Teoctist, preafericitul struţ cu lacrimi de crocodil

Preafericitul nonagenar îşi plimbă printre dinţi scobitoarea. Mîncarea i-a fost pe plac, vinul vechi a avut un buchet de neuitat, şi se gîndeşte ce liniştit se va odihni. Dacă nu l-ar mai încerca reumatismul, orele s-ar topi tihnite toate în odăilor sale. Unde, ca un general al credinţei, s-a aplecat întotdeauna spre apropierea de Dumnezeu a poporului său. N-are coşmaruri, are un somn de copil. N-are ce să-şi reproşeze.
Se pune în pat. Cu plapuma pînă la jumătatea gîtului. Trage un vînt, se întoarce de pe-o parte pe alta. Somnul întîrzie să-l cuprindă. Nu ca de obicei, cînd adoarme după ce-şi lasă capul pe pernă. "A fost cam agitaţie, îşi zice. Preşedintele României..., alţii... Oho, al cîtelea preşedinte a venit lîngă mine... Ce frumoasă zi s-a organizat; două decenii în funcţie…"
Chiar că a avut de îndurat o mare agitaţie. Invitaţii l-au felicitat care mai de care cu zîmbetul pe buze, cadourile s-au stivuit pe mese, şi-a trebuit să vorbească, şi iar să vorbească. I-au dat lacrimile văzînd fotografiile unor biserici distruse de comunişti sau mutate de la loc. "Ce vremuri, ce necredincioşi...”, şi-a mai spus.
Patriarhul Teoctist a adormit. Se vede la biroul său, soarele plimbă o dungă de lumină printre perdele grele, pînă pe ultimele acte pe care o să le semneze. I se aduce un ceai şi presa. "Trebuie să scrie de eveniment, şuşoteşte în barba albă, ce multe sînt...." Începe să răsfoiască nerăbdător ziarele. Pe cîteva, pe prima pagină, cu litere mari găseşte titlul Preafericitul struţ cu lacrimi de crocodil. "S-au înţeles obraznicii de ziarişti, n-au nimic sfînt..., bîiguie cînd îşi dă seama că este vorba de el. Cică am stat ca struţul, cu capul ascuns, cînd cu Ceauşescu, cică am fost laş, iar acum vărs lacrimi de crocodil cînd văd imaginile bisericilor care apoi au fost rase de pe faţa pămîntului... Mă compară cu fostul Papă, cu Solidaritatea lui din Polonia... Ce oameni, auzi, cică nu vreau, sincer, nici publicarea dosarelor de securitate ale preoţilor, că l-am aprobat pe dictator cînd s-a tras şi au murit tineri la Timişoara... Cum să vreau? Să fie neorînduială? Şi... Ei..., aşa a fost atunci, capul plecat nu-l tăia sabia... Ce... n-a rezistat biserica noastră strămoşească? A rezistat... Aşa e... să fie linişte... Ce... nu ţin slujbe la Cimitirul Eroilor din 1989? Ţin... Minunate slujbe... Lumea chiar plînge... Ţin slujbe, cum nu?" Patriarhul a deschis o uşă... Dă pe-o pajişte verde. Oameni se înghesuie să-i sărute mîinile. Dar ele s-au înroşit. Picură sînge de pe ele. I se întind căni cu apă. Se spală, dar sîngele tot şiroieşte, i se prelinge pe hainele cu modelele aurite. De nicăieri se iscă o vijelie ce-i flutură barba. Îşi trece degetele, manichiurate perfect, printre firele de păr. Şi acestea se înroşesc.
Patriarhul îşi trage plapuma, s-a dezvelit. Deschide ochii. "Ce vis am avut... eu, laş... impertinenţii de ziarişti..., concluzionează îndreptîndu-se spre baie. Dar lasă…, că ieri m-au sărbătorit mărimile... Cei ce fac istoria... Istoria… Nu ziariştii..." Urinează aproape satisfăcut în baie. S-a destins, iar la o mişcare bruscă îi cade un papuc din picior. Se spală pe mîini iar. N-are pricini deosebite să nu fie (prea)fericit. Viaţa este frumoasă!
Alexandru PETRIA