să primim boala, suferinţa şi moartea, în lumina credinţei noastre, ca împlinire a Voinţei divine.

2. Credinţa în înviere şi credinţa în Hristos
«Eu sunt Învierea şi Viaţa» (Io 11,25)

Atunci când Isus ajunge în Betania împreună cu ucenicii Săi, Lazăr e deja înmormântat de patru zile. Multe persoane se aflau încă alături de rudele apropiate pentru a le consola în suferinţa lor (jelirea defunctului putea dura chiar o săptămână după aşezarea în mormânt). Plânsul şi jalea reprezintă solidaritatea umană în suferinţă, dar şi neputinţa umană în faţa morţii (Io 11,19.31). Omul nu poate depăşi hotarul morţii, decât prin credinţă.

Marta, auzind că a venit Isus, se desprinde de imaginea morţii şi vine în întâmpinarea lui Isus, spunându-I: «Doamne, dacă Tu ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit» (Io 11,21). Cu aceeaşi formulare se adresează şi Maria atunci când îl întâlneşte pe Isus (cfr Io 11,32), probabil fusese repetată adeseori de cele două surori în perioada doliului lor. Expresia arată încrederea în puterea vindecătoare a lui Isus, dar şi deziluzia că El a ajuns prea târziu. Totuşi, chiar şi aşa, Marta ştie că tot ce va cere Isus de la Dumnezeu-Tatăl, va primi. Ea are curajul speranţei şi tăria credinţei, de aceea nu cere explicit învierea fratelui ei, Lazăr. Isus însă, îi spune limpede şi clar ce se va întâmpla: «Fratele tău va învia» (Io 11,23). Marta consideră că este tot o consolare umană ce aminteşte de ziua de apoi (cfr Io 6,54) şi învierea viitoare. Crede aceasta dar o vede ca pe o zi foarte îndepărtată.

Pentru Isus, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Începutul şi Sfârşitul (Apoc 1,8.17), viitorul, ca şi trecutul, pot deveni prezent. Isus se descoperă acum Martei: «Eu sunt Învierea şi Viaţa» (Io 11,25). Dincolo de timpul trecut sau viitor, Dumnezeu este într-un continuu prezent, ca Origine a fiinţării şi Fiinţa prin excelenţă (cfr Ex 3,14). Deci, Învierea şi Viaţa este El, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină» (Simbolul credinţei).

În cadrul evanghelic, Isus s-a autodefinit ca fiind Cel care oferă Apa vieţii (Io 4,14; 7,37-38) pentru toţi cei însetaţi de Viaţă; Pâinea vieţii (Io 6,35.48.51), adevărata noastră hrană spre viaţa veşnică (Io 6,51.54.58); Lumina lumii (Io 8,12; 9,5) pentru toţi cei care umblau în întuneric căutând lumina vieţii; Uşa oilor (cfr Io 10,7.9) pentru toţi cei care vor să dobândească mântuirea; Bunul Păstor (cfr Io 10,11) care-şi dă sufletul pentru mântuirea oilor.

Acum Isus se defineşte ca Izvor al Învierii şi Vieţii. Este Cel care prin Învierea Sa oferă tuturor darul Vieţii şi posibilitatea de a trece dincolo de pragul morţii. El este Înviere şi Viaţă, dar nu împotriva voinţei libere a omului. El are nevoie de acceptul credinţei noastre şi de aceea Isus continuă spunând: «Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi» (Io 11,25). Viaţa dobândită prin credinţă nu înseamnă nemurire, ci înseamnă acces la viaţa în fericirea veşnică după moarte şi dincolo de ea. Din acest motiv, este nevoie de un act de încredere, de acceptare a unei realităţi pe care nu o putem experimenta acum (Evr 11,1). Mai mult decât atât, Isus arată că prin credinţă putem dobândi deja acum, viaţa veşnică: «Oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac» (Io 11,26). Aici este, de fapt, esenţa vieţii de credinţă: veşnicia ne-o pregătim şi ne-o dobândim deja acum, aici pe pământ, prin credinţa noastră.

«Crezi tu aceasta?» (Io 11,26) este întrebarea fundamentală pe care Isus o pune Martei. Acceptul credinţei în Cuvântul lui Isus, dobândeşte Martei învierea fratelui ei, dar mai presus de aceasta, învierea ei în credinţă şi «naşterea» ei la viaţa cea veşnică.

Marta primeşte cuvântul Mântuitorului, îl acceptă cu credinţă, şi apoi, luminată de har, rosteşte una dintre cele mai puternice mărturii de credinţă din cadrul evanghelic: «Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume» (Io 11,27). Marta afirmă relaţia dintre Tatăl şi Fiul, identificându-L pe Isus cu Mesia (Hristos), Cel aşteptat să vină în lume. Astfel Marta se înalţă spiritual prin har de la realitatea imediată (moartea fratelui ei), de la propriile dorinţe, spre adevărurile profunde ale vieţii.

Expresia este asemănătoare celei rostite de Petru, Corifeul apostolilor: «Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu» (Io 6,69; cfr Mt 16,16). Aceasta era mărturia dorită de Isus din partea ucenicilor Săi, care L-au auzit predicând, L-au văzut vindecând, alungând demoni, înviind din morţi. Această mărturie este, de fapt, garanţia trăirii în Dumnezeu, după cuvântul Sf. Ioan Apostolul: «Cine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el, şi el în Dumnezeu» (1Io 4,15).

Învierea reprezintă trecerea dincolo de pragul morţii, iar Viaţa semnifică pătrunderea în comuniunea deplină cu Dumnezeu. Aceste două realităţi ne sunt conferite nouă, oamenilor, numai prin Hristos şi sunt legate direct de credinţă. El conferă, prin moartea Sa pe Cruce, viaţa celor care acceptă să creadă în puterea Învierii Sale. Isus nu a venit pe pământ nici să ne prelungească viaţa cu câţiva ani în plus, nici să ne facă nemuritori. El a venit pentru a ne elibera nu de moarte, ci de frica de moarte. Pentru că adeseori tocmai frica de moarte împinge fiinţa umană spre tendinţa disperată de a-şi asigura o «viaţă veşnică» aici pe pământ, cu gândul că averea, puterea sau plăcerea îi vor putea garanta aceasta. Este vechea problemă a bogatului nebun (Lc 12,16-21) şi a tuturor acelora care cred că prin acestea îşi vor putea mântui sufletul. Isus atrage atenţia: «păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale» (Lc 12,15), şi, de asemenea, «cel care va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde» (Mc 8,35).

De aceea spune: «cine crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi» (Io 11,25). Aşadar, moartea rămâne «pragul» de trecut pentru tot neamul omenesc. Problema este ce credem că urmează după acest «prag»... Isus ne asigură că aceia care au avut puterea să asculte cuvântul Său şi să creadă în Dumnezeu, în această viaţă, vor dobândi viaţa veşnică: «Adevărat, adevărat vă spun vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică, şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă» (Io 5,24).

Să ne întrebăm şi noi, iubiţi credincioşi, care este concepţia noastră despre moarte? O vedem ca o trecere în «ne-fiinţă», ca un punct final, ca o distrugere sau ca un prag de trecut spre viaţa veşnică?

Să reflectăm asupra momentului încheierii vieţii noastre pământeşti, acea reflexie la care ne invitau strămoşii de gintă latină: «Memento mori». Să încercăm să trăim această viaţă în lumina vieţii viitoare şi să ne pregătim veşnicia încă de pe acum.

3. Lazăr readus la viaţă prin Cuvântul lui Isus
«Lazăre, vino încoace, afară!» (Io 11,43)

Isus, împreună cu apostolii, sunt conduşi la mormântul lui Lazăr. Împreună cu ei se află cele două surori şi mulţimea iudeilor.

