Pastorala de Paşti a IPS Ioan Robu

Scrisoarea Pastorală de Paşte, 2007

Iubiţi fraţi şi surori,

Învierea lui Isus este un mister care nu poate fi pătruns decât după ce ai descoperit un alt mister: cel al crucii. Învierea Mântuitorului nu este o simplă întoarcere la viaţă, aşa cum a fost cazul lui Lazăr. Domnul nu revine la viaţa pe care o avea înaintea suferinţelor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nu ar fi murit. Învierea nu este o negare a crucii, o revanşă asupra crucii. Ea proclamă, dimpotrivă, cu toată puterea că Dumnezeu era cu Cel Răstignit, că crucea, departe de a fi un eşec, este triumful acelei Iubiri ce întrece în putere moartea. De aceea Cel Înviat nu are altceva de arătat decât rănile sale. El le arată ca pe nişte dovezi ale slavei lui Dumnezeu. Fără cruce, fără rănile îndurate, noi am putea vorbi despre slava lui Dumnezeu, dar nu am înţelege nimic. Căci slava lui Dumnezeu este splendoarea iubirii sale. Învierea lui Isus este manifestarea acestei salve: ea ne face să vedem în Cel Răstignit marea Iubire divină. Nu poate fi înţeleasă Învierea lui Isus în afara crucii. În inima învierii se află manifestarea sensului crucii; această manifestare este esenţială în experienţa pascală, căci ea transformă scandalul crucii în mister de viaţă şi de iubire. A crede în înviere înseamnă a descoperi crucea glorioasă.

Să ne amintim de cele spuse de Sfântul Luca despre ucenicii care se îndreptau spre Emaus. Mergând în drumul lor, ei discutau despre cele ce se întâmplaseră la Ierusalim. Ei îşi puseseră toată speranţa în Isus din Nazaret, însă acesta, iată, tocmai fusese răstignit pe cruce ca un răufăcător. Frumoasele perspective ale Împărăţiei s-au spulberat: "Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: Ce înseamnă aceste cuvinte ce pare le schimbaţi între voi pe drum? Eu s-au oprit trişti. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea? El le-a zis: Ce anume? Ei au răspuns: Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut" (Lc 24, 15-24).

Umilinţele, suferinţele şi moartea lui Isus i-au făcut pe ucenicii din Emaus să-şi piardă toată speranţa. Nici mormântul gol, nici mărturia femeilor care fuseseră la mormânt nu pot să-i lumineze: "Dar ochii lor erau ţinuţi sa nu-l recunoască" (Lc 24, 16). Experienţa pascală nu începe decât cu manifestarea sensului suferinţelor şi morţii lui Isus. Atâta timp cât acest sens rămâne ascuns, Cel Înviat rămâne un necunoscut pentru ucenicii săi; ei nu pot să-l recunoască. Numai descoperirea sensului morţii sale poate face să apară lumina pascală. Isus Înviat nu poate fi recunoscut decât în lumina care arată sensul suferinţelor sale: "Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa? Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El" (Lc 24, 26-27). Mergând împreună pe drum, Isus, nerecunoscut încă de ucenici, le arată acestora, cu ajutorul Scripturilor, sensul morţii sale.

Manifestarea acestui sens este o experienţă care cuprinde întreaga fiinţă, inima acesteia. "Iar ei spuneau unul către altul: Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?" (Lc 24, 32). Din explicarea Scripturilor ucenicii au înţeles că Isus trebuia să meargă pe drumul încercărilor şi suferinţelor pentru a intra în slavă; dar numai la frângerea pâinii îl recunosc: "Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor" (Lc 24, 30-31). La frângerea pâinii ucenicii descoperă sensul morţii lui Isus: moartea Mântuitorului nu le mai apare ca un eşec sau ca o neputinţă, ci ca fapta unei vieţi care se dăruieşte în mod liber, din iubire, până la capăt. În Isus care le stă alături ei simt puterea şi lumina învierii şi astfel ei ştiu că iubirea sa este mereu vie în lumea aceasta. Sfântul Ioan va rezuma această experienţă pascală doar într-o singură frază: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1 In 4, 16a).



