Mărturisirea colaborării cu Securitatea a marelui poet Ioan Es Pop, pe cât a fost de surprinzătoare, pe atât este de apreciat. Dacă nimeni nu se aştepta ca scriitorul să fi fost turnător, recunoaşterea pactului cu instituţia opresivă comunistă, din proprie iniţiativă, neşantajat, este albul aruncat peste negrul scos la suprafaţă din hârtoapele trecutului. Desigur, Pop a greşit, a fost laş, însă a reuşit să-şi înfrângă laşitatea şi să se elibereze. „Sentimente de vinovăţie am avut de când mă ştiu, pentru greşeli reale sau imaginare. Slăbiciuni pe care comunitatea din satul meu nu le privea cu ochi buni, inadaptări pe care aceeaşi comunitate le sancţiona prin batjocură, iar familia prin pedepse corporale, ratări şi eşecuri timpurii m-au făcut să amân orice dezvăluire asupra a ceea ce făceam, fie că era bine, fie rău.”, recunoaşte poetul în textul „De acum încolo, te vei numi Marton“, publicat în „România literară”.
Îl cunosc pe Ioan, am fost colegi la săptămânalul „Zig-zag” în anii 90, am şi băut împreună, am şi bârfit împreună. În aceea vreme eram surprins, când toţi îşi dădeau cu părerea despre orice în presă, că Pop se mulţumea cu o slujbă de corector, foarte prost plătită. I-am şi spus-o, dacă nu mă înşel, l-am acuzat că este mototol, că n-are conştiinţa valorii sale. Era la începutul traseului literar. Eram contrariat şi i-am găsit justificări în timiditatea sa, în aerul de om de la ţară ameţit de un mare oraş. Citind zilele trecute „De acum încolo, te vei numi Marton“, am început să văd altfel lucrurile. Şi nu cred că mă înşel. Ioan se temea, îmi dau seama, nu voia să iasă în faţă, însă până la urmă talentul său literar l-a impus în prim-plan. Trăia cu spaima că o să-i fie deconspirate turnătoriile. O spaimă care-i balasta gesturile.
Continuarea aici