În jurul Lui o nouă procesiune funebră în care răsună încă plânsul de jale, dar fără un defunct - se păstrează doar imaginea defunctului pe care o poartă în sufletele lor. Au rămas cu toţii blocaţi la momentul morţii. Pare că secvenţa se derulează în sens contrar timpului. Cortegiu funebru, tristeţe - moarte - viaţă - bucurie - credinţă. Rânduiala firii ar fi fost: bucurie - viaţă - moarte - tristeţe, cortegiu funebru. Aici, sensul invers, dinspre moarte spre viaţă, dinspre tristeţe spre bucurie, este de fapt o anticipare a ceea ce suntem chemaţi să credem că va urma după momentul morţii noastre, atunci când, prin credinţa noastră, la timpul potrivit, vom învia pentru a ne reîntâlni cu bucurie cu toţi aceia cu care am trăit în această viaţă, şi aceasta nu doar pentru alţi câţiva ani, ci pentru o veşnicie în fericire.

Mormântul, după tradiţia locală, era o peşteră în care fuseseră săpate locaşuri pentru aşezarea trupurilor neînsufleţite. Intrarea se acoperea cu o piatră mare, care era rostogolită şi apoi blocată la deschiderea intrării. Simbolic, piatra de la intrarea în mormânt reprezintă un hotar, un «prag» ce separă lumina de întuneric şi pe cei morţii de cei vii.

«Ridicaţi piatra!», porunceşte Isus iudeilor. Este un gest semnificativ. Hristos doreşte să fie înlăturată piatra care separă fraţii, semenii Săi de Viaţă, doreşte să-i scoată din întunericul morţii. Se ridică piatra şi lumina pătrunde în întunericul morţii, unde se simte deja duhoarea grea a «gurii morţii». Trupul lui Lazăr intrase în descompunere şi mirosea greu.

Isus, în faţa «gurii» deschise a morţii, îşi înalţă privirea şi mulţumeşte Tatălui pentru că L-a ascultat. El ştie că învierea lui Lazăr se va împlini, dar se roagă pentru a conduce la credinţă pe cei care-i sunt alături. Arată, astfel, legătura Sa cu Tatăl, pentru ca ei să înţeleagă că totul vine de la Tatăl. Între Tatăl şi Fiul nu există diferenţă de voinţă, de lucrare sau de scop. Fiul este mereu în ascultare fiiască, iar Tatăl într-o continuă dorinţă paternă de a împlini rugăciunile Fiului. De aceea, această rugăciune este pentru ca ei, cei mulţi, să înţeleagă legătura dintre Fiul şi Tatăl care L-a trimis, şi să creadă.

Acum, Isus oferă modelul viu al adevăratei rugăciuni făcută cu deplină încredere, aşa cum El recomandase apostolilor Săi: «toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit şi le veţi avea» (Mc 11,24).

Urmează apoi momentul cel mai emoţionant al întregului fragment. Surorile Marta şi Maria privesc spre Isus cu încredere şi speranţă, chiar dacă lacrimile de jale sunt încă proaspete pe obrajii lor. Mulţimile presimt că se va întâmpla ceva şi toţi sunt în aşteptare.

Apoi, îndreptându-şi privirea spre mormântul deschis şi străpungând cu mâna întunericul, Isus strigă cu putere, aşa cum ar chema pe cineva care este la mare depărtare: «Lazăre, vino afară!». Mulţimea tresaltă înmărmurită, iar ecoul vocii divine cutremură străfundurile grotei morţii. Este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, care, întru începuturi, poruncise haosului fără formă, dând şi tonul simfoniei creaţiunii: «Să fie lumină! Şi a fost lumină» (Gen 1,3). Toate se împlineau aşa cum Cuvântul divin poruncea. Acum, Cuvântul divin întrupat se adresează lui Lazăr cu aceeaşi putere a Cuvântului creator şi de viaţă dătător.

«Lazăre, vino încoace, afară!», răsună ca un tunet porunca divinului Cuvânt, îmbrăcat în haina omenească. Este continuarea planului divin al Creaţiei prin Înviere (re-Creaţie), prefigurare a sunetului trâmbiţei îngereşti care va vesti încheierea timpului (cfr 1Cor 15,52).