Iubiţi fraţi şi surori,

După ce în timpul postului am meditat adesea suferinţele Mântuitorului, acum, în sărbătoarea Paştelui, să ne bucurăm de iubirea caldă a lui Isus Înviat; şi, în rugăciune, să-i mulţumim că ne însoţeşte, ne luminează şi ne atrage cu iubirea sa veşnic fidelă şi îndurătoare.

Cristos a înviat!

+ Ioan Robu

Pastorala de Paşti a PS Martin Roos

Mesajul Excelenţei Sale Martin ROOS, episcop romano-catolic de Timişoara,
cu ocazia Sfintelor Paşti - 2007

Sărbătoarea Învierii Domnului - Sfintele Paşti - este cunoscută ca fiind Sărbătoarea Sărbătorilor. Chiar şi atunci trebuie să afirmăm aceasta, când poate ne simţim mai profund atinşi de o altă sărbătoare dragă, cea a Sfântului Crăciun. Sărbătoarea Sfintelor Paşti este prin excelenţă o sărbătoare a credinţei noastre, care izvorăşte tocmai din Învierea lui Isus Cristos, de unde provine puterea ei mântuitoare. Vorbind despre credinţă şi încredere, omul zilelor noastre se gândeşte la adevărate valori, preţuite în toate timpurile şi fundamentale chiar şi pentru noi, cei de azi. Reafirmând acestea ca semn al unor aspiraţii cotidiene ale omului de astăzi, ne gândim la neîncrederea şi scepticismul care se manifestă în jurul nostru, când de cele mai multe ori omul nu ştie cu adevărat dacă poate să se încreadă în celălalt sau nu. Îndoiala este apoi un păcat, mai ales atunci, când se manifestă faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Domnul întregii omenirii, care ne iubeşte atât de mult, încât ni L-a dăruit pe unicul Său Fiu.

Ucenicii şi apostolii lui Isus au dat şi ei semnele unei astfel de neîncrederi şi îndoieli, atunci când le-a fost vestită Învierea Domnului. Căci nu au crezut cele relatate lor de către femeile sosite de la mormânt. Totuşi, nu această neîncredere a fost ultimul lor cuvânt. S-au ridicat şi au plecat în grabă spre mormânt pentru a vedea şi pentru a se convinge. În ciuda îndoielilor, şi-au păstrat inima deschisă şi primitoare, asemenea lui Ioan, care ajungând la mormânt, după ce a intrat şi a găsit pânzele frumos aşezate, a văzut şi a crezut. Şi ne mai spune Scriptura, că în aceste momente de intensitate deosebită, ucenicii nu se abandonează unul pe celălalt, ci trăiesc fidelitatea profundă ca izvor de putere şi încredere nouă.

Credinţa pascală pe care suntem chemaţi să o medităm în acest timp, este una deosebit de complexă şi bogată: prin ea se manifestă încrederea profundă, deschiderea şi comunitatea Bisericii. Acestea semnifică disponibilitate pentru ascultarea mesajului dumnezeiesc, înseamnă har şi putere dăruite nouă cu generozitate; înseamnă fidelitate şi ataşament în comunitatea Bisericii, în unire cu Dumnezeul Tată şi Fiul Său Întrupat prin Duhul lor Sfânt; înseamnă frăţietate faţă de toţi cei pentru care s-a jertfit Isus pe Cruce. Credinţa pascală este la urma urmei izvorul adevărat de comuniune pentru toţi credincioşii botezaţi, care prin har şi îndurare mărturisesc astfel biruinţa vieţii asupra morţii.

Deşi aparent întâmplător, mai mult ca sigur că nu este o simplă coincidenţă ca în acest an toţi creştinii să sărbătorească împreună Învierea Domnului Isus Cristos. Este un motiv în plus, ca să ne dorim cu toţii bucuria acestei sărbători, pentru ca prin ea să sporească în noi comuniunea păcii şi a harului divin, într-o credinţă statornicită şi o ascultare dăruită a bucuriei Sfintelor Paşti, care cu generozitate şi multă înflăcărare să o vestim unii altora în lumea de azi, în timpurile noastre. Bucuria pascală ne oferă tuturor această chemare sfântă: prin mărturisirea noastră şi prin celebrarea acestei Sfinte Sărbători să devenim vestitorii celui pentru noi Înviat.

Fraţi şi Surori în Isus Cristos! Dragi credincioşi!

Vouă tuturor, care în aceste zile sfinte sunteţi pătrunşi de credinţă şi încredere, Vă doresc Sărbători Pascale bogate în binecuvântări, în har şi în lumină cerească. Sărbătoarea Învierii Domnului Isus Cristos să fie spre mântuirea tuturor. CRISTOS A ÎNVIAT!

Timişoara, în ajunul Sfintelor Paşti,
la 7 aprilie 2007

+ Martin m.p.,
Episcop de Timişoara

Testvéreim az Úrban!
Kedves Híveim!

Húsvét az ünnepek ünnepe. Még akkor is, ha nekünk a karácsony talán szebbnek tűnik. Húsvét ugyanis a hit ünnepe, amely Krisztus feltámadásában gyökerezik és itt jut csodálatos kibontakozásra. A hit és a bizalom minden időben nagy értéket jelentett. Különösképpen érvényes ez ma is, amikor a bizalmatlanság, a gyanakvás és a kétely egyre inkább eluralkodik az embereken. Ma, amikor senki sem tudja, hogy megbízhat-e a másikban vagy sem, hogy a környezetében élők őszinték, jószándékúak vagy csak kevésbé. A bizalmatlanság, a gyanakvás viszont bűn - mindenekelőtt akkor, ha ez Istennel szemben jut kifejezésre, aki az ember Ura és Teremtője, aki annyira szeretett bennünket, hogy egyszülött Fiát feláldozta értünk.

A feltámadás hírének hallatára, a Szentirás szerint, az apostolok és a tanitványok is bizonytalankodtak. Amikor az asszonyok Jézus feltámadásának hírét meghozták, nem hittek nekik. De utolsó szavuk mégsem a kételkedés szava volt. Bár bizonytalankodva, mégis hamar útra keltek, hogy utánanézzenek a történteknek. Minden felmerülő kételyük ellenére nyitott szívvel fogadták az eseményeket. Ezt mutatja nekünk János magatartása is, aki bár elsőnek ért a sírhoz, mégsem ment azonnal be. De amikor bement és meglátta ott a halotti gyolcsokat egy helyen, hitt a történtekben. Arra is fel kell figyelnünk, hogy az események közepette egyik tanítvány sem marad magára, az egymás iránt érzett hűség mindenki számára támaszt és biztonságot jelent.

A húsvéti hit csodálatos a maga sokrétűségében és megnyilvánulásába, hiszen magában hordozza a bizakodást, a nyitottságot és az Egyházzal való közösséget. Jelenti a készenlétet az örömhír meghallására, jelenti a kegyelmet és erőt, jelenti a hitet, a bizalmat, a közösséghez való tartozást. És jelenti egyben a közösséget Istennel, az Ő emberré lett Fiával és a Szentlélekkel. Jelenti továbbá a közösséget a felebaráttal, a hittestvérrel, akiért Krisztus ugyanúgy meghalt és feltámadt, mint ahogy értem meghalt és feltámadt. A húsvéti hit alapozza meg a hívők és megkereszteltek közösségét, amelynek tagja lenni áldást és irgalmasságot jelent.

Sokak szerint a véletlennek a műve, ha egyáltalán ilyenről beszélhetünk, hogy idén minden keresztény ugyanazon a napon ünnepli a húsvétot. Mi ezért csak azt kívánhatjuk, hogy ez a közös ünnep mindannyiunk számára hozzon békét, kegyelmet, bizalommal és hűséggel megélt hitet. Igy tudjuk mi is meghallani a feltámadás örömhírét, amelyet másoknak tovább tudunk adni és egymástól elfogadni. Rendkívüli kegyelem ez számunkra, hogy egyéni hitvallásunkban a húsvéti ünneplés mély átélésére és magvalósítására vagyunk hivatva.

Mindenkinek, aki hisz, remél és bízik, kívánok áldott, kegyelemben gazdag húsvéti ünnepet. Legyenek ezek a napok mindannyiunknak üdvösségére.

Temesvár, húsvét előestéjén,
2007. április 7-én

+ Márton m.p.,
megyéspüspök

Ostern ist das Fest der Feste, auch wenn uns vielleicht Weihnachten eher liegt. Ostern ist das Fest unseres Glaubens, der mit der Auferstehung Christi fällt und steht. Glauben und Vertrauen sind zu jeder Zeit hohe Werte, erst recht heute, da eher Mißtrauen und Skepsis zwischen uns herrschen und keiner so recht weiß, ob er dem anderen trauen darf oder nicht, ob der andere es mit ihm aufrichtig meint oder weniger. Mißtrauen aber ist auch eine Sünde - vor allem, wenn es sich gegen Gott wendet, den Schöpfer und Herrn des Menschen, der uns so sehr geliebt hat, daß er seinen eingeborenen Sohnes nicht geschont hat.

Mißtrauen der Botschaft gegenüber ist aber auch die erste Reaktion der Jünger und Apostel. Als die Frauen ihnen die Botschaft von der Auferstehung überbringen wollten, glaubten sie nicht. Aber es war nicht ihr letztes Wort. Sie machten sich selber auf den Weg, um nachzusehen, um selber zu prüfen ? und sie waren, trotz aller Skepsis, offenen Herzens. Auch wenn Johannes nicht als erster das leere Grab betrat, so glaubte er doch, als er mit Petrus zusammen hineinging und sah, daß die Leinenbinden zusammengefaltet an einem eigenen Platz lagen. Dabei fällt angenehm auf, daß keiner den anderen alleine ließ und diese Treue einen jeden von ihnen gehalten und getragen hat.

Der Osterglaube ist etwas Komplexes und Vielschichtiges: Er hat es mit Vertrauen, Offenheit und mit der Gemeinschaft der Kirche zu tun. Das bedeutet die Bereitschaft zum Hören der Botschaft, das bedeutet Gnade und Kraft, die geschenkt werden, das bedeutet Treue und Festhalten an der Gemeinschaft, zunächst an der Gemeinschaft mit Gott, mit seinem menschgewordenen Sohn, mit dem Geiste Beider; Festhalten auch am Bruder, an der Schwester, für die derselbe Christus gestorben und auferstanden ist, der sich auch für mich hingegeben hat. Der Osterglaube stiftet diese Gemeinschaft der Glaubenden und Getauften, zu der dazuzugehören Gnade und Gottes Zuwendung bedeuten.

Es mag Zufall sein, falls es solchen überhaupt gibt, daß alle Christen in diesem Jahr das Osterfest gemeinsam feiern dürfen. Möge diese Gemeinsamkeit den Frieden, die gegenseitige Achtung und die Gnade in uns allen mehren, den Glauben im Sinne von Vertrauen, Festigkeit und Treue in uns mehren, damit die Botschaft gehört, verkündet und angenommen wird zum Heil und zur Auferstehung vieler in unserer Zeit und Welt. Auch auf uns kommt es an, auf unser Bekenntnis, auf die Art und Weise, wie wir das Fest der Feste zu feiern verstehen.

Allen, die glauben, hoffen und vertrauen, wünsche ich ein gesegnetes, an Gnaden reiches Fest der Auferstehung. Möge seine Feier uns allen zum Heile dienen.

Temeswar, am Vorabend des Osterfestes,
dem 7. April 2007

+ Martin m.p.,
Bischof von Temeswar

Pastorala de Paşti a PS Petru Gherghel

Scrisoare pastorală de Sfintele Paşti 2007

Iubirea care învinge moartea

Scrisoare pastorală la sfânta Înviere către toţi preoţii, toate persoanele consacrate şi către toţi creştinii noştri.

Dragi confraţi întru preoţie, dragi fraţi şi surori întru consacrare, dragi şi iubiţi credincioşi,

Este Paştele, Învierea Domnului.

Retrăim cu o mare însufleţire adevărul Învierii Domnului, misterul pascal al morţii şi învierii sale. Ne bucurăm să participăm cu trup şi suflet la cel mai mare şi profund eveniment al iubirii divine, jertfa şi victoria sa.

"Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos, crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină, transmis ca adevăr fundamental de tradiţie, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esenţială a misterului pascal împreună cu crucea: "Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le" (CBC nr. 638).

Apostolii, după ce s-au convins de realitatea învierii şi după ce au fost iluminaţi şi umpluţi de Duhul Sfânt n-au încetat să vestească acest adevăr şi nu au ezitat să-şi dea viaţa ca mărturie pentru maestrul lor pe care l-au văzut viu în mijlocul lor.

Chemat să întărească credinţa fraţilor săi (cf. Lc 22,32), Petru îl întâlneşte şi îl vede înaintea tuturor, iar la predica lui comunitatea întreagă exclamă: "Domnul a înviat cu adevărat şi i s-a arătat lui Petru" (Lc 24,34).

Catehismul Bisericii Catolice afirmă că "Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli, şi în mod deosebit pe Petru, în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. În calitate de martori ai celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi, cunoscuţi de creştini şi cei mai mulţi trăind încă printre ei".

Ei sunt martori ai învierii lui Cristos: Petru, cei doisprezece şi cele peste 500 de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp, cum afirmă apostolul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni, pe baza cărei mărturii el îşi sprijină întreaga propovăduire: "Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este credinţa voastră" (1Cor 15,14).

Învierea lui Cristos este deci împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament şi chiar ale lui Isus însuşi făcute în timpul vieţii sale; este adevărul dumnezeirii sale, reprezintă actul îndreptăţirii omului, al înfierii sale, garanţia şi izvorul mântuirii viitoare a tuturor oamenilor, ne asigură Catehismul Bisericii Catolice (nr. 639, 655).

Retrăim deci marea bucurie a triumfului iubirii lui Cristos în faţa păcatului şi a morţii, motivul înflăcărării noastre, al speranţei şi al credinţei pe care o moştenim.

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori, iubiţi credincioşi,

Am trăit în zilele Postului Mare o experienţă vie a drumului lui Cristos spre Ierusalim şi spre Calvar; am meditat cuvintele propuse de textele liturgice din fiecare zi şi mai ales din sfântul evanghelist Luca; am putut retrăi momentele iubirii şi ale învăţăturii sale începând de pe Muntele Ispitirilor, trecând prin atâtea locuri ale ?ării Sfinte, pe Marea Galileii, pe Muntele Tabor, pe colina fericirilor, prin cetăţile Palestinei până la intrarea în Ierusalim.

Suntem din nou părtaşi la momentele cele mai importante ale vieţii sale ce au loc în Ierusalim. Isus se prezintă la locul supremei iubiri, în cenacol, pe Calvar şi pe cruce. Este Săptămâna Sfântă cu etapele decisive ale iubirii sale: cina, Calvarul, crucea, mormântul, Învierea.

Prin această scrisoare pastorală doresc să mă adresez tuturor preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor noştri, pentru a evoca şi a trăi împreună clipele care ne privesc pe fiecare în parte. Să ne considerăm cu toţii prezenţi la intrarea în Ierusalim, printre cei care l-au primit ca pe Mesia, Fiul lui David, cântându-i Osana, aşezându-i ramuri, flori şi hainele noastre la picioare şi să mergem mai departe după el, cât mai aproape de el.

Joia Sfântă, Cina cea de taină

Dragi confraţi întru preoţie,

Mă îndrept spre fiecare dintre voi, preoţii zilelor noastre, şi vă invit să păşim cu apostolii şi ucenicii Domnului în cenacol şi să ne considerăm de faţă lângă el, cel care ne-a ales şi ne-a invitat la el. Isus, învăţătorul şi maestrul, înainte de sărbătoarea Paştelui, "ştiind că îi venise ceasul să treacă din această lume la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1). Alături de apostoli suntem şi noi, miniştrii săi, apostolii zilelor noastre, în jurul episcopului propriu şi, cu el şi cu ceilalţi episcopi, lângă Isus.

Ne spală picioarele, ne curăţă de păcate, ne eliberează de atâtea poveri şi suferinţe pentru că ne-a iubit şi ne iubeşte, vrea să intre în inima noastră. Nu putem şi nu trebuie să spunem, cum încerca Petru să-l convingă pe Isus: "Doamne, tu să-mi speli picioarele? Nu-mi vei spăla picioarele în veci!". Isus însă îl convinge spunându-i: "Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine!". Simon Petru înţelege şi răspunde: "Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile, şi capul" (In 13,6-11).

După spălarea picioarelor Isus ne spune şi nouă: "Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu... Poruncă nouă vă dau vouă: Aşa cum v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei" (In 13,34).

Sfinţiile voastre, cuvântul de ordine din cenacol a fost iubire. Acest cuvânt s-a concretizat în spălarea picioarelor, în iertare şi îmbrăţişare. Toate pentru marea demnitate încredinţată apostolilor şi nouă de a participa la preoţia sa, la iubirea sa.

Cuvintele sale pe care le-a încredinţat apostolilor, ni le-a încredinţat şi nouă; şi mai mult, chiar trupul şi sângele său ni-l lasă ca testament de iubire. Astăzi se reînnoieşte acest adevăr: "Faceţi aceasta în amintirea mea"; "Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu, luaţi şi beţi, acesta este sângele meu" (Mt 26,26)

În Joia Sfântă, Isus lasă omenirii Sacramentum caritatis, cum îl numeşte Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea în exortaţia apostolică postsinodală. Sacramentul iubirii, memorialul morţii şi învierii sale, trupul şi sângele său, continuă să sfinţească şi să mântuiască lumea prin preoţii Noului Testament, prin noi.

În acest sacrament se concretizează toată opera de mântuire, toată sfinţirea lumii, toată dragostea sa dumnezeiască. Ce putea să ne dea mai mult? Iubirea sa e mai tare decât moartea. Iubirea sa este veşnică: "Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor".

Vinerea Mare

Sfinţiile voastre, dragi persoane consacrate, iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Euharistia pe care Isus a instituit-o în Joia Cinei de taină este memorialul (1Cor 11,25) jertfei sale. Potirul noului legământ, pe care l-a dăruit la Cina de taină, oferindu-se pe sine însuşi pentru viaţa lumii (cf. Lc 22,20), Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Ghetsemani, făcându-se ascultător până la moarte (cf. Mt 26,42; Fil 2,8).

Moartea lui Cristos este în acelaşi timp jertfa pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor, prin "Mielul care ridică păcatul lumii" (In 1,29), precum şi jertfa Noului Legământ care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu, împăcându-l cu el prin "sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt 26,28) (CBC 613).

Jertfa aceasta este unică, ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele, este o jertfă de ispăşire realizată prin ascultarea lui pentru toţi oamenii şi în locul lor (cf. Con. trid. DS 1529), este o jertfă desăvârşită, căci în ea iubirea se dăruieşte până la sfârşit (cf. In 13,1), este jertfa prin care el ne-a împăcat cu Tatăl şi ne îmbrăţişează pe toţi. Prin patima sa sfântă pe lemnul crucii el ne-a meritat îndreptăţirea noastră şi ne-a oferit un izvor de mântuire veşnică.

În Vinerea Mare, în faţa noastră, apare crucea lui Isus, răsună în biserici patima după sfântul evanghelist Ioan şi se celebrează prohodul Domnului. Este zi de durere, dar mai presus de toate este zi de iubire.

Dragi fraţi şi surori,

Dacă vrem să înţelegem legea crucii să-l ascultăm pe Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea, care prin mesajul său pentru Postul Mare ne îndemna: "Postul Mare este un timp propice pentru a învăţa să stăm împreună cu Maria şi Ioan, discipolul preaiubit, alături de cel care pe cruce consumă pentru întreaga omenire sacrificiul vieţii sale (cf. In 19,25). De aceea să ne îndreptăm privirea cu mai multă intensitate, în acest timp de pocăinţă şi de rugăciune, spre Cristos răstignit, care murind pe Calvar ne-a revelat pe deplin iubirea lui Dumnezeu" (Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru Postul Mare 2007).

Contemplând jertfa lui Isus din Grădina Ghetsemani, suferinţele şi patimile sale în curtea lui Pilat, precum şi drumul crucii, să ne apropiem şi noi de cruce cu Maria şi Ioan şi astfel vom putea să înţelegem marea dramă a păcatului omului şi suprema iubire a lui Dumnezeu faţă de creatura sa.

În Vinerea Mare se cuvine să stăm cât mai aproape de Isus, să adorăm crucea şi să înţelegem ce trebuie să facem noi, cei în locul cărora s-a jertfit Cristos. Ne vom bucura să înţelegem cu Roza de Lima aceste cuvinte: "În afară de cruce nu există altă scară ce duce la cer". Astfel vom şti să preţuim iubirea lui Dumnezeu, dar şi rodul jertfelor noastre.

Sâmbăta Sfântă, bucuria învierii

Sfinţiile voastre, dragi persoane consacrate, iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

După drama Calvarului şi liniştea mormântului răsună bucuria învierii. "Da, cu adevărat fericită noapte, numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Cristos a înviat din morţi", răsună în biserici cântarea de Paşti Exultet, cântarea luminii care a apărut în noapte prin glorioasa victorie asupra morţii şi a întunericului.

Faptul învierii rămâne învăluit în mister, întrece orice capacitate de gândire, depăşeşte posibilitatea noastră de a înţelege şi explica.

E o taină dumnezeiască încredinţată omenirii, este un fapt ce s-a confirmat prin întâlnirea cu el, cel viu, este o convingere a celor care i-au fost alături şi este o experienţă trăită de către apostoli şi ucenici.

Învierea lui Isus nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească precum s-a întâmplat cu fiica lui Iair, cu tânărul din Naim sau cu Lazăr din Betania.

Învierea lui Isus este esenţialmente diferită. În trupul său înviat, el trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. Trupul lui Isus, la înviere, este plin de puterea Duhului Sfânt; el participă la viaţa dumnezeiască, la starea de glorie, astfel încât sfinţii apostoli pot să spună cum o făcea sfântul Paul că el este "omul ceresc", nesupus putreziciunii. Dacă ceilalţi care s-au bucurat de întoarcerea la viaţă printr-o intervenţie divină, înviind din morţi, mai apoi ei tot trebuie să moară, "Cristos însă, înviind din morţi, nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui" (Rom 6,3-11).

Dragi fraţi şi surori,

în aceste zile este bucurie peste tot, căci toţi creştinii celebrează Paştele la aceeaşi dată, 8 aprilie. O adevărată bucurie şi satisfacţie.

Ce bine ar fi dacă acest lucru s-ar verifica în fiecare an. Nu este oare faptul acesta, în primul an al intrării noastre în Uniunea Europeană, un simbol care ne provoacă să dorim şi să sărbătorim sfânta Înviere împreună cu toţi fraţii noştri creştini din întreaga Europă, ba chiar şi din întreaga lume?!

Sfântul Atanasie, în una dintre scrisorile sale pascale scria: "Fraţii mei, ce frumos este de a trece de la o sărbătoare la alta, de la o rugăciune la alta şi în sfârşit de la o celebrare la alta. Acum este aproape timpul care ne duce şi ne face cunoscut un nou început: ziua sfântului Paşti în care Domnul s-a jertfit. Noi ne alimentăm din hrana sa şi ne desfătăm întotdeauna sufletul cu sângele său preţios ca şi cum am scoate toate dintr-un singur izvor. Totuşi ne este întotdeauna sete şi ardem de dorinţe după el" (Brev. II, 281).

Este o bucurie să celebrăm împreună Paştele, ziua învierii. Sfântul Atanasie spunea: "Este o minune a bunătăţii lui Dumnezeu, aceea de a ne face să-i simţim solidari în celebrare şi să-i simţim în unitatea credinţei pe cei de aproape, pe cei prezenţi ca şi pe cei absenţi".

Este minunat să ne spunem cu toţii, catolici, ortodocşi, protestanţi, orientali şi occidentali, americani sau europeni, marea bucurie a Învierii şi să o trăim împreună cântând şi strigând: Cristos a înviat, aleluia - adevărat a înviat, aleluia.

Cu această bucurie în suflet, vă transmit, împreună cu Preasfinţitul Aurel, cu toţi colaboratorii întru slujire, tuturor confraţilor preoţi, tuturor fraţilor şi surorilor, tuturor credincioşilor din dieceză, din ţară sau străinătate, tuturor fraţilor ce cred în Cristos şi sfânta înviere:

Sărbători fericite! Iubirea a biruit moartea! Pace vouă, aleluia.

Săptămâna Sfântă, 1-8 aprilie 2007

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi