vineri, 24 aprilie 2009
marți, 21 aprilie 2009
Frumoasa economistă
Nu putea să fie el însuşi printre ochii curioşi ai prietenilor şi vecinilor. Avea sentimentul cenzurii, îşi supraveghea fiecare mişcare ca să dea bine, să nu ridice la suprafaţa zilelor comentarii maliţioase. Nu că s-ar fi temut neapărat de gura lumii. Îi contracta dureros stomacul însă ca apropiaţii să-i cunoască adevăratele gânduri, natura secretă, vulnerabilitatea. Un vis îi chinuia revenind obsesiv. Era prefăcut într-o broască, mare, verde. Nişte inşi fără chip i-au introdus un pai în fund şi au lăsat-o să plutească umflată pe râu, lângă mal. Se ridica şi cobora pe valurile provocate de pietrele care cădeau în jur, el, broasca, nu putea decât să privească. Încercau să-l lovească. Mai-mai îl loveau. Se trezea totdeauna strigând înspăimântător pe cearceaful ud, cu Teodora întoarsă cu spatele spre el.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-şi nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar şi lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn şi la trezire era întrebat iar despre coşmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulţumea cu ea însăşi, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraş, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaţ de amabilităţi. Nu erau lipsiţi de imaginaţie, Teodora venea ca o excepţie care să confirme truismul că economiştii n-au imaginaţie, avea, oho!, nonconformistă în vestimentaţie şi în relaţiile sociale, iar Luca era inginer şi compunea integrame în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor, pentru rateul iubirii lor. Dacă înainte frecventau aceleaşi cercuri, acum fiecare îşi avea prietenii săi, erau atomizaţi, se îngrijeau să-şi lase cheia de la uşa casei sub ghiveciul cu ficuşi de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu şi-au mai făcut înc-o cheie, deşi şi-au propus-o demult, nu ştiau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are şi amanţi, şi nu puţini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraş. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obişnuinţa. Trăgea o linie de demarcaţie între dragoste şi sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, şi Teodora îl iubea, folosea amanţii doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale, îşi spunea. Dacă n-ar fi avut amanţi, Teodora, se mai gândea Luca, şi nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simţea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, ştiind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanşat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze să-i spună să meargă la un medic, deoarece prevedea reacţia ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea şi toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poştă de trei tineri sub 20 de ani, nişte mucoşi care au fotografiat-o făcând sex şi au postat pozele pe internet, ca pe nişte mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenţionat despre existenţa lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărţile despre pieile roşii pe care le-a citit în adolescenţă. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăştie pe apă măruntaiele. A strigat şi-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr şi a lovit-o până a simţit că transpiraţia rece de pe spinare îi dispare şi că muşchii s-au încălzit şi au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare şi la serviciu, deşi era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în casă. Tocmai îşi trăgea pe ea sutienul şi chiloţii albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de poliţiştii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea şi în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puţin şifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraş, să divorţeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la poliţişti era primul pas. Prima mişcare pe eşafodajul umilirii Teodorei, prin ridiculizare. Cu textul de pe net sub ochi, şi în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea
PLÂNGERE
Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliţia Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal şi netemeinic, din următoarele
MOTIVE:
În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuinţa noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soţia mea, Ostoian Teodora, până la despărţirea în fapt de aceasta.
Soţia mea este economistă şi fotomodel porno talentat pe internet şi am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face faţă cerinţelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soţie este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu ştiam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu şi nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuinţa noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soţia (de care nu sunt încă divorţat) tratându-şi intens boala cu nimitul Petru Stoian, din oraşul nostru.
Ştiind din propria experienţă ce soartă îl aşteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni şi am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înţeles intenţia mea paşnică şi m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soţiei mele.
Sunt un om paşnic, dar reacţia mea a fost datorată emoţiilor puternice cauzate de situaţia în care mi-am găsit soţia, în timpul tratamentului. Poliţiştii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemaţi de soţie, pe motiv că aş fi provocat scandal, deşi cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat şi că am avut cea mai firească reacţie pe care o poate avea un bărbat din România care îşi surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravenţional al faptei:
- legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
- starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecţie);
- constrângerea morală (tradiţiile româneşti m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deşi eu nu urmăream aşa ceva).
În ce priveşte scandalul, tot tradiţiile româneşti au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soţiei mele.
Faţă de cele de mai sus vă rog să-mi admiteţi plângerea şi să anulaţi procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancţiune care cred că mi se potriveşte mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram şi nu ajungeam să fiu amendat.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-şi nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar şi lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn şi la trezire era întrebat iar despre coşmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulţumea cu ea însăşi, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraş, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaţ de amabilităţi. Nu erau lipsiţi de imaginaţie, Teodora venea ca o excepţie care să confirme truismul că economiştii n-au imaginaţie, avea, oho!, nonconformistă în vestimentaţie şi în relaţiile sociale, iar Luca era inginer şi compunea integrame în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor, pentru rateul iubirii lor. Dacă înainte frecventau aceleaşi cercuri, acum fiecare îşi avea prietenii săi, erau atomizaţi, se îngrijeau să-şi lase cheia de la uşa casei sub ghiveciul cu ficuşi de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu şi-au mai făcut înc-o cheie, deşi şi-au propus-o demult, nu ştiau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are şi amanţi, şi nu puţini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraş. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obişnuinţa. Trăgea o linie de demarcaţie între dragoste şi sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, şi Teodora îl iubea, folosea amanţii doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale, îşi spunea. Dacă n-ar fi avut amanţi, Teodora, se mai gândea Luca, şi nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simţea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, ştiind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanşat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze să-i spună să meargă la un medic, deoarece prevedea reacţia ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea şi toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poştă de trei tineri sub 20 de ani, nişte mucoşi care au fotografiat-o făcând sex şi au postat pozele pe internet, ca pe nişte mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenţionat despre existenţa lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărţile despre pieile roşii pe care le-a citit în adolescenţă. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăştie pe apă măruntaiele. A strigat şi-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr şi a lovit-o până a simţit că transpiraţia rece de pe spinare îi dispare şi că muşchii s-au încălzit şi au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare şi la serviciu, deşi era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în casă. Tocmai îşi trăgea pe ea sutienul şi chiloţii albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de poliţiştii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea şi în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puţin şifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraş, să divorţeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la poliţişti era primul pas. Prima mişcare pe eşafodajul umilirii Teodorei, prin ridiculizare. Cu textul de pe net sub ochi, şi în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea
PLÂNGERE
Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliţia Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal şi netemeinic, din următoarele
MOTIVE:
În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuinţa noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soţia mea, Ostoian Teodora, până la despărţirea în fapt de aceasta.
Soţia mea este economistă şi fotomodel porno talentat pe internet şi am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face faţă cerinţelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soţie este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu ştiam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu şi nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuinţa noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soţia (de care nu sunt încă divorţat) tratându-şi intens boala cu nimitul Petru Stoian, din oraşul nostru.
Ştiind din propria experienţă ce soartă îl aşteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni şi am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înţeles intenţia mea paşnică şi m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soţiei mele.
Sunt un om paşnic, dar reacţia mea a fost datorată emoţiilor puternice cauzate de situaţia în care mi-am găsit soţia, în timpul tratamentului. Poliţiştii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemaţi de soţie, pe motiv că aş fi provocat scandal, deşi cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat şi că am avut cea mai firească reacţie pe care o poate avea un bărbat din România care îşi surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravenţional al faptei:
- legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
- starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecţie);
- constrângerea morală (tradiţiile româneşti m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deşi eu nu urmăream aşa ceva).
În ce priveşte scandalul, tot tradiţiile româneşti au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soţiei mele.
Faţă de cele de mai sus vă rog să-mi admiteţi plângerea şi să anulaţi procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancţiune care cred că mi se potriveşte mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram şi nu ajungeam să fiu amendat.
miercuri, 15 aprilie 2009
Trei oameni oneşti
Făceam comerţ cu entuziasmul rinocerilor opăriţi. Prin târguri. Mergeam în fiecare zi în alt oraş, cu prietenul Ştefan, pe cele patru roţi ale imemorialei Dacii botezată Arca Fericirii. Vindeam chiloţi, cămăşi, pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeş-balmeş chinezesc pe cât de ieftin, proporţional de ţiitor. Ne distram mai ales cu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără întoarcere, de unică folosinţă, garantaţi ca şi sicriele. Era în anii ’90, ultima perioadă, iar economia gâfâia precum un obez luat la şuturi în fund de-o gaşcă de hoţomani. După ce-a fost buzunărit. Că economia a evitat infarctul, ne-a încălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu bani puţini în buzunare, upercutaţi de inflaţie. Aveam locuri închiriate în fiecare târg. Ne punean creierele la contribuţie zilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire în jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe aripi nici o idee genială.
- Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla?, mi-a zis Ştefan la începutul unei ierni în care aproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, şi cumpărătorii erau rari.
- Văzut.
- Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roşcovană rară, îngheţată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge la barul de la intrarea pieţei de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Împreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate cîte degete la mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămănea o desfăcea la piaţă, cu un profit mai mare. Nevoia îl împingea spre un evantai de artificii, ratele de la bancă îl presau. Şi-a adus aminte de tatăl mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una în alta, fiindcă şi călugărul avea acelaşi traseu al târgurilor, ne-am împrietenit. Nu era un troglodit habotnic. Mereu îi găseam loc să stea lângă noi. Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu şi Ştefan înjuram. Călugărul nu reacţiona. Îl duceam cu maşina câteodată. Un semn neclar de întrebare mi s-a încovrigat în minte tocmai din cauza tăcerii călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit şi alte semne, când, la înţelegere cu Ştefan, într-o dimineaţă, cu omul în negru alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoşaguri de ne era şi nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacţie, ca un autist. Aşteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul doar aduna bani de la credincioşi. Mulţi.
În Turnaţi, a venit deja vara, nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un poliţai şi un călugăr şi ne-au întrebat de prietenul călugăr din Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Aşa am aflat că Emil, aşa-i spuneam, a fost călugăr, însă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ştefan a început să pomenească cu năduf sfinţii din calendar, iar eu aveam buzele secate de cuvinte. Eram şocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit de semnele de întrebare pe care le-am avut şi cărora nu le-am dat o atenţie deosebită. Spre casă, Ştefan n-a tras fermoarul la înjurături. La o săptămână, stăteam cu Ştefan la o bere în curtea casei. Se însera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe Emil trecând pe trotuar. L-am înşfăcat rapid şi l-am tras în curte. Ştefan l-a dus cu pumni în stomac până-n cameră. Au urmat momente în care parcă puteai să auzi şi lumina cum intră pe geamuri. Nu ştiam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbuşit pe canapeaua de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea sângera, iar dacă a leşinat, dădea semne de trezire.
- Băi, vierme ochelarist…! Nu ţi-e ruşine?, l-a luat în primire Ştefan. Emil scâncea şi ne rugă să nu-l batem iar.