Uimire şi aşteptare... În bezna mormântului pare că mişcă ceva, o siluetă umană se apropie treptat din întuneric spre lumină (la iudei, morţii nu se îngropau, acoperindu-se cu pământ, ci doar se aşezau în mormânt, pe piatră, înfăşuraţi şi legaţi cu faşe de pânză). Duhoarea morţii se simte mai intens, iar mulţimea împietrită scoate o exclamaţie de uimire şi se retrage înfricoşată. E «defunctul» Lazăr, înfăşurat încă în giulgiurile morţii, legat la picioare şi la mâini, cu faţa acoperită cu o maramă, ieşind atras de forţa vitală a poruncii Divine.

«Moartea nu aşteaptă să i se repete porunca prin glasul Mântuitorului, pentru că nu poate rezista puterii vieţii. De aceea, la un singur cuvânt al Domnului, moartea a făcut să iasă din mormânt trupul lui Lazăr şi sufletul lui din infern, aşa încât Lazăr întreg a ieşit din mormânt viu», explică părinţii Bisericii (Cromanzio din Aquilea).

Dacă trupul lui Lazăr îşi încetase funcţiile vitale şi se afla deja de patru zile în mormânt, ne întrebăm cui se adresează Isus poruncind «Lazăre, vino încoace, afară!»? Cu siguranţă, nu trupului inert, ci tocmai acelei scântei de viaţă divină, care, izvorâtă fiind din Nemurirea însăşi, nu putea trece în «ne-fiinţă», nici suferi alterare sau corupere, adică sufletului provenit din Izvorul vieţii, din Fiinţarea prin excelenţă. Astfel, sufletul se reîntoarce în trupul deja înmormântat al lui Lazăr şi îi redă instantaneu funcţiunile vitale (acelaşi Suflu divin, care la porunca Proorocului Ezechiel, pătrunde şi dă viaţă trupurilor inerte; cfr Ez 37, 1-14).

Din întuneric, cel mort vine la lumină, rămânând în faţa «gurii» morţii.

În mod normal, un om legat la picioare şi la mâini, având şi faţa acoperită, nu se poate deplasa, nu poate păşi, urca sau coborî trepte (aşa cum erau la mormintele iudaice). Aceasta înseamnă că puterea acestui om nu venea din propriile forţe trupeşti, ci din forţa spirituală a Cuvântului dătător de viaţă.

«Vai, mie! Striga iadul, acum cu adevărat sunt pierdut, zicea către moarte. Iată, Nazarineanul a clătinat cele de jos şi sfâşiind pântecele meu, a sculat pe mortul cel fără suflare, strigându-l» (Utrenie - Sâmbăta lui Lazăr). Imnografia bizantină personifică iadul şi moartea. Isus smulge pe Lazăr din pântecele morţii, aşa cum odată Iona profetul fusese aruncat din pântecele întunecat al peştelui care îl înghiţise. La porunca Cuvântului divin, tânguindu-se, preferă să elibereze pe unul singur (Lazăr), decât să piardă pe toţi cei care erau prizonierii lui. Dar simte că sfârşitul îi este aproape. Va veni Cel pe care iadul nu-l poate cuprinde, Prădătorul morţii, Cel care va călca în picioare, prin moartea Sa răscumpărătoare, moartea neamului omenesc, dăruind Viaţa tuturor.

«Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!» (Io 11,44), porunceşte Isus iudeilor, pentru ca ei să înţeleagă mai bine miracolul şi să constate că nu este o viziune sau o arătare, ci este aceeaşi persoană, Lazăr în carne şi oase, în acelaşi trup muritor. Lazăr nu are un trup glorificat şi nici nu a devenit nemuritor. El va trebui, la timpul rânduit, să se supună legii inevitabile a morţii. De aceea, miracolul săvârşit de Isus ar fi mai corect să-l înţelegem ca o readucere la viaţă, o prefigurare a Învierii Sale.

Lazăr este dezlegat de legăturile mortuare, dar, mai înainte încă, Hristos îl dezlegase de legătura morţii, sau, mai corect spus, refăcuse legătura vieţii. Acum, Lazăr continuă drumul vieţii sale, din întuneric spre lumină, un drum orientat spre Hristos, Cel care i-a dăruit din nou viaţa.

Aceasta trebuie să fie starea omului, fiinţa creată de Dumnezeu-Tatăl şi răscumpărată prin Isus Hristos, Fiul, şi sfinţită prin Sfintele Taine: mereu în picioare, drept, animat de Harul sfinţitor, departe de mormânt, dezlegat de legăturile morţii şi îndreptându-se mereu spre Hristos, Învierea şi Viaţa

Iubiţi credincioşi, suntem invitaţi şi noi să ne identificăm cu Lazăr şi să părăsim «prietenia pentru trup», devenind prieteni al lui Hristos, şi astfel să înviem împreună cu el la porunca lui Hristos, dezlegaţi de legăturile ataşamentelor trupeşti, lumeşti. «Răstoarnă, Hristoase, de pe smeritul meu suflet piatra cea grea a trândăviei apăsătoare şi mă ridică din mormântul nesimţirii, spre lauda Ta, Cuvinte» (Utrenie - Sâmbăta lui Lazăr).

Şi nouă, astăzi, Isus ne spune să ridicăm piatra ce separă întunericul de lumină, moartea păcatului de viaţa în har. Să înlăturăm obstacolele ce ne separă de Hristos. Să nu ne temem de mirosul greu al păcatelor care ne ţin în întuneric, ci să ne rugăm cu încredere, mulţumind Tatălui ceresc pentru că, prin Fiul Său, deja ne-a răscumpărat din moartea păcatului. Apoi, să răspundem cu bucurie şi încredere chemării Mântuitorului, care ne strigă pe fiecare pe nume: «Vino afară! Ieşi din mormântul viu şi vino la Mine!». Să ieşim din întuneric, pentru ca să ne poată lumina Lumina lui Hristos ce luminează acum tuturor (Lit. Darurilor Înaintesfinţite). Să nu ne temem să ne arătăm Lui aşa cum suntem, cu toate legăturile morţii păcatului, pentru ca de la El, prin Slujitorul rânduit, să putem primi dezlegarea de orice legătură a morţii, şi cu bucuria unui suflet curat şi luminat, să putem celebra Sărbătoarea Învierii şi a Vieţii.

Să ne curăţăm sufletul de legăturile morţii, astfel ca trăirea noastră să fie orientată spre Înviere şi Viaţă, chiar dacă trăim încă într-o «cultură a morţii», să încercăm să fim noi luminători în lume (cfr Fil 2,15-16), să luptăm pentru viaţă, construind împreună acea lume creştină autentică, pe care Servul lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea, o dorea fundamentată pe «cultura păcii şi civilizaţia iubirii».

Iubiţi credincioşi,

Semnul făcut de Isus prin readucerea la viaţă a lui Lazăr, este menit să întărească ucenicii în credinţa lor, pregătindu-i spiritual pentru momentul Patimilor Sale şi a suferinţelor pe care le vor avea de îndurat pentru numele Său.

Nucleul de forţă al fragmentului meditat, pare a fi cutremurătoarea minune a ieşirii lui Lazăr din mormânt la porunca lui Isus, darul readucerii la viaţă. Un mare dar şi mare bucurie pentru familia lui Lazăr. Însă, adevăratul dar preţios, nu este o viaţă pământească pe care să o putem prelungi mereu, ci a împărtăşi viaţa în comuniunea eternă cu Dumnezeu. A dobândi această viaţă (scopul pelerinajului nostru pământesc) presupune credinţa. Marta a înţeles aceasta şi a făcut mărturia de credinţă. Reacţia mulţimilor la acest miracol a fost însă diferită, mulţi au crezut în El (Io 11,45), dar unii s-au dus pentru a transmite fariseilor şi arhiereilor poporului cele întâmplate (Io 11,46). Este libertatea omului în faţa semnelor divine. Acelaşi semn poate fi pentru unii motiv de credinţă, pentru alţii motiv de scandal. Miracolul vine doar să întărească şi să răsplătească credinţa deja existentă în suflet.

De aceea, esenţa întregii pericope sunt cuvintele Mântuitorului adresate Martei: «Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi» (Io 11,25). Semnul «învierii lui Lazăr» nu face decât să confirme aceste cuvinte. Moartea nu constituie o limită, o barieră pentru Cel care este Învierea, El a primit putere asupra morţii. «...Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. (...) Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau» (Io 10,17.18).

Miracolul acesta, trebuie citit în legătură directă cu glorioasa Înviere din morţi a Mântuitorului şi interpretat ca o anticipare a acestui eveniment fundamental al credinţei noastre. Centrul de forţă al credinţei creştine este tocmai acesta, a crede că El este Învierea şi Viaţa, Izvorul învierii şi dătătorul Vieţii, Cel dintâi Înviat din morţi.

Sf. Apostol Pavel sintetizează totul într-o recomandare clară şi la fel de actuală până în zilele noastre: «De vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui» (Rom 10,9).

Astăzi, nouă tuturor celor care ne declarăm creştini şi suntem botezaţi întru moartea şi învierea Sa (cfr Rom 6,3-4), Mântuitorul ne adresează aceeaşi întrebare ca şi Martei: «Crezi tu aceasta?» (Io 11,26b).

Să-i răspundem aşa cum ne rugăm înainte de a primi Pâinea cea cerească şi Potirul mântuirii: «Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu» (cfr 1Tim 1,15). Pentru întărirea în credinţă să adăugăm şi cuvintele Simbolului identităţii noastre creştine: «Cred într-una sfântă, catolică şi apostolică Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor, aştept Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.»

Iubiţi credincioşi, ne putem imagina bucuria celor două surori, Marta şi Maria, care acum văd răsplătită încrederea lor în Isus. Ele nu vor mai spune cu tristeţe: «Dacă ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit», ci vor spune cu bucurie: «Pentru că am crezut în Tine, fratele nostru mort fiind a fost readus la viaţă». Bucuria rudelor şi apropiaţilor după învierea lui Lazăr prefigurează bucuria tuturor credincioşilor la Învierea lui Hristos, o anticipare a bucuriei viitoare la învierea fiecăruia dintre noi.

Iubiţi credincioşi, să ne lăsăm pătrunşi de această bucurie a învierii. Nu doar de bucuria învierii lui Lazăr, ci mai cu seamă de bucuria Aceluia care astăzi, ridicându-se din mormânt, ne spune tuturor: «Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi» (Io 11,25). Să dăm glas bucuriei credinţei şi speranţei noastre, întărite în fiecare an la mărita sărbătoare a Învierii Domnului. Să-L rugăm să ne călăuzească paşii vieţii pământeşti spre «Izvorul vieţii», până în momentul în care împlinirea speranţei şi bucuria credinţei vor fi depline, şi «întru Lumina Sa» (cfr Ps 35,9) vom putea contempla pentru veşnicie chipul Celui Înviat în care am crezut. Aşa să fie întru veşnica bucurie, pentru toţi prăznuitorii sfintei sărbători a Învierii Domnului.

Harul Domnului nostru Isus Hristos, din morţi Înviat, şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Spiritului de Viaţă dătător, prin credinţă, să fie cu voi cu toţi, spre învierea tuturor!

Hristos a Înviat!

«Pentru rugăciunile lui Lazăr, ale Martei şi ale Mariei, învredniceşte-ne pe noi să ne facem văzători ai Crucii şi ai Patimii Tale, Doamne, şi ai luminatei şi împărătesei zilelor, Învierii Tale, Iubitorule de oameni» (Utrenie - Sâmbăta Sfântului şi dreptului Lazăr).

+ FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2007, la 306 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al III-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XI-lea an al episcopatului şi al V-lea în tronul binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla.