În fapt, de ce ne dăm noi seama singuri?

Viaţa unui adolescent. Cine o poate defini exact? Probabil doar marii scriitori pot cuprinde o parte din ea. Cum eu nu sunt un “mare scriitor”, nu îmi va ieşi probabil aşa cum îmi doresc. Însă încercarea moarte n-are.
Deşi unii oameni spun că viaţa, în general, e foarte încurcată, eu am constatat, cu stupoare, că nu e aşa. Pot zice că e destul de monotonă. Mergi la şcoală, vii, înveţi (unde e cazul), te relaxezi şi dormi…, după care faza se repetă. Poate că, din când în când, apare ceva ieşit din comun, însă şi atunci nu ştim să profităm de această eliberare din mersul aşa de plictisitor al lucrurilor. Când ne dăm seama, este prea târziu. Pentru că de aceea este un lucru “ieşit din comun”, ca să nu se mai repete. Şi te încurajezi…, îţi spui că data viitoare vei fi pregătit…, dar nici tu nu crezi ceea ce spui. Oare asta e cauza? Necredinţa în sine? Dacă ar fi, nu am putea să-i punem capăt? Poate că unii reuşesc, şi aş fi mai mult decât bucuroasă să iau nişte sfaturi de la ei. Nu cred că se va forma un şir prea lung din aceştia, fiindcă toţi cei care sunt conştienti de acest fapt sunt ca mine…, aşteaptă o soluţie de la alţii. Totuşi, nu cred că e prea bine ce fac. Şi de ce nu? Suntem adolescenţi, oameni încă în formare, care avem nevoie de mici imbolduri.. Desigur, dacă ele nu devin o obişnuinţă, este OK.
Cu fără prea multă tragere de inimă, vi-o spun, că asta chiar a devenit o obişnuinţă, deşi, desigur, noi nu ne dăm seama. În fapt, de ce ne dăm noi seama singuri? Poate doar de ce fel gen de muzică ne place. Ajută… într-o oarecare măsură. Şi atunci, vă întreb, noi chiar nu suntem în stare să facem nimic singuri? Noi numai stăm şi visăm? Şi visele rămân la categoria de vise.
BIANCA, clasa a VII-a, fiica lui IO, Alexandru PETRIA