- Să sunăm la poliţie, am propus, după un schimb de priviri cu Ştefan. Corpul din sutana boţită a scos un strigăt disperat şi-a început să se contorsioneze. Când i s-a încheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă şi l-am întrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii telescopaţi.
- Spune dacă vrei, l-a repezit Ştefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a început să ne roage, cu lacrimi în ochi, să nu chemăm poliţiştii. Argumentul final a fost:
- Vă dau tot ce vreţi. Tot.
Noi ne-am atătat înduioşaţi în final, doar eram oameni. În seara aceea Emil a dormit la mine. Nu înainte de-a ne pune pe hârtie o calculaţie onestă. Media câştigurilor+ perioada prestată. Ca în fiecare afacere. În aceeaşi săptămână, Ştefan şi cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că second-hand. Împărţeala a fost onestă.
- Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla?, mi-a zis Ştefan la începutul unei ierni în care aproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, şi cumpărătorii erau rari.
- Văzut.
- Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roşcovană rară, îngheţată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge la barul de la intrarea pieţei de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Împreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate cîte degete la mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămănea o desfăcea la piaţă, cu un profit mai mare. Nevoia îl împingea spre un evantai de artificii, ratele de la bancă îl presau. Şi-a adus aminte de tatăl mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una în alta, fiindcă şi călugărul avea acelaşi traseu al târgurilor, ne-am împrietenit. Nu era un troglodit habotnic. Mereu îi găseam loc să stea lângă noi. Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu şi Ştefan înjuram. Călugărul nu reacţiona. Îl duceam cu maşina câteodată. Un semn neclar de întrebare mi s-a încovrigat în minte tocmai din cauza tăcerii călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit şi alte semne, când, la înţelegere cu Ştefan, într-o dimineaţă, cu omul în negru alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoşaguri de ne era şi nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacţie, ca un autist. Aşteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul doar aduna bani de la credincioşi. Mulţi.
În Turnaţi, a venit deja vara, nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un poliţai şi un călugăr şi ne-au întrebat de prietenul călugăr din Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Aşa am aflat că Emil, aşa-i spuneam, a fost călugăr, însă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ştefan a început să pomenească cu năduf sfinţii din calendar, iar eu aveam buzele secate de cuvinte. Eram şocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit de semnele de întrebare pe care le-am avut şi cărora nu le-am dat o atenţie deosebită. Spre casă, Ştefan n-a tras fermoarul la înjurături. La o săptămână, stăteam cu Ştefan la o bere în curtea casei. Se însera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe Emil trecând pe trotuar. L-am înşfăcat rapid şi l-am tras în curte. Ştefan l-a dus cu pumni în stomac până-n cameră. Au urmat momente în care parcă puteai să auzi şi lumina cum intră pe geamuri. Nu ştiam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbuşit pe canapeaua de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea sângera, iar dacă a leşinat, dădea semne de trezire.
- Băi, vierme ochelarist…! Nu ţi-e ruşine?, l-a luat în primire Ştefan. Emil scâncea şi ne rugă să nu-l batem iar.
- Să sunăm la poliţie, am propus, după un schimb de priviri cu Ştefan. Corpul din sutana boţită a scos un strigăt disperat şi-a început să se contorsioneze. Când i s-a încheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă şi l-am întrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii telescopaţi.
- Spune dacă vrei, l-a repezit Ştefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a început să ne roage, cu lacrimi în ochi, să nu chemăm poliţiştii. Argumentul final a fost:
- Vă dau tot ce vreţi. Tot.
Noi ne-am atătat înduioşaţi în final, doar eram oameni. În seara aceea Emil a dormit la mine. Nu înainte de-a ne pune pe hârtie o calculaţie onestă. Media câştigurilor+ perioada prestată. Ca în fiecare afacere. În aceeaşi săptămână, Ştefan şi cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că second-hand. Împărţeala a fost onestă.
marți, 7 aprilie 2009
Sub pale
Credea că greutatea-i bătea pe cântar cât dragostea de Dumnezeu. Nu era gurmand, îl chinuiau glandele endocrine neplăcut. Şi femeile, plăcut. Se lupta cu ispita până recunoştea că este doar o biată fiinţă slabă, depăşită de ea, cum trece apa prin zidurile groase de beton. Totdeauna îşi punea în gând ca altădată, ajutat de posturi şi rugăciuni, să reziste. Numai că altădată se dovedea tot mai mult o ţintă imposibilă. Nevastă-sa Estera i-a făcut 5 băieţi, care au ieşit ca floricelele pe plită, unul după altul: Ionatan, Emanuel, Abel, Saul şi Iacob, zis şi JR. Celelalte femei ale sale şi-au bătut capul cu succes cu contracepţia. JR a împlinit recent 14 ani. Şi-a sărbătorit ziua cu colegii de clasă, dintre care unii îl tachinau spunându-i “Pocăitul texan”, cu trimitere la vechiul serial “Dallas”. Era cel mai năpăstuit dintre fraţi, fiind obligat să poarte hainele rămase de la aceştia. La aproape doi metri şi 130 de kilograme, Iacob Mihalaş era un tată grijuliu. Însă nu risipea banii pe ceea ce considera că-s prostii. Impunător era prin fizic, la prima strigare. Iar hainele- prostii. JR avea ceva din trăsăturile omonimului din serialul american, Iacob era conştient. De aceea îl supraveghea mai atent decât pe ceilalţi. Chiar şi în casa de rugăciune, unde JR se evidenţia prin căscături cu Biblia în mână. Din vara trecută, lui JR a început să-i placă rap-ul. A cântat şi la adunări. Des. Tatăl lui îşi spunea că s-a îndreptat. Familia exulta fericire. Până când textul unui cântec a fost cam ăsta:
“What’s up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O yeh, man!”
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini alături, Iacob o lua în expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până într-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se înşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au întrebat pe JR dacă bărbatul care fora între coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, în apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: “Lux…, ţeavă…, bengos…”. Marin îi hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea în stomac. A vomat pe preşul dinaintea băii. În duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit înspăimântătoare spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, împreună cu pastorul.
- Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier?, l-a întâmpinat la urcarea în elicopter fostul coleg.
- Ai încărunţit degeaba, i-o întoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând încărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate încheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a început să ia la rând dealurile spre Stejarul.
- Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, îţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, îi spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce era pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş care se derula ca aţa de pe un mosor. Îl ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
- Aia-i a ta?, auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
- E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
- N-am ştiut c-o ai aşa mare.
Pe acoperişul roşu al casei era desenat îngrijit, cu vopsea albă, un penis enorm, de vreo 15 metri. Deasupra lui mâzgăleala Anton+ women. Cu câteva ţigle mai jos se lăfăiau literele JR. Îşi aruncă privirea peste umăr. Pastorul era neatent, citea. Îşi urmări soţia cum le făcea cu mâna de pe terasă. I-a recunoscut bucuroasă. A fluturat şi el mâna, vlăguit. Nu mai aştepta cina.
“What’s up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O yeh, man!”
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini alături, Iacob o lua în expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până într-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se înşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au întrebat pe JR dacă bărbatul care fora între coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, în apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: “Lux…, ţeavă…, bengos…”. Marin îi hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea în stomac. A vomat pe preşul dinaintea băii. În duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit înspăimântătoare spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, împreună cu pastorul.
- Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier?, l-a întâmpinat la urcarea în elicopter fostul coleg.
- Ai încărunţit degeaba, i-o întoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând încărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate încheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a început să ia la rând dealurile spre Stejarul.
- Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, îţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, îi spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce era pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş care se derula ca aţa de pe un mosor. Îl ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
- Aia-i a ta?, auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
- E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
- N-am ştiut c-o ai aşa mare.
Pe acoperişul roşu al casei era desenat îngrijit, cu vopsea albă, un penis enorm, de vreo 15 metri. Deasupra lui mâzgăleala Anton+ women. Cu câteva ţigle mai jos se lăfăiau literele JR. Îşi aruncă privirea peste umăr. Pastorul era neatent, citea. Îşi urmări soţia cum le făcea cu mâna de pe terasă. I-a recunoscut bucuroasă. A fluturat şi el mâna, vlăguit. Nu mai aştepta cina.
joi, 2 aprilie 2009
Zilele mele cu Minerva
M-am gândit mult să scriu despre Minerva. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cert cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la felinarul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.
- Să nu vină cineva, zise.
- Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.
- Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.
Minerva era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Îi plăcea să se joace cu degetele în părul negru de pe pieptul meu, m-a despărţit impetuos de timiditate. Avea reţineri doar să nu facă multă gălăgie la orgasm, cînd nu eram în siguranţă, şi ar fi avut chef întotdeauna, se vedea după cum îşi muşca buzele când era deasupra mea, şi pe ale mele altădată. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă.
N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o din prima zi, în sala de gipsare, că se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.
A plecat mai încolo la un sanatoriu pentru cei cu depresii. M-am dus s-o vizitez şi ne-am luat o cameră la hotel pentru o sâmbătă şi duminică. Am intrat în camera de unde n-aveam să ieşim o secundă după ce ne-am luat de mâncat şi de băut. Salamuri, conserve, pui la rotisor şi altele, şi şampanie, şi vin, şi lichior. Pe atunci nu beam tării. Mi-a arătat cu degetul inelar unde să-i pun gura pe sex, să nu-i uit anusul pe care-l atingeam cu vârful nasului, şi-mi introducea cu grijă şi mie un deget în anus, şi-mi tot săruta sexul, îl săruta, şi-mi spunea patetic s-o fut în ambele locuri “până cade tencuiala”. Dacă tencuiala n-a căzut până am predat camera, sexul meu a devenit dureros şi mic şi Minerva şi-a pus o batistă îmbibată în apă între picioare. Nu ne-am spălat decât luni dimineaţa, aşa a vrut ea, şi-i simţeam mirosul sexului pe mustaţă şi pe barbă. Minerva parcă s-a înălţat, faţa i s-a destins, parcă era mai dreaptă, parcă era alta.
- Şi cu soţul tău faci toate acestea?, am întrebat-o.
- Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!
În Deania, am fost cu Minerva pe malul apei, în pădure, în hale părăsite ori în construcţie. Ca să le “inaugurăm”, era vorba ei. Îi simţeam sexul pe buze cu nisip, cu bucăţi de frunze sau printre bare de fier şi saci de ciment. Luni întregi mi-aş fi tras sexul ei pe faţă ca pe o cagulă. Pe ascuns. Încercam să trecem neobservaţi, nu mergeam împreună pe stradă, unde mă stingherea. Minerva mă alinta, îmi cumpăra chiloţi ca să-i port doi într-o săptămână, şi-mi măsura penisul cu un metru de croitorie cînd era voioasă, şi trăgea încet de el, şi-l săruta ca să crească şi mai mare, obişnuia să zică. Vroia să nu-mi schimb chiloţii între întâlniri.
Încet-încet începea să mă neliniştească dacă nu e tot aşa cu soţul, că se pătrunde de mirosurile lui şi apoi vine la mine. Ca nu cumva să sărut urma sexului lui. Minerva nu nega că se culcă cu soţul, evita subiectul cu o fluturare agasată a mâinii, ceea ce mă enerva, şi i-o spuneam.
Şi într-o zi am cunoscut-o pe Maria. Avea 30 de ani şi o fiică de doi ani. Am dezbrăcat-o şi am gustat-o, şi m-a gustat, şi ne-am umplut zilele unul în altul, şi i-am cumpărat flori, Minervei nu-i luasem, şi-am realizat că e ceva în neregulă, mă întâlneam la trei zile şi cu Minerva încă. Nu eram îndrăgostit nici de una, dar ţineam la ambele. Şi ambele erau la fel de decomplexate, Maria cu sexul ca şi apa de robinet, Minerva ca bitterul fără lămâie.
Într-o după-amiază, Maria mi-a făcut observaţie că am chiloţii murdari. A aruncat-o ca şi cum ar fi ridicat mingea la fileu. Am privit petele de pe ei şi m-a cuprins ruşinea. Crunt. Mă uitam la ceas. Ridicol, în chiloţi şi cu ceasul “Pobeda” la mână, iar Maria şi-a aranjat hainele pe un scaun. Ciorapii, sutienul şi chiloţii- jos; împăturite, deasupra- fusta turcoaz şi bluza cu dantelă. Seara a sunat la uşă Minerva. Am băut un pahar cu apă dintr-o cană ciobită şi mi-am tras plapuma peste cap. Nu i-am deschis. Prima dată.
- Să nu vină cineva, zise.
- Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.
- Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.
Minerva era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Îi plăcea să se joace cu degetele în părul negru de pe pieptul meu, m-a despărţit impetuos de timiditate. Avea reţineri doar să nu facă multă gălăgie la orgasm, cînd nu eram în siguranţă, şi ar fi avut chef întotdeauna, se vedea după cum îşi muşca buzele când era deasupra mea, şi pe ale mele altădată. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă.
N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o din prima zi, în sala de gipsare, că se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.
A plecat mai încolo la un sanatoriu pentru cei cu depresii. M-am dus s-o vizitez şi ne-am luat o cameră la hotel pentru o sâmbătă şi duminică. Am intrat în camera de unde n-aveam să ieşim o secundă după ce ne-am luat de mâncat şi de băut. Salamuri, conserve, pui la rotisor şi altele, şi şampanie, şi vin, şi lichior. Pe atunci nu beam tării. Mi-a arătat cu degetul inelar unde să-i pun gura pe sex, să nu-i uit anusul pe care-l atingeam cu vârful nasului, şi-mi introducea cu grijă şi mie un deget în anus, şi-mi tot săruta sexul, îl săruta, şi-mi spunea patetic s-o fut în ambele locuri “până cade tencuiala”. Dacă tencuiala n-a căzut până am predat camera, sexul meu a devenit dureros şi mic şi Minerva şi-a pus o batistă îmbibată în apă între picioare. Nu ne-am spălat decât luni dimineaţa, aşa a vrut ea, şi-i simţeam mirosul sexului pe mustaţă şi pe barbă. Minerva parcă s-a înălţat, faţa i s-a destins, parcă era mai dreaptă, parcă era alta.
- Şi cu soţul tău faci toate acestea?, am întrebat-o.
- Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!
În Deania, am fost cu Minerva pe malul apei, în pădure, în hale părăsite ori în construcţie. Ca să le “inaugurăm”, era vorba ei. Îi simţeam sexul pe buze cu nisip, cu bucăţi de frunze sau printre bare de fier şi saci de ciment. Luni întregi mi-aş fi tras sexul ei pe faţă ca pe o cagulă. Pe ascuns. Încercam să trecem neobservaţi, nu mergeam împreună pe stradă, unde mă stingherea. Minerva mă alinta, îmi cumpăra chiloţi ca să-i port doi într-o săptămână, şi-mi măsura penisul cu un metru de croitorie cînd era voioasă, şi trăgea încet de el, şi-l săruta ca să crească şi mai mare, obişnuia să zică. Vroia să nu-mi schimb chiloţii între întâlniri.
Încet-încet începea să mă neliniştească dacă nu e tot aşa cu soţul, că se pătrunde de mirosurile lui şi apoi vine la mine. Ca nu cumva să sărut urma sexului lui. Minerva nu nega că se culcă cu soţul, evita subiectul cu o fluturare agasată a mâinii, ceea ce mă enerva, şi i-o spuneam.
Şi într-o zi am cunoscut-o pe Maria. Avea 30 de ani şi o fiică de doi ani. Am dezbrăcat-o şi am gustat-o, şi m-a gustat, şi ne-am umplut zilele unul în altul, şi i-am cumpărat flori, Minervei nu-i luasem, şi-am realizat că e ceva în neregulă, mă întâlneam la trei zile şi cu Minerva încă. Nu eram îndrăgostit nici de una, dar ţineam la ambele. Şi ambele erau la fel de decomplexate, Maria cu sexul ca şi apa de robinet, Minerva ca bitterul fără lămâie.
Într-o după-amiază, Maria mi-a făcut observaţie că am chiloţii murdari. A aruncat-o ca şi cum ar fi ridicat mingea la fileu. Am privit petele de pe ei şi m-a cuprins ruşinea. Crunt. Mă uitam la ceas. Ridicol, în chiloţi şi cu ceasul “Pobeda” la mână, iar Maria şi-a aranjat hainele pe un scaun. Ciorapii, sutienul şi chiloţii- jos; împăturite, deasupra- fusta turcoaz şi bluza cu dantelă. Seara a sunat la uşă Minerva. Am băut un pahar cu apă dintr-o cană ciobită şi mi-am tras plapuma peste cap. Nu i-am deschis. Prima dată.
marți, 31 martie 2009
Nu numai despre Liviu
Glonţul a ricoşat din gard şi i-a atins jugulara. Sângele a ţâşnit din gât pe peretele cazarmei, a simţit cum pământul urcă spre el până şi-a sprijinit capul pe ceva tare.
- L-a împuşcat un coleg când îşi curăţa puşca, spuse.
- Maria, ai o fetiţă, Doamne, pentru ea să nu te laşi, îi şopti mama, trecându-şi greutatea de pe un picior pe altul.
Eu şedeam pe un scăunel şi nimeni nu-mi dădea atenţie. Aveam 12 ani. Tata era ocupat să îndulcească nişte ţuică, din care turnă în trei pahare. Maria bău după insistenţele mamei şi întrebă cum să-l îngroape pe Liviu, dar mama i-a mărturisit că nu ştie ce-i de făcut, apoi s-a gândit să cheme o vecină. Surorile îşi frământau mâinile, iar Maria îşi rotea verigheta pe deget. Aşa a devenit mătuşa Maria văduvă la 21 de ani. I-a rămas o singură fotografie cu Liviu. În uniformă militară. Pe cele de la nuntă le-a pierdut la inundaţiile din 1970.
Mama, Maria, tata şi bunica erau în urma carului cu sicriul. Boii s-au poticnit în noroi, au împins carul înapoi şi o coroană a căzut aproape de roata din stânga, la un pas de Maria. Mama a ridicat-o, însă panglica de hârtie cu condoleanţele nepoţilor, eu şi Sabin, era murdărită, ca şi o parte dintre garoafe.
- Haideţi pe scurtătură!, ne arătă tata o potecă, pe care a păşit şi preotul şi restul lumii. Carul a rămas să meargă pe drum. Urma să-l întâlnim la intrarea în cimitir.
M-am uitat la tata şi ochii mi s-au înceţoşat. Îl imaginam pe el împuşcat, în sicriu. O fotografie de-a lui lua chipul lui Liviu, s-a suprapus peste obrajii mortului şi prin două găuri îi ieşeau urechile. Găurile aveau marginile neregulate. Nu mai aveam putere să păşesc, m-am oprit. Vin imediat, le-am spus, şi m-am prefăcut că-mi şterg preocupat pantofii pe iarbă de noroi. Un scaiete mi s-a legat de pantaloni. Cu capul spre sat, ca să nu mă vadă nimeni, plângeam. Îmi imaginam viaţa fără tata. Mi-am scos batista şi m-am prefăcut că-mi suflu nasul. Cortegiul a intrat în cimitir, după un pâlc de copaci. Nu era nimeni în preajmă şi mi-am aprins o ţigară din care am tras cu sete până a ars şi o porţiune din filtru. Prin fum îl zăream încă pe tata în sicriu. Ajuns la marginea gropii, în timpul predicii, i-am strâns palma tatei, şi bulgării de lut cădeau pe capacul sicriului. M-a privit nedumerit. “Ai fumat cumva iar?”, zise. Cu două săptămâni înainte m-a surprins cu o ţigară în gură. M-a usturat dosul de curelele încasate.
- L-a împuşcat un coleg când îşi curăţa puşca, spuse.
- Maria, ai o fetiţă, Doamne, pentru ea să nu te laşi, îi şopti mama, trecându-şi greutatea de pe un picior pe altul.
Eu şedeam pe un scăunel şi nimeni nu-mi dădea atenţie. Aveam 12 ani. Tata era ocupat să îndulcească nişte ţuică, din care turnă în trei pahare. Maria bău după insistenţele mamei şi întrebă cum să-l îngroape pe Liviu, dar mama i-a mărturisit că nu ştie ce-i de făcut, apoi s-a gândit să cheme o vecină. Surorile îşi frământau mâinile, iar Maria îşi rotea verigheta pe deget. Aşa a devenit mătuşa Maria văduvă la 21 de ani. I-a rămas o singură fotografie cu Liviu. În uniformă militară. Pe cele de la nuntă le-a pierdut la inundaţiile din 1970.
Mama, Maria, tata şi bunica erau în urma carului cu sicriul. Boii s-au poticnit în noroi, au împins carul înapoi şi o coroană a căzut aproape de roata din stânga, la un pas de Maria. Mama a ridicat-o, însă panglica de hârtie cu condoleanţele nepoţilor, eu şi Sabin, era murdărită, ca şi o parte dintre garoafe.
- Haideţi pe scurtătură!, ne arătă tata o potecă, pe care a păşit şi preotul şi restul lumii. Carul a rămas să meargă pe drum. Urma să-l întâlnim la intrarea în cimitir.
M-am uitat la tata şi ochii mi s-au înceţoşat. Îl imaginam pe el împuşcat, în sicriu. O fotografie de-a lui lua chipul lui Liviu, s-a suprapus peste obrajii mortului şi prin două găuri îi ieşeau urechile. Găurile aveau marginile neregulate. Nu mai aveam putere să păşesc, m-am oprit. Vin imediat, le-am spus, şi m-am prefăcut că-mi şterg preocupat pantofii pe iarbă de noroi. Un scaiete mi s-a legat de pantaloni. Cu capul spre sat, ca să nu mă vadă nimeni, plângeam. Îmi imaginam viaţa fără tata. Mi-am scos batista şi m-am prefăcut că-mi suflu nasul. Cortegiul a intrat în cimitir, după un pâlc de copaci. Nu era nimeni în preajmă şi mi-am aprins o ţigară din care am tras cu sete până a ars şi o porţiune din filtru. Prin fum îl zăream încă pe tata în sicriu. Ajuns la marginea gropii, în timpul predicii, i-am strâns palma tatei, şi bulgării de lut cădeau pe capacul sicriului. M-a privit nedumerit. “Ai fumat cumva iar?”, zise. Cu două săptămâni înainte m-a surprins cu o ţigară în gură. M-a usturat dosul de curelele încasate.
marți, 24 martie 2009
Înaintea ultimului congres comunist
Nu aşteptam seara fiindcă eram nevoit să las cărţile la o parte. Mai reuşeam să-l fentez pe tata citind cu lanterna sub plapumă, dar rareori, când avea altele pe cap, şi n-avea timp sau nervi să se preocupe de durata somnului meu. Când venea acasă obosit de la fabrică, numai că nu săream într-un picior. Adormea repede, iar după ce eram sigur că n-o să se mai scoale, aprindeam lanterna sub plapumă. De la o vreme, am început să prefer romanele de dragoste, eu, care, înainte, eram topit după cele de război şi spionaj.
- Nu te mai recunosc, zise Haralambie. Era prietenul meu de joacă. Împreună l-am legat pe fratele meu la stâlpul caznelor, ca în volumele cu indieni, iar altădată am vrut să-l aruncăm între urzici. La 12 ani, amândoi aveam genunchii zdreliţi şi pantalonii scurţi împodobiţi cu ace de siguranţă şi brelocuri. Colecţionam capace, timbre, jucam ping-pong după-amiezele şi chinuiam fetele din vecini. Ne plăcea să le tragem de păr, de fustiţe. Sau aruncam în ele cu noroi şi le strigam “Vrei să ne futem?”. Nu ne era prea limpede ce-i cu fututul, cu toate că în fiecare zi vorbeam despre el. Nici acum nu-mi pot da seama de ce nu i-am spus lui Hary că am văzut pe viu cum arată o păsărică, cu toate că n-aveam secrete unul faţă de altul, nu numai în revistele porno pe care le răsfoiam, şi încă din grădiniţă. Când m-am încuiat cu Olimpia în toaletă, şi ne-am privit şi ne-am pipăit unul altuia ce ne era între picioare, cu chiloţii lăsaţi sub genunchi, până am auzit bătăi puternice în uşă şi pe educatoare care ne striga să ieşim imediat. Cu Olimpia am tras şi din prima ţigară, tot în grădiniţă. Mă trimisese aceeaşi educatoare, care ne-a prins în toaletă, să-i cumpăr două ţigări “Snagov” cu 50 de bani, de la chioşcul de lângă gard. Am luat patru, cu un leu. Nici mie, nici Olimpiei, nu ne-a plăcut fumul ţigării şi ţigara rămasă am aruncat-o lângă un rondou cu flori. Mai târziu aveam să-mi schimb părerea.
Te-ai dilit, Hary?
Dă o ţigară!
Ce-i cu tine? Na… Şi i-am întins o ţigară ruptă la mijloc. Mai aveam încă una întreagă şi mi-am aprins-o.
Mă eviţi?
Chiar te-ai dilit.
Poate tu. Stai şi tot citeşti. Ca moşii.
O laie. Ahaaa… Şi ce te freacă grija?
Nu prea mai ieşi.
- Mă plictiseşti, scuteşte-mă, i-am spus, şi imediat mi-a părut rău. Ochii lui Hary s-au umezit. Dintr-o dată, şi-a încordat trupul şi m-a lovit cu pumnul în nas. Când mi-am revenit, eram singur în pădurice. Ciudat, nu eram supărat pe Hary.
În acel an, după cîteva luni, avea să cadă Ceauşescu. Dar mintea nu-mi era la el. Devoram romane, învăţam de mântuială. Şi tata mă exaspera sârguincios întrerupându-mi lectura. Nu suferea cărţile. Credea că mă blegesc. Aş fi dorit să moară. Cum dorea el să crape Ceauşescu. Tot în aceea vreme am aflat ce înseamnă să ai o erecţie, cum e să ejaculezi. S-a întâmplat citind “Răscoala” lui Rebreanu, la faza violării Nadinei. Şi după ce mi s-a umezit spontan pantalonul pijamalei, am simţit cum îmi bubuie timpanele, şi mi-am focalizat atenţia la ce se întâmpla dincolo de uşă, în camera părinţilor. Am stins lanterna şi evitam şi să suflu. Cu câteva ore în urmă, tata sosise acasă ameţit. Băuse vin cu prietenii. Mă deranja mirosul respiraţiei sale. De după uşă, s-au auzit zgomote.
Întoarce-te, Angela!
Mai încet…
Las’ că doarme…
Ah…
Taci. Mai încet. Te rog. Te rog.
Stăteam cu penisul în mână şi mă masturbam. Întâia oară. Tata a gemut. Îl uram. Eu am gemut. Auzind gemetele mamei mă gândeam la Nadina. Dimineaţa puteam să dorm până mai târziu. Era duminică. Ceauşescu se pregătea pentru ultimul congres.
- Nu te mai recunosc, zise Haralambie. Era prietenul meu de joacă. Împreună l-am legat pe fratele meu la stâlpul caznelor, ca în volumele cu indieni, iar altădată am vrut să-l aruncăm între urzici. La 12 ani, amândoi aveam genunchii zdreliţi şi pantalonii scurţi împodobiţi cu ace de siguranţă şi brelocuri. Colecţionam capace, timbre, jucam ping-pong după-amiezele şi chinuiam fetele din vecini. Ne plăcea să le tragem de păr, de fustiţe. Sau aruncam în ele cu noroi şi le strigam “Vrei să ne futem?”. Nu ne era prea limpede ce-i cu fututul, cu toate că în fiecare zi vorbeam despre el. Nici acum nu-mi pot da seama de ce nu i-am spus lui Hary că am văzut pe viu cum arată o păsărică, cu toate că n-aveam secrete unul faţă de altul, nu numai în revistele porno pe care le răsfoiam, şi încă din grădiniţă. Când m-am încuiat cu Olimpia în toaletă, şi ne-am privit şi ne-am pipăit unul altuia ce ne era între picioare, cu chiloţii lăsaţi sub genunchi, până am auzit bătăi puternice în uşă şi pe educatoare care ne striga să ieşim imediat. Cu Olimpia am tras şi din prima ţigară, tot în grădiniţă. Mă trimisese aceeaşi educatoare, care ne-a prins în toaletă, să-i cumpăr două ţigări “Snagov” cu 50 de bani, de la chioşcul de lângă gard. Am luat patru, cu un leu. Nici mie, nici Olimpiei, nu ne-a plăcut fumul ţigării şi ţigara rămasă am aruncat-o lângă un rondou cu flori. Mai târziu aveam să-mi schimb părerea.
Te-ai dilit, Hary?
Dă o ţigară!
Ce-i cu tine? Na… Şi i-am întins o ţigară ruptă la mijloc. Mai aveam încă una întreagă şi mi-am aprins-o.
Mă eviţi?
Chiar te-ai dilit.
Poate tu. Stai şi tot citeşti. Ca moşii.
O laie. Ahaaa… Şi ce te freacă grija?
Nu prea mai ieşi.
- Mă plictiseşti, scuteşte-mă, i-am spus, şi imediat mi-a părut rău. Ochii lui Hary s-au umezit. Dintr-o dată, şi-a încordat trupul şi m-a lovit cu pumnul în nas. Când mi-am revenit, eram singur în pădurice. Ciudat, nu eram supărat pe Hary.
În acel an, după cîteva luni, avea să cadă Ceauşescu. Dar mintea nu-mi era la el. Devoram romane, învăţam de mântuială. Şi tata mă exaspera sârguincios întrerupându-mi lectura. Nu suferea cărţile. Credea că mă blegesc. Aş fi dorit să moară. Cum dorea el să crape Ceauşescu. Tot în aceea vreme am aflat ce înseamnă să ai o erecţie, cum e să ejaculezi. S-a întâmplat citind “Răscoala” lui Rebreanu, la faza violării Nadinei. Şi după ce mi s-a umezit spontan pantalonul pijamalei, am simţit cum îmi bubuie timpanele, şi mi-am focalizat atenţia la ce se întâmpla dincolo de uşă, în camera părinţilor. Am stins lanterna şi evitam şi să suflu. Cu câteva ore în urmă, tata sosise acasă ameţit. Băuse vin cu prietenii. Mă deranja mirosul respiraţiei sale. De după uşă, s-au auzit zgomote.
Întoarce-te, Angela!
Mai încet…
Las’ că doarme…
Ah…
Taci. Mai încet. Te rog. Te rog.
Stăteam cu penisul în mână şi mă masturbam. Întâia oară. Tata a gemut. Îl uram. Eu am gemut. Auzind gemetele mamei mă gândeam la Nadina. Dimineaţa puteam să dorm până mai târziu. Era duminică. Ceauşescu se pregătea pentru ultimul congres.
luni, 9 martie 2009
Şi garoafele au viermi
Mă gândeam cu ce să încep. Un coleg mi-a spus să exportăm sicrie în fosta Yugoslavie, era pe vremea războiului de acolo, dar l-am băgat în mă-sa. Vroiam să fac bani, nu s-o frec cu ziaristica. M-am săturat să-mi râdă în nas subiecţii anchetelor, politicieni şi oameni de afaceri cu milioane în cont câte carii am eu. Şi am multe carii. Aveam şi ceva bani. I-a obţinut Amelia ca şi comisioane la contractele de publicitate pe care le-a semnat pentru “Contabilul”, ziarul unde era angajată. Am căzut de acord să-i înmulţim. M-am săturat să fiu lefegiu, la cheremul unora mai proşti, tupeişti. Dar idealurile nu s-au topit ca un om de zăpadă, nu visam să mă îmbogăţesc oricum, decenţa era încă decenţă. Ne-am stors minţile, eu şi Amelia, şi ne-am adus aminte că în piaţa “Coşbuc” se aduc flori en-gros. Tocmai ne-am cumpărat un apartament în Deania, în Ardeal. Ni s-a făcut lehamite de Bucureşti. De la adusul aminte până ne-am gândit la vânzarea florilor en-gros n-a trecut mult. Şi ne-am decis să vindem flori comercianţilor, majoritatea ţigani.
Odată cu apartamentul mi-am cumpărat şi o maşină.
Când ne-am hotărât să aducem flori, am apelat la un prieten, Maximilian, mai experimentat ca şofer. Şi am luat-o pe drumul Bucureştiului, cu Dacia care avea un ticăit permanent pe care nu l-am băgat în seamă după ce mecanicii nu i-au depistat sursa. Asta era, doar nu era să ne copleşească fleacurile.
Amelia stătea în spate, Maximilian şi eu în faţă. Am cumpărat din “Coşbuc” câteva mii de garoafe. Am calculat că profitul era 100%. În piaţa “Unirii” a trebuit să frânăm brusc deoarece ne-a intrat în faţă cu o viteză de raliu un Mercedes. Şi s-a rupt braţul maşinii, din dreapta, de pe faţă. Era în zori şi am pus maşina pe un cric până un poliţai a chemat o maşină de la un service să ne tracteze după câteva ore. În service am stat cîteva ore încă, căldura se împrăştia pe astfalt ca mărunţişul, iar garoafele erau acoperite cu o pătură în portbagaj. Le-am stopit, îmi era frică să nu se ofilească. Aveam lei puşi de-o parte pentru cheltuieli neprevăzute, însă asta a fost mai mult decât neprevăzută după ce-a văzut factura. Nu ne ajungeau banii de benzină până acasă.
La Sinaia am vândut garoafe la trei ţigănci cu tarabe şi 45 unui tip căruia amanta îi împlinea această vârstă, nu nevasta. Cu ceva benzină încă în maşină, am depăşit Reghinul şi am ajuns noaptea pe nişte dealuri unde nu ne-ar fi părut anormal să întâlnim farfurii zburătoare, nici să facem sex cu extratereştrii. Nici un indicator pe drum, deşi curbele periculoase veneau una după alta, nici o lumină până am ajuns lângă o casă unde un ţăran dădea fân la vaci. Din vorbele lui am înţeles că ne-am rătăcit, că suntem pe un drum lateral, dar că o s-o scoatem la liman dacă mergem înainte cu băgare de seamă. Indicatorul benzinei se apropia de roşu, a ajuns pe roşu, şi am coborât câteva dealuri fără motor, din inerţie, şi într-un final am ajuns la cumnaţi, în B. Care, după câteva ore de somn, ne-au dat bani de benzină, suficienţi până în Deania.
Acasă, am pus garoafele în vană. Şi vana s-a umplut spre mirarea bunicii, numai cruci de mirare. A doua zi am luat-o din loc, la Gherla am vândut câteva sute de fire unei ţigănci pe-un inel de aur fiindcă n-avea bani, iar la Cluj una la fel de colorată ne-a deschis ochii, după ce bronzate ca şi ea au cumpărat la garoafe în disperare, că florile noastre nu sunt O.K. Multe dintre ele aveau pistilele ieşite şi şmecheriile alea din care ies florile erau moi. A rupt între degete o garoafă şi am văzut un vierme. Însemna că aveam mii de viermi albi şi graşi. Un portbagaj cu viermi. Proteine pentru câteva oraşe. Am demarat în trombă. N-aveam chef de ortopezi. În Deania am dăruit flori câtorva frumoase din oraş. “Se vede că este un poet cu maniere”, a spus una.
Odată cu apartamentul mi-am cumpărat şi o maşină.
Când ne-am hotărât să aducem flori, am apelat la un prieten, Maximilian, mai experimentat ca şofer. Şi am luat-o pe drumul Bucureştiului, cu Dacia care avea un ticăit permanent pe care nu l-am băgat în seamă după ce mecanicii nu i-au depistat sursa. Asta era, doar nu era să ne copleşească fleacurile.
Amelia stătea în spate, Maximilian şi eu în faţă. Am cumpărat din “Coşbuc” câteva mii de garoafe. Am calculat că profitul era 100%. În piaţa “Unirii” a trebuit să frânăm brusc deoarece ne-a intrat în faţă cu o viteză de raliu un Mercedes. Şi s-a rupt braţul maşinii, din dreapta, de pe faţă. Era în zori şi am pus maşina pe un cric până un poliţai a chemat o maşină de la un service să ne tracteze după câteva ore. În service am stat cîteva ore încă, căldura se împrăştia pe astfalt ca mărunţişul, iar garoafele erau acoperite cu o pătură în portbagaj. Le-am stopit, îmi era frică să nu se ofilească. Aveam lei puşi de-o parte pentru cheltuieli neprevăzute, însă asta a fost mai mult decât neprevăzută după ce-a văzut factura. Nu ne ajungeau banii de benzină până acasă.
La Sinaia am vândut garoafe la trei ţigănci cu tarabe şi 45 unui tip căruia amanta îi împlinea această vârstă, nu nevasta. Cu ceva benzină încă în maşină, am depăşit Reghinul şi am ajuns noaptea pe nişte dealuri unde nu ne-ar fi părut anormal să întâlnim farfurii zburătoare, nici să facem sex cu extratereştrii. Nici un indicator pe drum, deşi curbele periculoase veneau una după alta, nici o lumină până am ajuns lângă o casă unde un ţăran dădea fân la vaci. Din vorbele lui am înţeles că ne-am rătăcit, că suntem pe un drum lateral, dar că o s-o scoatem la liman dacă mergem înainte cu băgare de seamă. Indicatorul benzinei se apropia de roşu, a ajuns pe roşu, şi am coborât câteva dealuri fără motor, din inerţie, şi într-un final am ajuns la cumnaţi, în B. Care, după câteva ore de somn, ne-au dat bani de benzină, suficienţi până în Deania.
Acasă, am pus garoafele în vană. Şi vana s-a umplut spre mirarea bunicii, numai cruci de mirare. A doua zi am luat-o din loc, la Gherla am vândut câteva sute de fire unei ţigănci pe-un inel de aur fiindcă n-avea bani, iar la Cluj una la fel de colorată ne-a deschis ochii, după ce bronzate ca şi ea au cumpărat la garoafe în disperare, că florile noastre nu sunt O.K. Multe dintre ele aveau pistilele ieşite şi şmecheriile alea din care ies florile erau moi. A rupt între degete o garoafă şi am văzut un vierme. Însemna că aveam mii de viermi albi şi graşi. Un portbagaj cu viermi. Proteine pentru câteva oraşe. Am demarat în trombă. N-aveam chef de ortopezi. În Deania am dăruit flori câtorva frumoase din oraş. “Se vede că este un poet cu maniere”, a spus una.
marți, 3 martie 2009
Eu şi bateriile
1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.
2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.
3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.
4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.
5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.
6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.
7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.
8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.
9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.
2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.
3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.
4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.
5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.
6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.
7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.
8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.
9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.
luni, 2 martie 2009
Bateriile
Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe cînd eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă în afara cuvintelor mele pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.
Alexandru Petria
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă în afara cuvintelor mele pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.
Alexandru Petria
luni, 23 februarie 2009
O faptă creştinească. Prima moarte a Elisabetei Ticuţă
Ea o să moară de două ori. Azi e moartă, bea o cafea după ce a terminat coniacul şi fumează a şasea ţigară, după cum vede după pachetul cumpărat dimineaţa. Acum n-o cheamă nicicum, dar a chemat-o şi-o s-o cheme Elisabeta Ticuţă. A avut o primă înfăţişare la tribunal, iar la următoarea, a asigurat-o avocatul, se va termina.
Cu patru săptămâni în urmă era într-o suburbie a Parisului. La început nu i-au plăcut francezii. A spălat vase doi ani într-un restaurant, revenea în ţară cînd şi când. Şi după o noapte la discotecă a dat-o pe “Prends moi… J'ai envie de te sentir au plus profond de moi! J'adore t'entendre gémir!”, şi a început să se obişnuiască cu banii, şi şi-a schimbat freza, şi-a remediat şi dantura, şi râsul i s-a schimbat, nu şi-a dat seama decât mai târziu, râde mai la comandă, asta este, se arde pe pitici, şi bine, aşa-i zic cei ce revin, are şi doi-trei care o vizitează săptămânal, nu mai hohoteşte zgomotos ca altădată în porumb. Nu mai bea bere, ci coniac şi şampanie. N-o încântă şampania, de fapt dă oricând şi coniacul şi şampania pe-o palincă. Elisabetei Ticuţă nu i-a căzut capul de oboseală pe cărţi, acum îi cade cu succes pe deschizătura pantalonilor bărbaţilor.
Nici Marin Ticuţă nu şi-a stricat ochii în şcoală şi acum sapă în pauzele dintre crizele de reumatism. Regretă asta, şi lista lui de regrete este lungă, abandorarea şcolii fiind totuşi înaintea regretului că şi-a luat o nevastă de-a doua, prima i-a murit, pe care ar şi plăti dacă ar lua-o un doritor şi că are o fiică precum Elisabeta, de la cea dintâi, despre care tot satul şi chiar Deania ştie cu detalii că este o curvă, au poreclit-o Terorista Bety. Are 10 hectare de pământ la hotar, o bucată cu viţă-de-vie, vaci, un cal, Ticuţă. Măgar nu, că e destul el, obişnuieşte să spună. Şi-a terminat de contruit în jurul casei un gard înalt, cum nu e altul între acele dealuri, parcă ar vrea să-şi ascundă ruşinea după el. Pe drum merge cu capul plecat şi cu pălăria pe ochi. Evită cârciuma, se îmbată acasă. Des. Şi plânge, şi cântă la vioară. În sat, doar doi ţigani cântă încă la vioară, nici un român ca el. Auzindu-i sunetul viorii, pe nevastă-sa, Anica, o apucau pandaliile, lovea cratiţele şi când apărea în curte dădea cu piciorul vreunui curcan ori vreunei găini, ce-i ieşea în cale, nu uita niciodată câinele, şi-l numea pe el slăbănog, tată de ştoarfă şi câte şi câte. Marin Ticuţă cânta din copilărie, zeci de ani a uitat vioara într-un cufăr, nu avea chef de ea, şi-a reînceput s-o iubească după ce-a trecut de 60 de ani. Ar fi vrut nepoţi, dar n-a fost să fie. Elisabeta are alte treburi şi 36 de ani deja.
Ziua pe care n-avea s-o uite Marin Ticuţă n-a avut nimic deosebit. Tot n-avea veşti de la Elisabeta, a dat mâncare animalelor, a nins ca-n alte dăţi, a terminat de curăţat zăpada până la drum, când i s-a oprit în faţă o maşină a poliţiei. Din acel moment îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu intermitenţe, toate i balansează în cap, memoria lui are porţiuni albe ca şi cum şi-ar fi băgat capul în zăpadă. Ţine minte că a fost într-o morgă în Deania, că poliţiştii i-au arătat o moartă şi l-au întrebat dacă este Elisabeta, au găsit-o îngheţată lângă un vagon, pe calea ferată. A îngheţat beată şi legistul a spus că “are urme de raport sexual”, însă n-a fost violată. Şi moarta semăna cu Elisabeta, deşi se gândea că este cu puţin mai scundă, cu foarte puţin, dar a văzut-o în ultimii ani mereu pe tocuri şi probabil că morţii se micesc, acelaşi păr blond, şi vroia să se termine, în poşeta moartei nu s-au găsit acte, şi s-a terminat atunci când a zis “da”. A îngropat-o în Deania şi-a dus sătenii cu două autobuze la înmormântare. A organizat după slujbă o masă bogată, la un hotel, nu şi-a cruţat banii. Şi Elisabeta i-a dat bani destui. La câteva zile, nevastă-sa nu-şi mai ascundea bucuria că a scăpat de fiica vitregă şi, dintr-o dată, a venit primăvara.
Marin Ticuţă s-a îmbolnăvit de inimă în acea primăvară. Într-o seară, a deschis poarta curţii după ce a auzit bătăi puternice. Cum şi-a lăsat corpul înainte s-o deschidă, era să-şi lovească fruntea de capul Elisabetei. Tocmai sosise din Franţa. A căzut şi-o auzea pe Elisabeta cerându-şi scuze că nu i-a căutat de atâta timp. Azi Marin Ticuţă îşi pocneşte oasele picioarelor sub pătura spitalului şi mintea îi fuge spre moarta îngropată. “Măcar am făcut o faptă creştineasă, săraca n-o fi avut mamă, tată. N-am făcut, nu? Aşa-i, nu?”, murmură în barba crescută. O aşteaptă pe Elisabeta, care-i la tribunal. A deschis proces ca să demostreze că-i vie, pentru noi acte. O s-o cheme legal iar Elisabeta Ticuţă.
Cu patru săptămâni în urmă era într-o suburbie a Parisului. La început nu i-au plăcut francezii. A spălat vase doi ani într-un restaurant, revenea în ţară cînd şi când. Şi după o noapte la discotecă a dat-o pe “Prends moi… J'ai envie de te sentir au plus profond de moi! J'adore t'entendre gémir!”, şi a început să se obişnuiască cu banii, şi şi-a schimbat freza, şi-a remediat şi dantura, şi râsul i s-a schimbat, nu şi-a dat seama decât mai târziu, râde mai la comandă, asta este, se arde pe pitici, şi bine, aşa-i zic cei ce revin, are şi doi-trei care o vizitează săptămânal, nu mai hohoteşte zgomotos ca altădată în porumb. Nu mai bea bere, ci coniac şi şampanie. N-o încântă şampania, de fapt dă oricând şi coniacul şi şampania pe-o palincă. Elisabetei Ticuţă nu i-a căzut capul de oboseală pe cărţi, acum îi cade cu succes pe deschizătura pantalonilor bărbaţilor.
Nici Marin Ticuţă nu şi-a stricat ochii în şcoală şi acum sapă în pauzele dintre crizele de reumatism. Regretă asta, şi lista lui de regrete este lungă, abandorarea şcolii fiind totuşi înaintea regretului că şi-a luat o nevastă de-a doua, prima i-a murit, pe care ar şi plăti dacă ar lua-o un doritor şi că are o fiică precum Elisabeta, de la cea dintâi, despre care tot satul şi chiar Deania ştie cu detalii că este o curvă, au poreclit-o Terorista Bety. Are 10 hectare de pământ la hotar, o bucată cu viţă-de-vie, vaci, un cal, Ticuţă. Măgar nu, că e destul el, obişnuieşte să spună. Şi-a terminat de contruit în jurul casei un gard înalt, cum nu e altul între acele dealuri, parcă ar vrea să-şi ascundă ruşinea după el. Pe drum merge cu capul plecat şi cu pălăria pe ochi. Evită cârciuma, se îmbată acasă. Des. Şi plânge, şi cântă la vioară. În sat, doar doi ţigani cântă încă la vioară, nici un român ca el. Auzindu-i sunetul viorii, pe nevastă-sa, Anica, o apucau pandaliile, lovea cratiţele şi când apărea în curte dădea cu piciorul vreunui curcan ori vreunei găini, ce-i ieşea în cale, nu uita niciodată câinele, şi-l numea pe el slăbănog, tată de ştoarfă şi câte şi câte. Marin Ticuţă cânta din copilărie, zeci de ani a uitat vioara într-un cufăr, nu avea chef de ea, şi-a reînceput s-o iubească după ce-a trecut de 60 de ani. Ar fi vrut nepoţi, dar n-a fost să fie. Elisabeta are alte treburi şi 36 de ani deja.
Ziua pe care n-avea s-o uite Marin Ticuţă n-a avut nimic deosebit. Tot n-avea veşti de la Elisabeta, a dat mâncare animalelor, a nins ca-n alte dăţi, a terminat de curăţat zăpada până la drum, când i s-a oprit în faţă o maşină a poliţiei. Din acel moment îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu intermitenţe, toate i balansează în cap, memoria lui are porţiuni albe ca şi cum şi-ar fi băgat capul în zăpadă. Ţine minte că a fost într-o morgă în Deania, că poliţiştii i-au arătat o moartă şi l-au întrebat dacă este Elisabeta, au găsit-o îngheţată lângă un vagon, pe calea ferată. A îngheţat beată şi legistul a spus că “are urme de raport sexual”, însă n-a fost violată. Şi moarta semăna cu Elisabeta, deşi se gândea că este cu puţin mai scundă, cu foarte puţin, dar a văzut-o în ultimii ani mereu pe tocuri şi probabil că morţii se micesc, acelaşi păr blond, şi vroia să se termine, în poşeta moartei nu s-au găsit acte, şi s-a terminat atunci când a zis “da”. A îngropat-o în Deania şi-a dus sătenii cu două autobuze la înmormântare. A organizat după slujbă o masă bogată, la un hotel, nu şi-a cruţat banii. Şi Elisabeta i-a dat bani destui. La câteva zile, nevastă-sa nu-şi mai ascundea bucuria că a scăpat de fiica vitregă şi, dintr-o dată, a venit primăvara.
Marin Ticuţă s-a îmbolnăvit de inimă în acea primăvară. Într-o seară, a deschis poarta curţii după ce a auzit bătăi puternice. Cum şi-a lăsat corpul înainte s-o deschidă, era să-şi lovească fruntea de capul Elisabetei. Tocmai sosise din Franţa. A căzut şi-o auzea pe Elisabeta cerându-şi scuze că nu i-a căutat de atâta timp. Azi Marin Ticuţă îşi pocneşte oasele picioarelor sub pătura spitalului şi mintea îi fuge spre moarta îngropată. “Măcar am făcut o faptă creştineasă, săraca n-o fi avut mamă, tată. N-am făcut, nu? Aşa-i, nu?”, murmură în barba crescută. O aşteaptă pe Elisabeta, care-i la tribunal. A deschis proces ca să demostreze că-i vie, pentru noi acte. O s-o cheme legal iar Elisabeta Ticuţă.
luni, 16 februarie 2009
Buna rânduială sau o altă dimineaţă a lui Marius Iovănescu
Marius stă pe toaletă. “Doamne ocroteşte-ne, că suntem mici şi necăjiţi”, repetă cu voce tare şi în gând, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca şi răs-alaltăieri. E cam puţină hârtie igienică pe sul. Are ideile lui de la care doar catastrofele îl pot abate. Nu s-ar fi întors niciodată acasă dacă uita ceva. Nu i-a ieşit bine când a nesocotit tipicul, nici când îi trecea prin faţă o pisică neagră sau un om cu o găleată goală în mână când mergea cu Mercedesul spre centrul municipiului. Iar dacă observa vreunul, întorcea repede capul, uitându-se în altă direcţie. Încerca cumva să trişeze, amăgindu-se de fapt, şi-şi impunea să uite incidentul, sperând că n-o să-şi înscrie în cont încă o zi ratată, cu ghinioane. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5, 30. Bea o cană cu apă plată pe stomacul gol, apoi o cafea şi se pune pe toaletă unde se şi roagă. Se urcă în automobil să plece la 10, după ore de lucru în biroul din mansarda casei. Singura variabilă pe care şi-o permite este între uşurare şi băutul cafelei, şi rugăciunea e prinsă pe această curea de transmisie matinală, depinde de cât de repede îi face Oana cafeaua, şi Oana prepară o cafea clasa întâia, în atâţia ani n-a reuşit să-şi dea seama cum reuşeşte, a încercat şi el cu aceleaşi mărci, cu aceleaşi proporţii, cu aceeaşi cantitate de apă rece aruncată peste caimac, cu flacăra aragazului reglată la fel, dar rezultatul era ca un contrabas pe lângă o vioară. O invidia pe Oana pentru acest talent, mai ales că prietenii îl lăudau şi pe el când le aşeza o cafea în faţă şi-i spuneau că n-au băut o asemenea cafea decât rar, că el, Marius, este şi un artist al cafelei.
Marius urmăreşte o crepătură din perete, şi gândurile şi le simte pe creier tot ca nişte crepături, dureroase, pline de vinovăţie, ”Doamne ocroteşte-ne, că suntem mici şi necăjiţi. Ce face oare Adina?”. Şi-a dat seama că îi e sete, că a omis să bea apă cum-necum. Are gâtul uscat ca un curcan înfipt pe rotisor iar pielea îl ustură.
Este un scriitor de valoare, dar el nu nu scoate ochii nimănui cu asta. Aseară a petrecut cu un critic literar. Şi cu soţia criticului, Angela, iar criticul cu Oana. Obişnuiau ca odată pe lună să-şi deschidă băierele, şi Marius n-avea decât să recunoască faptul că-i plăcea să se culce cu Angela, însă nu înceta s-o privească împovărat pe Oana după ce revenea cu criticul din dormitorul de la etaj, mânjită pe dinţi cu ruj şi cu fusta câteodată şifonată. Cu cât semnele exterioare ale vânzolelii erau mai evidente, cu atât îi deveneau ochii mai sticloşi, dar era conştient că toate au un preţ. “Oare ce face Adina?”, i se întoarce întrebarea parcă din crepătura din perete. Aranjamentul lor depindea şi de Adina, de când se hotăra să doarmă la o colegă. Ambele sunt în clasa a X-a, eminente la învăţătură. Se întâlneau întotdeauna în casa lui Marius, o moşmondeală greoaie cu 12 camere, neterminată, incomparabilă cu strâmtorarea din apartamentul lui Ovidiu, criticul. Singur garajul lui Marius ar fi încăput peste apartamentul criticului şi ar fi avut loc şi o maşină dacă ştiai s-o parchezi la mustaţă. Adina are şi un prieten, dar Marius n-a surprins-o prea entuziasmată de el. Adina ştia că el şi Oana au plecat până la Cluj, unde urmau să şi doarmă.
La 9, după ceasul său, Marius a ieşit pe uşa toaletei şi brusc s-a îndreptat pe aleea lungă spre garajul străjuit de doi pini. A uitat că azi s-a trecut la ora de vară, se grăbea când de fapt ar fi avut timp berechet. Intră pe uşa laterală şi-l izbi un puternic miros de fum de ţigară stătut. Cu piciorul drept a călcat pe o sticlă goală de votcă şi era să cadă. “Futu-i soarele mă-sii”, exclamă nedumerit. După ce-şi găsi echilibrul, după încă trei paşi o zări pe Adina goală, cu braţul unui băiat peste sâni, pe patul pe care el l-a lăsat aici. Şi-a tot spus să-l ducă în casă, dar mereu găsea câte un pretext să-şi motiveze lenea. Aveau o pătură pe ei şi dormeau. Probabil că erau beţi. Marius s-a blocat. O avea pe retină pe Adina cînd învăţa să deseneze bastonaşe, iar bastonaşele le vedea printre firele de păr blond răsfirate pe caiet, şi cînd i-a spus prima oară “tata” cu buzele rotunjite de concentrare. A devenit ca de piatră, şi piatra de pe oase îl durea, şi doar într-un târziu picioarele au putut să i se mişte, stângul, dreptul, ambele, erau şi nu erau ale lui. Şi-a realizat că iese din garaj şi închide fără zgomot uşa. Pe Oana a găsit-o în living cu o ţigară în mână. I-a povestit despre Adina. Au hotărât ca Oana să discute cu fata, ca totdeauna. Era alt aranjament al soţilor Iovănescu, Oana era cu moralizarea, poliţistul rău din filme. Orologiul de pe perete urma să bată în curând ora 10.
Marius urmăreşte o crepătură din perete, şi gândurile şi le simte pe creier tot ca nişte crepături, dureroase, pline de vinovăţie, ”Doamne ocroteşte-ne, că suntem mici şi necăjiţi. Ce face oare Adina?”. Şi-a dat seama că îi e sete, că a omis să bea apă cum-necum. Are gâtul uscat ca un curcan înfipt pe rotisor iar pielea îl ustură.
Este un scriitor de valoare, dar el nu nu scoate ochii nimănui cu asta. Aseară a petrecut cu un critic literar. Şi cu soţia criticului, Angela, iar criticul cu Oana. Obişnuiau ca odată pe lună să-şi deschidă băierele, şi Marius n-avea decât să recunoască faptul că-i plăcea să se culce cu Angela, însă nu înceta s-o privească împovărat pe Oana după ce revenea cu criticul din dormitorul de la etaj, mânjită pe dinţi cu ruj şi cu fusta câteodată şifonată. Cu cât semnele exterioare ale vânzolelii erau mai evidente, cu atât îi deveneau ochii mai sticloşi, dar era conştient că toate au un preţ. “Oare ce face Adina?”, i se întoarce întrebarea parcă din crepătura din perete. Aranjamentul lor depindea şi de Adina, de când se hotăra să doarmă la o colegă. Ambele sunt în clasa a X-a, eminente la învăţătură. Se întâlneau întotdeauna în casa lui Marius, o moşmondeală greoaie cu 12 camere, neterminată, incomparabilă cu strâmtorarea din apartamentul lui Ovidiu, criticul. Singur garajul lui Marius ar fi încăput peste apartamentul criticului şi ar fi avut loc şi o maşină dacă ştiai s-o parchezi la mustaţă. Adina are şi un prieten, dar Marius n-a surprins-o prea entuziasmată de el. Adina ştia că el şi Oana au plecat până la Cluj, unde urmau să şi doarmă.
La 9, după ceasul său, Marius a ieşit pe uşa toaletei şi brusc s-a îndreptat pe aleea lungă spre garajul străjuit de doi pini. A uitat că azi s-a trecut la ora de vară, se grăbea când de fapt ar fi avut timp berechet. Intră pe uşa laterală şi-l izbi un puternic miros de fum de ţigară stătut. Cu piciorul drept a călcat pe o sticlă goală de votcă şi era să cadă. “Futu-i soarele mă-sii”, exclamă nedumerit. După ce-şi găsi echilibrul, după încă trei paşi o zări pe Adina goală, cu braţul unui băiat peste sâni, pe patul pe care el l-a lăsat aici. Şi-a tot spus să-l ducă în casă, dar mereu găsea câte un pretext să-şi motiveze lenea. Aveau o pătură pe ei şi dormeau. Probabil că erau beţi. Marius s-a blocat. O avea pe retină pe Adina cînd învăţa să deseneze bastonaşe, iar bastonaşele le vedea printre firele de păr blond răsfirate pe caiet, şi cînd i-a spus prima oară “tata” cu buzele rotunjite de concentrare. A devenit ca de piatră, şi piatra de pe oase îl durea, şi doar într-un târziu picioarele au putut să i se mişte, stângul, dreptul, ambele, erau şi nu erau ale lui. Şi-a realizat că iese din garaj şi închide fără zgomot uşa. Pe Oana a găsit-o în living cu o ţigară în mână. I-a povestit despre Adina. Au hotărât ca Oana să discute cu fata, ca totdeauna. Era alt aranjament al soţilor Iovănescu, Oana era cu moralizarea, poliţistul rău din filme. Orologiul de pe perete urma să bată în curând ora 10.
marți, 10 februarie 2009
Un fiu iubitor
Am devenit un capsator. Fără umplutura revărsată a vorbelor în foşgăiala cearceafului de pe canapea, prisositoare. Eram direct cu femeile, vroiam să le regulez sau să fiu regulat de ele, îmi plăceau şi cele care căutau nota cu diapazonul. Ca apoi să se înalţe pe penisul meu ca şi cortul unui circ. Un circ fără clovni, totuşi, fiindcă aveam umor cât o roabă uitată în ploaie de zidari. Nu-mi plăceau cele hlizite, cu fiţe şi pănglicuţe, căutat dichisite. Nu-mi plăcea să fiu minţit şi nici să mint. De cele şi cu care mă culcam. În rest era altă treabă. Dacă Oana avea vergeturi, nu i le sărutam fals extaziat, nu împingeam cuvintele ca pe un călcător care nivelează încreţiturile doar ca s-o amăgesc. Dacă Monica sărea calul cu băutura, îi mai turnam. Dacă Ana se lamenta că i-am rămas copiii singuri acasă, îi răspundeam că nu eu i-am făcut, însă cu Viorica era altă mâncare de peşte. Era surdo-mută. De fapt, cu Viorica m-am înţeles cel mai bine, şi ce minunat ar fi ca femeile să fie ca Viorica!
Mă simţeam deosebit când îmi făceau des cadouri. Şi eu le făceam, dar mai rar. Cămăşi, cravate, ba o excursie în străinătate şi mărunţişuri- ele. Eu- flori şi dulciuri, invariabil, dacă nu pun la socoteală varietatea lor, de era iarnă sau vară sau mărcile ciocolăţilor şi a bomboanelor. Mă simţeam tihnit că erau nepretenţioase şi practice. Monica îmi gătea de trei ori pe săptămînă, Ana deretica odăile, Viorica spăla rufele şi farfuriile şi cu Monica mă îmbătam. Nu le futeam pe fiecare la fiecare întâlnire. Se cerea o dozare a resurselor, şi nici una nu ştia de celelalte, şi-mi forţam imaginaţia să le programez în dormitor ca să nu se întâlnească. Nici uneia nu i-am permis să vină neanunţată şi nici eu nu le făceam vizite. Nu aveam chef să risc, toate fiind căsătorite.
Pe atunci locuiam cu maică-mea, Angela, într-un apartament. Lumea ei se reducea la integrame şi la mersul la biserică. Cu cinci ani în urmă, tatăl-meu a avut bunul-simţ să moară după o viaţă de beţiv. Mama şi-a făcut un obicei să iasă zilnic din casă de la 5,30 la 7 după-amiază. Dădea un tur al centrului oraşului şi se oprea în biserică la slujbă. Altădată nu ieşea. Şi de la 5,30 la 7 erau programate şi femeile mele. Aveam 23 de ani şi Angela n-avea habar de existenţa lor. N-a avut câţiva ani. Mă felicita că gătesc, că fac curăţenie şi-i mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat un fiu exemplar. Mă bucuram s-o văd fericită. M-a lăudat în biserică şi popa a ţinut să mă cunoască.
Mă simţeam deosebit când îmi făceau des cadouri. Şi eu le făceam, dar mai rar. Cămăşi, cravate, ba o excursie în străinătate şi mărunţişuri- ele. Eu- flori şi dulciuri, invariabil, dacă nu pun la socoteală varietatea lor, de era iarnă sau vară sau mărcile ciocolăţilor şi a bomboanelor. Mă simţeam tihnit că erau nepretenţioase şi practice. Monica îmi gătea de trei ori pe săptămînă, Ana deretica odăile, Viorica spăla rufele şi farfuriile şi cu Monica mă îmbătam. Nu le futeam pe fiecare la fiecare întâlnire. Se cerea o dozare a resurselor, şi nici una nu ştia de celelalte, şi-mi forţam imaginaţia să le programez în dormitor ca să nu se întâlnească. Nici uneia nu i-am permis să vină neanunţată şi nici eu nu le făceam vizite. Nu aveam chef să risc, toate fiind căsătorite.
Pe atunci locuiam cu maică-mea, Angela, într-un apartament. Lumea ei se reducea la integrame şi la mersul la biserică. Cu cinci ani în urmă, tatăl-meu a avut bunul-simţ să moară după o viaţă de beţiv. Mama şi-a făcut un obicei să iasă zilnic din casă de la 5,30 la 7 după-amiază. Dădea un tur al centrului oraşului şi se oprea în biserică la slujbă. Altădată nu ieşea. Şi de la 5,30 la 7 erau programate şi femeile mele. Aveam 23 de ani şi Angela n-avea habar de existenţa lor. N-a avut câţiva ani. Mă felicita că gătesc, că fac curăţenie şi-i mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat un fiu exemplar. Mă bucuram s-o văd fericită. M-a lăudat în biserică şi popa a ţinut să mă cunoască.
joi, 5 februarie 2009
Lux
A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să dispară ca praful sub o cârpă. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să dispară ca praful sub o cârpă. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.
marți, 3 februarie 2009
Tatăl lui Dumnezeu
Am pus-o pe umeri pe Alina, cu un fular peste gura mică. Genele îi clipeau dintre căciuliţă şi fular. Fredona înăbuşit cântecele una după alta, iar pauzele dintre ele le vizualizam parcă lipite cu bandă adezivă. Vizualizam şi cum stătea Alina la coadă după ceilalţi copii la cantina grădiniţei. Cu tetina în mână şi părul în zece direcţii, cu pantalonii tricotaţi verzi puţin lăsaţi pe vine. Aşteptau prânzul. Culorile curgeau parcă de pe ei, printre râsete şi înghiontiri, şi-mi vărsau în ochi tihnă. Educatoarea m-a asigurat c-o s-o dezveţe de tetină. Avea metodele ei. Amalia şi eu am încercat, dar degeaba.
“Tati, hai şterge-mă la fund!”, auzeam dimineaţa, în fiecare dimineaţă. Alina avea ce avea să mă cheme pe mine. După, o luăm spre grădiniţă. Ambii pe jos, până Alina începe să se şmecherească în faţa aceluiaşi magazin de chimicale, scâncind că o dor picioarele. Urma s-o port pe umeri restul distanţei.
Alina e pe umerii mei şi nu mai cântă. Se uită la lună. “Cine stinge lumina pe lună?”, zice dintr-o dată. Nu ştiu ce i-am răspuns, însă ceva i-am răspuns. Povestim amândoi toată ziua, de ce una, de ce aia, pentru ce aşa şi nu pe dincolo. Amalia o duce duminica la biserică.
“Tati, eşti urât şi bun.”, m-a fixat cu ochii într-o după-amiază Alina. “Are dreptate fiică-ta”, surâde şi Amalia. “Cum pisica?”, mă studiez de ai spune că nu mă ştiu în faţa oglinzii, şi nu zic nimic.
“Tati, şi Dumnezeu are barbă ca tine? Oamenii buni au barbă? Are barbă că e bun?”, mă face atent Alina de pe umeri, tocmai cînd îmi aprind o ţigară. Tac şi ascult zăpada cum scrâşneşte sub bocanci. Alina insistă, aruncând întrebările ca într-un perete. “Cine este tatăl lui Dumnezeu? Mă duci să-l cunosc?”, reţin. Suntem lângă grădiniţă.
Alexandru Petria
“Tati, hai şterge-mă la fund!”, auzeam dimineaţa, în fiecare dimineaţă. Alina avea ce avea să mă cheme pe mine. După, o luăm spre grădiniţă. Ambii pe jos, până Alina începe să se şmecherească în faţa aceluiaşi magazin de chimicale, scâncind că o dor picioarele. Urma s-o port pe umeri restul distanţei.
Alina e pe umerii mei şi nu mai cântă. Se uită la lună. “Cine stinge lumina pe lună?”, zice dintr-o dată. Nu ştiu ce i-am răspuns, însă ceva i-am răspuns. Povestim amândoi toată ziua, de ce una, de ce aia, pentru ce aşa şi nu pe dincolo. Amalia o duce duminica la biserică.
“Tati, eşti urât şi bun.”, m-a fixat cu ochii într-o după-amiază Alina. “Are dreptate fiică-ta”, surâde şi Amalia. “Cum pisica?”, mă studiez de ai spune că nu mă ştiu în faţa oglinzii, şi nu zic nimic.
“Tati, şi Dumnezeu are barbă ca tine? Oamenii buni au barbă? Are barbă că e bun?”, mă face atent Alina de pe umeri, tocmai cînd îmi aprind o ţigară. Tac şi ascult zăpada cum scrâşneşte sub bocanci. Alina insistă, aruncând întrebările ca într-un perete. “Cine este tatăl lui Dumnezeu? Mă duci să-l cunosc?”, reţin. Suntem lângă grădiniţă.
Alexandru Petria
marți, 27 ianuarie 2009
Moartea porno-romancierului
A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.
Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.
Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.
Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.
Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.
Alexandru Petria
Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.
Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.
Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.
Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.
Alexandru Petria
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Scrisoarea unui arab terorist din Romania
Zalutam cu rezbekt, Jefu.
Aderizat la Romania cu bomba la valiza ascuns, tregut fara broblem control la aerobort. Pastrat dolar american blestemat, bentru construit aigea bomba, dat jumadate la taxi, jumate furat tigan din buzunar.Indalnit frate Ahmed, batron magazin, ajudat la mine. Discutat cu el la cafenea plan bomba, consumat egler broaspat, intoxicat cu zalmonel, noi ajuns la sbital, doctor roman durut la cur, noi luat cur fok.
Jefu, gu bomba praf antrax nu putut facut la Romania, cineva furat antrax, deci ingercat plan bomba cu bum-bum...! Mutat apartament frate Ahmed, adus mult frumos aminde de tara mia, fara apa la robinet, geamm sparte ca la Beirut, tigle kazut cap cind vind bate.
Urmarit PROTV emiziune explozia camion azotat, facut frica la mine. Astia romani are tupeu nu gluma ! Urgent trebuie recrutat, jefu ! Bomba cu azotat mare efect aveam...
Inderesat pilotat avion bentru lovit gladire la roman. Vazut delevizor, aparat zbor MIG brabusit singur in ogor la taran, plus taran roman stricat singur gladire, adormit beat , tigara abrinsa, murit soacra, facut chef mare la ei...
Draga Jefu, gineva furat la mine gas pastrat bentru bus la bomba, iar azeara, gind iesit cumbarat baclava, exblodat budelie la barter. Aicia la Romania, mult cretin! Zbierat, zguibat la sin, cacat be mine de frica !
Jefu, ma indorg acasa! Asta romani nu are nevoie de terorism, face singur treaba.
Cip Iesean
(Primita prin e-mail )
Aderizat la Romania cu bomba la valiza ascuns, tregut fara broblem control la aerobort. Pastrat dolar american blestemat, bentru construit aigea bomba, dat jumadate la taxi, jumate furat tigan din buzunar.Indalnit frate Ahmed, batron magazin, ajudat la mine. Discutat cu el la cafenea plan bomba, consumat egler broaspat, intoxicat cu zalmonel, noi ajuns la sbital, doctor roman durut la cur, noi luat cur fok.
Jefu, gu bomba praf antrax nu putut facut la Romania, cineva furat antrax, deci ingercat plan bomba cu bum-bum...! Mutat apartament frate Ahmed, adus mult frumos aminde de tara mia, fara apa la robinet, geamm sparte ca la Beirut, tigle kazut cap cind vind bate.
Urmarit PROTV emiziune explozia camion azotat, facut frica la mine. Astia romani are tupeu nu gluma ! Urgent trebuie recrutat, jefu ! Bomba cu azotat mare efect aveam...
Inderesat pilotat avion bentru lovit gladire la roman. Vazut delevizor, aparat zbor MIG brabusit singur in ogor la taran, plus taran roman stricat singur gladire, adormit beat , tigara abrinsa, murit soacra, facut chef mare la ei...
Draga Jefu, gineva furat la mine gas pastrat bentru bus la bomba, iar azeara, gind iesit cumbarat baclava, exblodat budelie la barter. Aicia la Romania, mult cretin! Zbierat, zguibat la sin, cacat be mine de frica !
Jefu, ma indorg acasa! Asta romani nu are nevoie de terorism, face singur treaba.
Cip Iesean
(Primita prin e-mail )
marți, 20 ianuarie 2009
Pauza de blog. Scriu proza cateva zile
În aburi
Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam, şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria
Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam, şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria
joi, 15 ianuarie 2009
Urina geniala a lui Eminescu
Eminescu este omorat zilnic de profesori, infasurat in laude de doi bani, in clisee. In angroul admiratiei tampe si fatarnice.
L-au urcat pe un soclu imens si l-au indepartat de noi.
L-au falsificat, constatand stupid genialitatea si unde era doar apasarea insingurata a carnii sau o sfortare creatoare nefinalizata.
L-au transformat intr-o marca depersonalizata.
Pacat.
L-au urcat pe un soclu imens si l-au indepartat de noi.
L-au falsificat, constatand stupid genialitatea si unde era doar apasarea insingurata a carnii sau o sfortare creatoare nefinalizata.
L-au transformat intr-o marca depersonalizata.
Pacat.
Nu pot sa nu fiu de acord cu Tariceanu
E calda, de pe blogul lui Tariceanu:
“Conferinţa de presă de acum câteva ore a premierului Emil Boc este o nouă confirmare a faptului că România nu este guvernată.
Ceea ce s-a întâmplat astăzi, este actul 3 din piesa de teatru: „Bomba fumigenă”. Actul 1 a fost demisia lui Gabriel Oprea, actul 2 - dezbaterea privind modificarea Constituţiei, actul 3 - războiul declarat pensionarilor. Emil Boc ne-a spus astăzi că va lupta împotriva „nesimţiţilor” cu pensii mari. Pentru politicienii din PD-L şi PSD, nu contează că actorilor, medicilor sau profesorilor cu experienţă le este interzis un drept fundamental: dreptul la muncă. Românii trebuie să vadă că politicienii de la putere luptă pentru binele naţiunii şi împotriva duşmanului de clasă. Sună cunoscut? Pentru Emil Boc, duşmanul de clasă este pensionarul „nesimţit” (termen folosit de premier). Din cauza lui economia merge prost şi din cauza lui nu sunt bani.
De ce această piesă de teatru? De ce politicienii de la putere vin cu astfel de diversiuni, în loc să guverneze?.
Răspunsul este unul simplu: guvernul PSD- PD-L nu poate, nu ştie cum şi nu are soluţii.
Politicienii de la PSD şi PD-L văd că promisiunile pe care le-au făcut în campanie nu au nici o acoperire economică. Îşi dau seama că România are nevoie de un plan economic cu măsuri pentru a păstra locurile de muncă ale românilor. Un plan pe care nu îl au şi pe care nu ştiu să îl alcătuiască. De aceea, tot amână să anunţe bugetul. De aceea, când muncitorii de la uzinele Dacia cer soluţii guvernului şi preşedintelui, Traian Băsescu organizează o dezbatere privind modificarea Constituţiei. Şi de aceea, în loc să recunoască că a greşit, Emil Boc continuă să susţină că pensionarii nu au dreptul de a munci.
Este folosit orice subiect care poate să întreţină iluzia că ceva se întâmplă în rândul politicienilor de la putere şi care poate distrage atenţia de la problemele economice presante.”
“Conferinţa de presă de acum câteva ore a premierului Emil Boc este o nouă confirmare a faptului că România nu este guvernată.
Ceea ce s-a întâmplat astăzi, este actul 3 din piesa de teatru: „Bomba fumigenă”. Actul 1 a fost demisia lui Gabriel Oprea, actul 2 - dezbaterea privind modificarea Constituţiei, actul 3 - războiul declarat pensionarilor. Emil Boc ne-a spus astăzi că va lupta împotriva „nesimţiţilor” cu pensii mari. Pentru politicienii din PD-L şi PSD, nu contează că actorilor, medicilor sau profesorilor cu experienţă le este interzis un drept fundamental: dreptul la muncă. Românii trebuie să vadă că politicienii de la putere luptă pentru binele naţiunii şi împotriva duşmanului de clasă. Sună cunoscut? Pentru Emil Boc, duşmanul de clasă este pensionarul „nesimţit” (termen folosit de premier). Din cauza lui economia merge prost şi din cauza lui nu sunt bani.
De ce această piesă de teatru? De ce politicienii de la putere vin cu astfel de diversiuni, în loc să guverneze?.
Răspunsul este unul simplu: guvernul PSD- PD-L nu poate, nu ştie cum şi nu are soluţii.
Politicienii de la PSD şi PD-L văd că promisiunile pe care le-au făcut în campanie nu au nici o acoperire economică. Îşi dau seama că România are nevoie de un plan economic cu măsuri pentru a păstra locurile de muncă ale românilor. Un plan pe care nu îl au şi pe care nu ştiu să îl alcătuiască. De aceea, tot amână să anunţe bugetul. De aceea, când muncitorii de la uzinele Dacia cer soluţii guvernului şi preşedintelui, Traian Băsescu organizează o dezbatere privind modificarea Constituţiei. Şi de aceea, în loc să recunoască că a greşit, Emil Boc continuă să susţină că pensionarii nu au dreptul de a munci.
Este folosit orice subiect care poate să întreţină iluzia că ceva se întâmplă în rândul politicienilor de la putere şi care poate distrage atenţia de la problemele economice presante.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
![[Valid RSS]](valid-rss.png "Validate my RSS feed")
