vineri, 4 mai 2007

Scrisoarea deschisă a lui Tudor Giurgiu, preşedintele TVR

Dragi colaboratori,

Reciteam aseară SMS-urile primite de la prieteni în vara lui 2005, după ce au aflat că am fost numit PDG la TVR. Georgia îmi spunea «Succes! Sper să reuşeşti să clinteşti «monstrul» fără să te schimbe, decât în bine. Curajul tău e mobilizant.». Mădălina zicea: «Să-ţi dea Dumnezeu putere să faci lucrurile după mintea ta, nu a altora, şi înţelepciune cât să poţi schimba. Poate reuşeşti. Succes şi să rămâi acelaşi ardelean serios». Bebe era mai hotărât: «Nu mai dorim ştiri cu accidente şi cu Becali, iar Andreea Marin să nu-şi mai ţuguiască atâta buzele». Şi, peste timp, acum o lună Filip a reacţionat la diversele atacuri din presă şi mi-a spus că: «S-a întâmplat ca ţinta să fie Tudor Giurgiu. Putea fi oricare altă persoană care să dorească schimbarea în esenţă a televiziunii publice şi spargerea bubelor de puroi. Îţi sunt alături nu pentru că e vorba de Tudor Giurgiu, ci pentru că e unul dintre noi care vrea să schimbe apa din acvariu.”

Lor şi multor altora aş vrea să le spun că demisia mea nu înseamnă o renunţare de la luptă sau la nişte principii. Plec pentru că nu mai întrevăd vreo posibilitate de a lucra eficient într-un climat sănătos şi de încredere. Pentru că o anume parte a spectrului politic şi-a făcut un scop în sine din a încerca să pună mâna pe televiziunea publică. Pentru că nu vreau să mă schimb şi să fac trocuri şi compromisuri. Din păcate, n-am reuşit să clintesc «monstrul» (i-am făcut poate doar o operaţie estetică) şi nici nu cred că asta se va mai putea face în viitorul apropiat fără o abordare radicală. În toamna lui 2005 am făcut un studiu care urma să analizeze cultura organizaţională a SRTv. Un angajat, nu îi ştiu numele, a fost de părere că «fără o reformă profundă, reală, nu există nici o şansă de dezvoltare. Reforma ar trebui să fie totală: desfiinţarea SRTv (urmând ca toţi angajaţii din structurile de creaţie şi, mai ales, conducere să fie concediaţi), urmată de reînfiinţarea TVR, pe baze legale noi şi eficiente din punct de vedere organizatoric.»

Nu o să reiau nici şirul succeselor, nici pe al greşelilor făcute. Vreau să spun un lucru care poate a lipsit în toată sarabanda articolelor de bilanţ despre TVR. Dacă e să se fi schimbat ceva cu-adevărat, lucrul ăsta ţine de libertatea de expresie, de totala independenţă editorială a postului public şi de un început necesar de echidistanţă şi imparţialitate. Cum spunea un amic din TVR: „Păi nu ştii cum era înainte, oamenii uită cam repede…” Sumarele ştirilor nu mai sunt vizate de „sus”, iar invitaţii nu mai sunt nici ei „aprobaţi”. Se lucrează la „liber” (încă), iar dacă au mai apărut probleme sau partizanate, ele ţin strict de inhibiţii, fanatisme sau jocuri de culise ale realizatorilor de emisiuni sau ştiri.

Dacă e să îmi pară rău de un singur lucru, acela e că nu am reuşit în cei aproape doi ani să stopez birocraţia din TVR, o birocraţie care ucide creativitatea (atâta câtă mai e) şi solidifică un sistem înţepenit oricum în propriile lui metehne. TVR nu va «merge» niciodată atâta timp cât preocuparea principală nu va fi «cum să facem programe mai bune», ci cum să ne acoperim de hârtii pentru ca să dăm bine pentru momentul când vine «controlul», «comisia», sau mai ştiu eu ce. O companie de media nu poate funcţiona sub aceste tipare şi legi, nici măcar o televiziune publică. TVR e condamnată, din păcate, să fie victima propriilor legi de funcţionare şi sisteme aberante în care lucrează. Şi asta până când se va găsi cineva (alt utopic) să o reinventeze.

Mi-am dorit foarte mult, poate prea mult pe durata unui an, ca TVR să se schimbe, să aibă o altă faţă, programele să ofere altceva, TVR 2 să fie o alternativă, să nu se mai ceară şpagă la angajări sau la diverse contracte şi lista poate continua. Insa, probabil că TVR-ul trebuie, în opinia multora, să nu aibă parte de o schimbare radicală şi să rămână aşa cum a fost: înţepenit în mentalitate, fond şi formă. TVR are nevoie însă de investiţii majore (multe din ele începute deja) pentru că e un post subdotat tehnic, fiind lăsat atâţia ani în paragină datorită unor interese personale, lipsa de viziune şi indiferenţă. Lipsa de motivaţie pe care o simt vine şi din faptul că în ultima perioadă am auzit doar acuze şi învinuiri, dar nimic bun despre noul TVR din ultimul an, despre filmele şi emisiunile care au început să aibă o altă faţă. Sigur că nu se poate face totul
într-un an şi opt luni, sigur că s-a cheltuit poate prea mult, dar văd că, pe de altă parte, totul poate fi „dărâmat” la comandă în timp scurt, la bunul plac al celor care au interes să vadă această „construcţie” că nu reuşeşte.

Nu am ajuns PDG venind de pe stradă sau din industria metalurgică şi sunt un om care cunoştea bine lumea filmului, a televiziunii sau a publicităţii. Spun asta pentru că, privind retrospectiv, se pare că nu e un avantaj în TVR. Deodată eşti în poziţia de a şti prea multe, eşti prea “deştept”, ai prea mulţi prieteni, foşti colegi sau colaboratori şi orice eventuală colaborare cu X sau cu Y e percepută a fi un „aranjament”. Am însă convingerea şi satisfacţia că demersul meu a fost înţeles şi susţinut de mulţi dintre profesioniştii adevăraţi din TVR, oameni cu coloană vertebrală, care şi-au imaginat că poate vom reuşi împreună să facem treabă bună şi să câştigăm un pariu ce părea imposibil. N-am reuşit, dar le respect eforturile şi le mulţumesc pentru sprijin.


Nu cred că renunţarea mea va trage TVR în jos pentru că nu cred în lideri media providenţiali. Semnalul de alarmă pe care vreau să îl trag ţine de sistem şi de nevoia de înnoire. Generaţia, stratul, mentalitatea care nu doreşte schimbarea este un sistem mult mai articulat decât îl bănuim şi el se organizează în jurul unor alianţe obiective, dar nevăzute şi profunde, bazate pe interese foarte concrete şi de anvergură.
Închei reluând un pasaj foarte actual dintr-un articol scris de Adrian Cioroianu, undeva prin toamna lui 2006. «A murit australianul Steve Irwin, băiatul acela simpatic de la TV, care avea obiceiul cu totul discutabil de a se juca cu crocodili în diverse colţuri ale lumii. Cunosc un român care face exact acelaşi gen de cascadorii – şi încă (mai) este în viaţă. Numele său este Tudor Giurgiu; el e, spuneam, încă sănătos, deşi se află, de vreun an şi ceva, într-un ţarc în care se află mulţi oameni de treabă, dar şi un număr considerabil de şerpi, şerpoaice, caimani şi crocodiluţe, plus mârtance şi cotoi având cozi impunătoare (dacă înţelegeţi ce spun!), mulţi dintre aceştia mai veninoşi decât lighioanele lui Irwin. Giurgiu e directorul Televiziunii Române publice. 3000 de perechi de ochi – ale angajaţilor săi – sunt fixate pe el. Plus o naţiune. Poate se întîmplă ca aceste rânduri să cadă în faţa cuiva din TVR – şi n-aş vrea să se supere. Nu vorbesc gratuit. Cu luni în urmă am fost membru într-o comisie parlamentară care a audiat (am mai spus-o, cred) câteva zeci de oameni, parte din ei din TVR. Ce le-a fost dat urechilor mele să audă depăşeşte închipuirea omului comun.
Totuşi, mai încape un mic sfat către şeful de azi al TVR şi către toţi urmaşii săi, câţi or mai fi în veac: reflectaţi o clipă la soarta amărâtului de australian de care tocmai vorbeam; a devenit celebru fugărindu-se cu crocodilii şi a fost omorât de coada săltată a unei pisici de mare.”
La noi, la TVR, pisicile de mare au (încă) “ochi albaştri”.

Tudor GIURGIU

Niciun comentariu: