PASTORALA PREA FERICITULUI PATRIARH TEOCTIST LA SĂRBĂTOAREA

† T E O C T I S T
DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI,
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
ŞI DREPTCREDINCIOŞILOR CREŞTINI,
HAR ŞI PACE DE LA DUMNEZEU-TATĂL,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCĂ BINECUVÂNTARE

Iubiţi Părinţi, slujitori ai sfintelor altare,
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Hristos a înviat!

Pe drept cuvânt ziua aceasta a învierii Domnului, atât de dorită de creştinătate, este numită de preaînţelepţii alcătuitori de cântări bisericeşti: „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare a sărbătorilor”. Ea întrece în strălucire dumnezeiască orice altă sărbătoare, prin frumuseţea prăznuirii şi prin bogăţia adevărurilor mântuitoare pe care ni le revarsă în suflete. Cerul şi pământul împreună se bucură astăzi, îngerii şi oamenii se veselesc pentru că, sfărâmând porţile iadului, din mormânt a înviat Hristos, şi duşmanul cel mai mare al omului, moartea, a fost biruit. Înviind Iisus, „pârgă celor adormiţi” (1 Cor. 15, 20) am primit încredinţarea că şi noi, împreună cu El, vom birui moartea şi vom deveni părtaşi ai vieţii celei veşnice şi ai împărăţiei lui Dumnezeu. Praznicul de astăzi al Învierii Domnului ne revelează esenţa însăşi a credinţei noastre: nădejdea de a fi împreună cu Dumnezeu, de a fi părtaşi vieţii Lui celei veşnice. Aceasta ne-o arată Însuşi Mântuitorul Hristos, Care la Cina cea de Taină din foişorul mare, aşternut de ucenici, după ce i-a privit cu duioşie, le-a zis: „Cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi mai înainte ca Eu să pătimesc” (Lc. 22, 15).
Ce înseamnă, oare, acest dor al lui Hristos? Oamenii sunt cuprinşi de dor atunci când simt absenţa persoanei dragi, când trăiesc golul lăsat în suflet de absenţa acesteia, aducând-o însă prin iubire în memorie, făcând-o prezentă într-un anume fel. Dorul exprimă nevoia după celălalt, dorinţa de a petrece timpul împreună cu cel îndrăgit. Dorul este legat, aşadar, de iubirea profundă pentru cineva. Numai în măsura în care iubim şi simţim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea izvorâtă din Dumnezeu şi se înstrăinează. Aşadar, înălţimea iubirii şi, deci, a dorului ne-o descoperă Dumnezeu, Care, lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi, a coborât după oaia cea pierdută, adică după firea noastră omenească, pe care aflând-o în starea de suferinţă şi durere, a luat-o pe umerii Săi, a făcut-o a Lui adică, şi a readus-o la frumuseţea cea dintâi. Aceasta pentru că „cine iubeşte nu sfătuieşte numai, nu îndreaptă, nu pedepseşte, ci ia asupra sa greşelile celui iubit de el. Iubirea e participare la viaţa celuilalt, ieşire din noi înşine, jertfă”[1]. Aşadar, acel dor al Domnului Hristos înseamnă dorinţa de a fi şi a rămâne împreună cu apostolii. Şi nu a spus simplu: „am dorit”, ci „cu dor am dorit”, arătând prin aceasta dragostea neţărmurită faţă de ucenici şi negrăita preţuire a celor cu care se afla la Cina cea de Taină.

Dreptmăritori creştini,
Această dragoste şi preţuire nu s-au oprit însă numai la apostoli, în noaptea Cinei celei de Taină, ci ne cuprinde şi pe noi, cei de astăzi, care credem în cuvântul Evangheliei Sale. Acest adevăr îl întăreşte Mântuitorul Hristos în rugăciunea Sa arhierească din grădina Ghetsimani, înălţată către Tatăl ceresc: „nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una, aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine” (In. 17, 20-21). Înţelegem limpede că şi cu noi doreşte Hristos să mănânce Paştile, adică să prăznuiască. Şi, mai mult, am putea spune: nu numai cu noi, ci şi cu ceilalţi semeni ai noştri, întrucât toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi la cunoştinţa adevărului şi, în măsura în care răspund chemării, sunt poftiţi la nunta Fiului de Împărat. Tâlcuind aceste cuvinte ale Domnului, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur ne spune că astfel ne-a arătat Hristos dragostea Sa cea negrăită, grăbindu-Se spre patimă pentru a ne aduce cât mai curând izbăvirea din moarte: „atunci avea să se facă mântuirea lumii, că aveau să fie date Sfintele Taine, că prin moartea Sa avea să se pună capăt tuturor pricinilor pline de tristeţe. Atât îi era la inimă lui Hristos răstignirea!”[2] Hristos a iubit răstignirea pentru că prin Patima Sa a realizat restaurarea omului, înnoirea lui.
Iată, aşadar, o însuşire a lui Dumnezeu, pe care ziua învierii ne-o pune la suflet: dorinţa Mântuitorului Hristos de a fi cu noi, dorinţa Sa de a ne face părtaşi bogăţiei vieţii Sale. Iar dacă Dumnezeu doreşte să fie cu noi, înseamnă că şi noi suntem chemaţi să-I răspundem cu dorul nostru de a fi împreună cu El. Mântuitorul Hristos vorbeşte de dorul de a fi împreună cu ucenicii Săi la o masă, mai bine spus la Cina cea de Taină. Deseori, atunci când zugrăveşte împărăţia cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos Se foloseşte în parabolele Sale de imaginea mesei, a cinei, a nunţii. Aceasta întrucât masa este cel mai bun prilej de a ne întâlni cu celălalt, de a ne bucura de prezenţa celui drag, de chipul lui, de zâmbetul lui, de glasul lui, de a ne manifesta dragostea faţă de el. Nu mulţimea sau felurimea bucatelor dau bucuria unei astfel de întâlniri, ci prezenţa nemijlocită a persoanei care ne este dragă.
Spuneam că dorul exprimă mai ales lipsa celui drag, fiind simţit când acesta nu este cu noi. Ce am putea spune însă despre întâlnirea cu Hristos? Oare după Înviere şi Înălţare este absent? La această întrebare ne-a răspuns Însuşi Mântuitorul, când a grăit: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Hristos Domnul continuă să fie prezent în Biserica Sa, adică în mijlocul nostru, al celor adunaţi în numele Său, iar întâlnirea cu El o trăim cel mai intens în Taina Sfintei Euharistii. La Cina cea de Taină Mântuitorul a încredinţat apostolilor şi prin ei nouă, celor ce am urmat mărturisirii lor, dumnezeiasca Taină a Euharistiei: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. De atunci până astăzi, la fiecare Sfântă Liturghie care se săvârşeşte de către Biserică, primind Trupul şi Sângele lui Hristos, ne împărtăşim de prezenţa Lui, suntem împreună cu El. Nu ne mai aflăm singuri în călătoria zbuciumată a acestei vieţi, ci Îl avem pe Hristos împreună călător. În Biserică, prin Sfânta Euharistie, învăţăm că ori de câte ori ne adunăm pentru a fi în comuniune cu Hristos prin Trupul şi Sângele Lui ne întâlnim, de fapt, cu El. Astfel, sărbătorile la care participăm nu sunt simple comemorări, amintiri ale unor fapte petrecute cândva în trecut, de care facem numai pomenire, ci întâlnire reală cu Dumnezeu. Aceasta este, de altfel, şi menirea Bisericii: de a ni-L face prezent pe Dumnezeu, aici şi acum, de a ne pune în legătură nemijlocită cu El.

Iubiţii mei,
În Sfânta Liturghie ne dăruim lui Dumnezeu pe noi înşine, viaţa noastră şi întreaga lume, răspunzând astfel dorinţei de comuniune, de împărtăşire a lui Hristos cu noi. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos este dătătoare de negrăită bucurie, asemenea bucuriei trăite de cei doi ucenici care, călătorind spre Emaus, după ce L-au întâlnit şi L-au recunoscut „întru frângerea pâinii”, au rostit acele cuvinte înălţătoare de împlinire a dorului după Învăţătorul lor: „oare, nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Lc. 24, 32).
Împărtăşindu-ne, deci, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, devenim fii ai Tatălui Ceresc, martori ai Lui în faţa lumii în care trăim: în familiile noastre, la locul nostru de muncă, şi oriunde am întâlni vreun semen din orice colţ al pământului, să-l îmbrăţişăm cu dragostea şi cu dorul lui Hristos. În felul acesta dovedim că El este întru noi, şi atunci „vedem lumea prin ochiul lui Dumnezeu”, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Comuniunea noastră cu Dumnezeu înviorează întreaga noastră viaţă: lucrarea şi îndatoririle noastre faţă de Biserică şi faţă de societate le vom împlini, nu ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu, şi în toate vom da mărturie că Paştile nu numai ne-au trecut din moarte la viaţa cea veşnică, ci şi viaţa pământească poate deveni un izvor de putere şi sălaş al Duhului Sfânt pentru înnoirea şi sfinţirea lumii. Stă în puterea voinţei noastre, iubiţi fraţi şi surori în Domnul, ca orice clipă a vieţii noastre să o oferim jertfă bineplăcută lui Dumnezeu şi semenilor.

Iubiţi Părinţi slujitori ai sfintelor altare,
Dragi fraţi şi surori în Domnul,
Ţara noastră, România, este acum membră cu drepturi depline în marea familie europeană, deşi strămoşii noştri au trăit întotdeauna cu conştiinţa că aparţin Europei şi s-au străduit să-i dea conţinut de ţară europeană. Avem deci datoria ca şi noi – după pilda înaintaşilor – să-i dăm valoare acestei şanse binecuvântate de Dumnezeu, de a face roditoare darurile proprii poporului român în întâlnirea cu semenii noştri din Europa. Chiar dacă am fi tentaţi să ne aşteptăm înainte de toate la bunăstarea materială, care, de altfel, este firească, să nu ne limităm la foloasele care ne-ar veni de la Uniunea Europeană, la ceea ce am putea câştiga noi, ci să ne preocupe şi gândul de a dărui din spiritualitatea noastră fraţilor noştri europeni. Să dăruim din bogăţia dragostei şi credinţei, a bunei rânduieli şi a disciplinei de familie, a cinstei, a demnităţii şi a omeniei, moştenite de la strămoşii noştri şi exprimate în cultura noastră creştină. Să dăruim bucuria pe care o trăim în zilele de sărbătoare ale Paştilor, bucuria şi strălucirea Sfintei Învieri, prilej de sărbătoare a familiei, dar şi a sufletului, a vieţii de familie. Să ne îmbogăţim sufleteşte reciproc cu fraţii şi surorile întru Domnul, din Europa şi din lume. Vom putea împlini acest schimb de valori având noi mai întâi la inimă ceea ce dorim să dăruim, bine ştiind că nu putem dărui ceea ce nu avem.
Privind acum în jurul nostru, adică acasă la noi, ne întristează dureros ceea ce auzim şi vedem, nu numai suferinţa şi lipsurile celor bolnavi, orfani, dar şi răceala şi indiferenţa faţă de valorile nemuritoare ale credinţei noastre: îndepărtarea de Dumnezeu, de luminile vieţii de familie, de semeni, trataţi cu indiferenţă sau aflaţi în robia păcatelor, căzuţi în consumul drogurilor, şi mai ales acele desfigurări ale tinereţii, alunecând pe calea pierzaniei trupeşti şi sufleteşti, care contribuie la scăderea naşterii de prunci, nemaipomenite în viaţa părinţilor şi înaintaşilor noştri. Pe ei ne cheamă să-i slujim Domnul Hristos cel înviat, pe aceşti „fraţi mai mici” ai Săi (Mt. 25, 40), cum îi numeşte El Însuşi. De aceea, adresăm părintesc îndemn către părinţii slujitori ai sfintelor altare, către bunii credincioşi şi credincioase ca să sporească în iubirea şi slujirea ajutorării tuturor acestora care poartă chipul lui Hristos în fiinţa lor, pentru a deveni fii ai Săi. De aceea, iubiţi fraţi şi surori, apropiaţi-vă cu grijă şi cu dragoste de aceşti purtători ai chipului lui Hristos, indiferent de starea lor, şi ajutaţi-i, ca în felul acesta să împliniţi lucrare de ajutorare, „totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu va fi zadarnică” (1 Cor. 10, 58).
Nu pot trece cu vederea rolul şi pilda părinţilor de familie de a veghea cu grijă la creşterea copilaşilor spre a-i înscrie la şcoală, spre a-i îngriji în familie ca în societate să se comporte după tradiţia noastră creştină şi românească. Dar către ei îndrept şi îndemnul Sf. Ap. Pavel, care scrie: „Părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri spre mânie; dimpotrivă, creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4). În acelaşi duh şi cu acelaşi dor, exprimat de Domnul nostru Hristos la Cina cea de Taină, mă adresez fraţilor slujitori şi creştini ai celorlalte Biserici din ţara noastră, ca să folosim aceste sfinte zile pentru a ne apropia împreună de Hristos cel înviat spre a continua legătura frăţească de dialog şi dragoste, răspunzând chemării Sfintelor Paşti, care ni se adresează: „Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm...”
Datori suntem să ne adâncim neîncetat în taina comuniunii noastre creştine, în taina împreună vieţuirii cu Mântuitorul Hristos, Cel Care ne doreşte şi Se află între noi pururea, bine ştiind că de fiecare dată apropierea de El ne îmbogăţeşte viaţa cu noi şi noi sensuri. Să dorim cu mult dor împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos Cel înviat, împărtăşire care, începând de aici, din lumea aceasta vremelnică, se va desăvârşi când vom păşi pragul veşniciei şi Îl vom vedea pe Mântuitorul nostru faţă către faţă, aşa după cum ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, dar mai ales în aceste zile de Paşti: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!”
Urmând Mântuitorului Hristos, Care Se adresează ucenicilor Săi prin cuvintele: „cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi” (Lc. 22, 15), şi încredinţându-vă în această sfântă şi prealuminată noapte a Învierii Domnului de iubirea şi preţuirea mea, cu dor am dorit să vă întâmpin cu acest cuvânt pastoral, cunoscându-vă bogăţia sufletească cu care aţi îmbrăţişat zidirile de biserici, de sfinte locaşuri monahale, ajutorarea copiilor orfani, implicarea în opera caritativă a Sfintei noastre Biserici. În aceste sentimente de dragoste părintească, vă ofer lumina Sfintelor Paşti din Lumina lui Hristos din candela Paraclisului reşedinţei Sf. Patriarhii spre a o avea totdeauna în inimile dumneavoastră şi ale pruncilor dumneavoastră, adresându-vă tuturor vestirea cea mântuitoare:

Hristos a înviat!
Al vostru părinte duhovnicesc, pururi către Preasfânta Treime rugător,

† T E O C T I S T

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Cezareei Capadociei,
şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Pannayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 47.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 919

Pastorala IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, la sarbatoarea Invierii Domnului

+ N I C O L A E

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL TIMISOAREI SI MITROPOLIT AL BANATULUI

Iubitului cler, cinului monahal si dreptcredinciosilor

crestini si crestine, binecuvantare si pace de la

Dumnezeu-Tatal si de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Cinstiti credinciosi si credincioase,

Sfanta carte ne spune ca Dumnezeu este izvorul vietii. Aceasta inseamna ca viata lumii vazute si nevazute curge din Dumnezeu ca dintr-un izvor imbelsugat si se revarsa asupra creaturilor Sale. Acelasi Dumnezeu care a sadit viata in noi, este si Cel care o intretine in curgerea neintrerupta de la El spre noi si iarasi inapoi la El atata vreme cat noi insine nu rupem legatura cu El care este izvorul vietii. Dumnezeu insa, nu numai ca a sadit in om viata ci, atunci cand, prin pacat omul a pierdut calea acestei vieti, a trimis pe Fiul Sau ca sa ne deschida iarasi portile ei.

Ceea ce Dumnezeu a fagaduit dreptilor Legii Vechi, a implinit prin trimiterea Fiului Sau in lume. Prin Hristos Domnul oamenii au invatat "cuvintele vietii vesnice" si tot prin El au cunoscut scopul cel de pe urma al vietii pamantesti care este cunoasterea lui Dumnezeu, caci "viata vesnica aceasta este ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17, 3).

Iubiti frati si surori in Iisus Domnul,

Credinta noastra intr-o viata vesnica se intemeiaza pe adevarul invierii din morti a Domnului Hristos. El a venit in lume ca "oile Sale sa aiba viata si din belsug sa aiba" (Ioan 10, 10). Aceste cuvinte "mai mult", acest belsug de viata este viata vesnica pentru care ne-a creat Dumnezeu. Prin invierea Sa din morti pe care o praznuim in aceste zile Iisus Domnul S-a facut "izvor de viata" si inca de viata "noua" (Ioan 1, 4; 5, 26; 11, 25), adica de "viata vesnica". "Cel ce crede in Mine, zice Domnul, are viata vesnica si s-a mutat din moarte la viata" (Ioan 5, 24). Iisus Hristos a adus omului "cuvintele vietii vesnice" (Ioan 6, 68) care sunt pentru el, intocmai ca "apa cea vie" pe care daca o bea cineva nu mai inseteaza in veac (Ioan 4, 14). Samburele vietii vesnice sadit in noi prin altoirea in Hristos, se desavarseste mereu prin gustarea din "painea vietii" (Sf. Cuminecatura) (Ioan 6, 48 si 54), prin care - in fapt - Iisus petrece cu noi si in noi. Cine se impartaseste din aceasta "paine" si pazeste poruncile lui Dumnezeu, acela isi leaga soarta vietii sale de Hristos, da dovada ca-L cunoaste (Ioan 2, 3) si se face fiu al lui Dumnezeu prin asemanarea cu Iisus Hristos. Acela poate nadajdui in fagaduinta facuta de El: "Unde sunt Eu si slujitorul meu va fi" (Ioan 12, 26).

Invierea lui Hristos este deci refacerea legaturii de viata intre noi si Dumnezeu, intrerupta de pacat; e o zidire din nou a omului. Ea este cu putinta din pricina iubirii de oameni a lui Dumnezeu, din pricina Atotputerniciei Lui, precum si pentru ducerea la sfarsit a scopului asezat de El in faptura noastra: viata vesnica in Dumnezeu (Ioan 2, 25). Adam a vrut sa guste din pomul cel oprit (Facerea 3), spre a fi "ca Dumnezeu" si a gustat moarte, iar Hristos prin lemnul crucii a omorat moartea si ne-a ajutat sa gustam viata vesnica. El este "incepatura invierii celor adormiti" (I Corinteni 15, 23), de aceea "nici un mort nu mai este in groapa" - spune Sf. Ioan Gura de Aur, ultimul vrajmas, moartea, fiind biruit prin invierea Lui (I Corinteni 15, 25).

Desigur aceste adevaruri par straine si greu de inteles "omului trupesc". "Omul duhovnicesc" insa le primeste prin credinta, ca pe cele nadajduite. Aici pe pamant "viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Coloseni 3,8) Aici vedem inca invierea si viata vesnica in pilde si icoane, in natura insufletita, "ca intr-o oglinda", dar maine le vom intelege pe toate prin vederea fata catre fata a Aceluia care este temeiul nadejdii noastre (I Corinteni 13, 12).

Si pana atunci, ca unii ce traim in nadejdea invierii si a vietii vesnice, avem de pe acum bucuria invierii. Cand cantam: "Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand?", noi nu numai ca preamarim invierea lui Hristos, ci ne si bucuram, stiind ca partea a doua a acestei cantari despre noi vorbeste: "si celor din morminte viata daruindu-le". Si noi vom invia deci, caci si noua ne-a daruit viata vesnica, de aceea ne inchinam invierii Lui celei de a treia zi.

Dreptmaritori crestini si crestine,

Ca unii ce credem in inviere si in viata vesnica, noi crestinii se cuvine sa fim mereu in slujba vietii lucrand si sprijinind toate actiunile pentru asigurarea vietii pe pamant. Suntem datori sa osandim ura si vrajmasia dintre noi insine si dintre popoare; sa vestejim uneltirile la razbunare si crime, menite sa stinga viata atator fapturi nevinovate ale lui Dumnezeu.

Hristos este incepatura invierii noastre (I Corinteni 15, 23), noi sa-i urmam Lui cu credinta, stiind ca "Hristos, dupa ce a inviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stapanire peste El"(Romani 6, 9). "Iar cand Hristos, care este viata noastra, se va arata, atunci si noi, impreuna cu El ne vom arata intru marire" (Coloseni 3, 4) si vom fi asemenea Lui (I Ioan 3, 2 ).

Drept aceea praznicul invierii Domnului sa fie pentru noi toti un indemn de a umbla "intru innoirea vietii" (Romani 6, 4), ocolind caile mortii pierzatoare de suflet, spre a dobandi viata cea vesnica intru Hristos Iisus, Domnul nostru.

Inainte de a incheia, cred necesar sa amintesc faptul ca din nou Bunul Dumnezeu a randuit ca sfintele Pasti sa le petrecem deodata cu fratii apartinand celorlalte Biserici. E inca o dovada ca avem acelasi Dumnezeu si acelasi Iisus Hristos care a venit in lume sa ne mantuiasca pe toti fara nici o deosebire.

Impartasindu-va aceste ganduri, se cuvine sa aducem multumire lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa ajungem pana in aceasta zi de mare praznic si sa rostim impreuna cu Apostolul Petru: "Binecuvantat fie Dumnezeu si Tatal Domnului nostrum Iisus Hristos, Care dupa mare mila Sa, prin invierea lui Iisus Hristos din morti, ne-a nascut pe noi din nou spre nadejde vie" (I Petru 1, 3).

Cinstind dupa stramoseasca datina marele praznic al sfintelor Pasti, va imbratisez cu multa iubire pe toti si rog pe Hristos cel Inviat sa-si reverse in inimile si casele noastre darurile Sale cele bogate.

Dorindu-va sa petreceti marea sarbatoare de astazi cu alese bucurii duhovnicesti, cu pace si cu sanatate, va intampin cu vestire ingereasca: Hristos a inviat!

Al vostru de tot binele doritor si mereu catre Atotputernicul Dumnezeu rugator,

+NICOLAE
Arhiepiscop si Mitropolit

Pastorala de Pasti a PF Lucian Muresan

Scrisoarea Pastorală de Sărbătoarea Învierii Domnului a Preafericirii Sale Lucian Mureşan,
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică

Nr. 600/2007

Preacucernici fraţi preoţi,
Preacuvioşi părinţi călugări,
Preacuvioase maici,
Iubiţi fii sufleteşti,

Drumul Postului Mare, pe care l-am parcurs şi-n acest an, ne-a oferit posibilitatea de a aprofunda misterul răscumpărării noastre, în popasurile sărbătoreşti pe care Sfânta Biserică le-a rostuit, pentru un real şi cu folos urcuş spiritual. Dacă am reactualizat drumul lui Isus spre patimă, moarte şi înviere, înseamnă că am devenit mai conştienţi de faptul că drumul vieţii noastre nu poate fi nici drumul egoismului, nici cel al independenţei nesocotite, nici al libertăţii greşit înţelese, ci drumul cu Isus, drum care duce sigur la pace, bucurie, linişte şi viaţă veşnică în fericire.

Citind, recitind şi meditând Evangheliile observăm că ele sfârşesc cu Învierea lui Isus Domnul. Mai exact, ele nu descriu evenimentul însuşi al Învierii, cât mai ales oferă mărturii despre acesta: femeile purtătoare de mir, venind foarte de dimineaţă la mormânt, găsesc piatra răsturnată de pe mormânt, iar mormântul era gol; văd îngeri strălucitori care spun că El este viu; merg şi spun apostolilor care, precum femeile, constată că trupul lui Isus nu se mai află în mormânt; în neliniştea şi frământarea lor, Isus înviat li se arată, oferindu-le bucuria şi pacea, oferindu-le Euharistia.

Învierea lui Isus inaugurează o lume nouă, lume în care nu mai funcţionează legile pământene limitate şi imperfecte, ci legile Împărăţiei veşnice, legi pe care numai cel credincios, numai cel ce crede le acceptă, le aplică şi depune mărturie încă din viaţa aceasta, lăsându-se întâlnit şi întâlnind pe Isus Cel înviat în Tainele Bisericii, aşa precum cei doi ucenici, în drumul lor spre Emaus, îl întâlnesc şi-L recunosc pe Isus Cel înviat "la frângerea pâinii" (cf Lc 24,30).

"Cred", "cel ce crede", "credinţa", "cel credincios" sunt cuvinte fără de care nu putem vorbi şi accepta minunea Învierii lui Isus, decum minunea învierii noastre! Catehismul Bisericii Catolice, înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum este mărturisită în Simbolul credinţei, sau aşa cum este celebrată în liturgie şi trăită în practicarea poruncilor, pune întrebarea: Ce înseamnă "a crede"; ce este "credinţa"? Şi răspunde: "Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu Care i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale" (par 26).

Isus, prin Înviere, ni se revelează ca fiind biruitorul păcatului, al morţii şi al iadului, Unul din Treime, pe care limitele lumii, ale spaţiului şi ale timpului, nu-L mai pot ţine! Isus, prin Înviere, se dăruieşte omului în Taina Cuvântului Său şi a Euharistiei, celebrată şi permanentizată de Biserică, pentru ca tot cel ce-L caută să-L găsească şi să beneficieze de tot ceea ce El a promis. Acest Isus înviat şi glorificat cere răspunsul credinţei noastre, aşa cum a cerut răspunsul femeilor care au mers foarte de dimineaţă la mormânt, sau răspunsul apostolilor Petru şi Ioan, sau al celor doi ucenici în drum spre Emaus, sau răspunsul Bisericii în cele două milenii de confruntare cu ideologiile babilonice ziditoare de minciună şi de moarte: "A înviat cu adevărat şi s-a arătat!" (Lc 24,34).

Credinţa noastră nu are de a face numai cu cele ale veşniciei, numai cu cele ce sunt dincolo de lumea noastră; credinţa noastră are de a face şi cu cele ce sunt în lumea noastră, în istoria noastră. Dacă Dumnezeu s-a întrupat şi a locuit printre noi (cf In 1,14), dacă s-a făcut asemenea nouă afară de păcat, dacă s-a apropiat atât de mult de oameni încât aceştia L-au putut omorî, punându-i trupul într-un mormânt, înseamnă că răspunsul credinţei la minunea Învierii pare a fi mult mai greu de dat. Dacă avem în vedere starea apostolilor, a femeilor purtătoare de mir, după ce Isus a fost batjocorit, chinuit, răstignit, mort pe cruce şi pus în mormânt, atunci ne dăm mai bine seama de ce Isus se arată acestora, şi nu numai, înviat din morţi biruitor şi strălucitor. Iar starea lor este şi starea oamenilor de astăzi! "Cine ne va prăvăli piatra de pe uşa mormântului?" se întrebau femeile în dimineaţa Învierii. "Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, a fost răsturnată" (Mc 16,3-4). Cine mai poate înlătura povara nelegiuirilor, a întunecimilor, a ignoranţei şi a necredinţei care s-a instalat în lume precum o piatră mare? Cine? Aici este aşteptat răspunsul credinţei. Piatra a fost răsturnată de atotputernicia Celui pe care nu-L putea ţine mormântul şi moartea. Atunci, dacă noi, creştini fiind, am contribuit la punerea pietrei mari a relelor şi a necredinţei pe uşa mormântului Celui care omora moartea, atunci, tot noi, creştini de convingeri fiind, trebuie să contribuim cu forţa iubirii la a nu împiedica cu nimic pe Cel Atotputernic să răstoarne piatra. Aceasta este marea provocare pentru creştinism! Acesta este răspunsul credinţei! Nu mai avem nici un drept în a mai amâna întâlnirea cu Isus Cel înviat. Nu mai avem nici un drept în a-L opri, prin nelegiuire şi neîncredere, în a restaura toate şi a le face noi. Acum "să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Cristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii, şi, cântându-i cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!" (Cânt 1,2).

Să mai punem la îndoială faptul că Învierea lui Isus nu ar fi un fapt real? Sunt foarte mulţi cei care pun la îndoială acest adevăr, încercând să strecoare, sub masca unor "talentaţi" romancieri, dramaturgi, cercetători sau arheologi, ispitele îndoielilor. Păcat! Ei se aseamănă cu cei care, în dimineaţa acelei prime zile a săptămânii, adică a treia zi de la moartea pe cruce, au mers la Pilat, zicându-i: "Domnule, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a zis, încă fiind viu: După trei zile mă voi scula! Porunceşte dar să se întărească mormântul cu pază până a treia zi, ca nu cumva venind ucenicii Lui să-L fure şi să spună poporului că a înviat din morţi. Şi va fi rătăcirea cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi" (Mt 27,62-64). Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia 89-a la Evanghelia după Matei, spune: "Totdeauna înşelăciunea se prinde în propriile ei lanţuri şi fără să vrea dă mână de ajutor adevărului. Uită-te! Trebuia să se creadă că Cristos a murit, că a fost îngropat şi că a înviat. Şi despre toate acestea duşmanii Lui ne fac dovada. Uită-te că înseşi cuvintele lor ne dau mărturie de toate acestea. Ei spun: Ne-am adus aminte că amăgitorul acela încă fiind viu; deci a murit; După trei zile Mă voi scula. Porunceşte, dar, să se întărească mormântul; deci a fost înmormântat; ca nu cumva să vină ucenicii Lui să-L fure; deci, dacă va fi întărit mormântul, nu se va putea face nici o viclenie. Nici una. Prin urmare dovada învierii a ajuns de necontestat tocmai prin cele propuse de ei, nu s-a făcut nici o viclenie, pentru că mormântul a fost pecetluit. Iar dacă nu s-a făcut nici o viclenie şi s-a găsit mormântul gol, atunci negreşit a înviat. Ai văzut cum arhiereii şi bătrânii poporului, chiar fără voia lor, au luptat pentru dovedirea adevărului?"

Noi, dragii mei, să rămânem în dragostea de adevăr a apostolilor, a femeilor mironosiţe şi a Bisericii celei una, care nu au încetat să mărturisească: Isus a înviat cu adevărat!

Iubiţi fii sufleteşti,

Deşi Isus, după Înviere, se înalţă la Tatăl, El rămâne cu noi în Cuvântul Său şi în Euharistie, Taine care, primite, transformă viaţa fiecăruia dintre noi în ode ale bucuriei şi preamăririi, şi în prescuri pentru cuminecarea cu mulţumită a tuturor celor pe care îi întâlnim. Locul unde îl întâlnim pe Cel Înviat în Cuvânt şi în Euharistie este Liturghia. Aceasta îşi are fundamentul în misterul pascal al lui Isus. În Liturghie Domnul înviat vine la noi, devine prietenul nostru de călătorie, ne explică Scripturile (cf Lc 24,27), ne comunică Viaţa Sa, ne înflăcărează inimile deseori nesimţitoare şi ne deschide ochii minţii şi ai inimii pentru a-L vedea şi mărturisi (cf Lc 24,30-31). El merge împreună cu noi, chiar dacă ne găseşte mereu posomorâţi şi descurajaţi; El rămâne la noi, pentru că noi avem multe a-L întreba, iar El are multe a ne împărtăşi. Prin Liturghie noi dăm răspunsul credinţei, credinţă care nu are de a face numai cu cele veşnice, ci şi cu cele ale lumii în care trăim, lume care trebuie evanghelizată şi cuminecată. În contextul unei asemenea lumi, cardinalul mărturisitor Iuliu Hossu afirma, dând răspunsul valabil pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile: Credinţa noastră este viaţa noastră!

Se spune despre un eremit, un locuitor al pustiului Tebaidei Egiptului, care a trăit toată viaţa în pocăinţă şi în fidelitate faţă de Isus că, într-o zi, un diavol i-a întins o cursă care i-a pus la încercare credinţa. Diavolul i-a apărut sub forma lui Isus înviat, spunându-i: Eu sunt Cristos glorios. La vederea acestuia, eremitul sfânt a închis ochii. Diavolul l-a întrebat atunci cu dulceaţă prefăcută: Închizi ochii în faţa Domnului? La care eremitul răspunde: Nu pe pământ vreau să-L văd pe Domnul, ci în cer. Pentru viaţa aceasta îmi este suficient să îl simt aproape de mine în credinţă.

Iubiţii mei,

Şi-n acest an, Domnul înviat ne face vrednici de bucuriile oferite de consacrarea de noi biserici, de chemarea la sfânta preoţie a altor lucrători, de întâlnirile cu El în frumoasele noastre oficii liturgice, de operele de binefacere pentru cei care au nevoie, de educaţia religioasă a tinerilor şi a copiilor, de răspunsul credinţei bunilor noştri fii sufleteşti ataşaţi parohiilor noastre din ţară şi din străinătate.

Totodată, fideli şi recunoscători vrednicilor înaintaşi, celebrăm, la 19 mai, 270 de ani de la venirea la Blaj a episcopului Ioan Inocenţiu Micu, cel care a ctitorit Blajul, a început construirea Catedralei şi a şcolilor şi care se odihneşte în aşteptarea învierii tuturor celor adormiţi în sfânta noastră Catedrală a Preasfintei Treimi.

De asemenea, la 7 septembrie vom comemora 140 de ani de când a trecut la cele veşnice primul arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, după restaurarea Mitropoliei, Alexandru Şterca Şuluţiu. Acesta, într-o scriere a sa, consemnează un crez al înaintaşilor: "Nouă ne place Unirea... de aceea dorim şi voim a trăi şi a muri în această Sfântă Unire, însă... aducem aminte... că de la începutul Bisericii lui Isus Christos Sfânta Unire între Biserica Răsăritului şi a Apusului au stat numai în unitatea credinţei...".

La 4 decembrie vom celebra centenarul naşterii celui ce a îndurat chinurile penitenciarului din Sighet, pentru credinţa catolică şi apostolică, episcopul martir Ioan Suciu. Nu pot fi uitate predicile înflăcărate ţinute în Catedrală sau în alte părţi, cu puternice rezonanţe în viaţa de credinţă a atâtor fii spirituali. "Căutaţi să fiţi curajoşi şi să vă arătaţi vrednici de ceasurile mari în care Domnul ne-a învrednicit să trăim, îndemna episcopul. Să îndurăm bărbăteşte, în credinţă şi în curăţie, sporind în dragoste unul faţă de altul, ca să plăcem Celui de Sus, Care şterge ca să scrie lucruri frumoase, poate mai frumoase. Bine ar fi să ne facem examinarea conştiinţei naţionale şi morale".

Iubiţi fii sufleteşti,

Atât în taina întrupării, cât şi în cea a patimii, morţii şi Învierii, Preacurata Fecioară Maria, "neprihănita fiică a Sionului" este prezentă; iar prezenţa Ei înseamnă permanentul răspuns al credinţei la planul mântuirii neamului omenesc. De aceea, Ceea ce se veseleşte întru învierea Fiului Ei, a fost ridicată în gloria cerească, pentru că Isus înviat din morţi s-a înălţat pentru ca să "pregătească un loc" tuturor celor care, cu Cristos, trec "din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer", iar Maria, model de credinţă, ocupă în mod necesar primul loc.

Cu Ea, Mama Speranţei, implor milostivirea Domnului peste voi toţi, peste toţi cei dragi ai voştri, peste cei ce au nevoie de lumina credinţei, peste ţara noastră, care are mare nevoie de restaurare morală.

Cristos a înviat! Să ne bucurăm şi să credem!

+ LUCIAN
Arhiepiscop Major

Dată în Blaj,
la Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2007

Pastorala de Pasti a PS Ioan Sisestean

IOAN
din mila lui Dumnezeu şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei,
Episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei de Maramureş

Onoratului cler şi iubitului popor credincios: har, pace şi mântuire de la Dumnezeu, iar de la noi arhierească binecuvântare!

"Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu". (Epistola către Coloseni 3,1)

Iubiţi fraţi în Cristos,

Retrăim în sufletele noastre dumnezeiescul eveniment petrecut, cu 1974 de ani în urmă, în grădina lui Iosif Arimateeanul din Ierusalim, unde Trupul Preasfânt al Răstignitului de pe Golgota, aşezat vineri seara în mormânt şi cu giulgiuri înfăşurat, biruind moartea, ca un Stăpân al vieţii, a înviat glorios din morţi. Din nemărginita bucurie adusă nouă tuturor de Ziua învierii Domnului, de sfânta sărbătoare a Paştilor, Vă adresăm din inimă creştinescul salut "Cristos a înviat!".

Ne bucurăm că moartea a fost învinsă, că iadul a fost prădat, că Adam a fost mântuit. Ne bucurăm că asupra istoriei omenirii a căzut binefăcătoare, nu numai lumina stelei Betleemului, ci şi fulgerul mântuitor al Învierii Domnului. Astăzi, împreună cu toţi martorii Învierii, mărturisim bucuroşi: «Adevărat c-a înviat!»

Iubiţi fraţi în Cristos,

În "Mesajul pentru Postul Mare 2007" sfântul părinte Papa Benedict al XVI-lea a îndemnat pe toţi creştinii la "o reînnoită experienţă a iubirii lui Dumnezeu dăruită nouă în Cristos". Pornind de la cuvintele Scripturii "Vor privi la Cel pe Care L-au străpuns" (Ioan 19,37), să ne îndreptăm privirea cu mai multă intensitate, scrie Sfântul Părinte, la jertfa lui Cristos, "împreună cu Maria şi Ioan, discipolul iubit".

Aşadar, cu părintească iubire în Cristos Domnul nostru, Vă îndemn şi eu să redescoperim şi noi valoarea Cuvântului revelat al Sfintelor Scripturi, izvorul cel preasfânt şi preacurat şi demn de crezare şi de respect al revelaţiei dumnezeieşti.

Întreaga Sfântă Scriptură este o descoperire, o revelaţie. Prin Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu spune lumii de după Adam: Mesia-Cristos va veni! Prin Sfânta Scriptură a Noului Testament, Dumnezeu spune omului: Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat şi S-a jertfit pentru tine şi pentru întreaga lume, pentru îndumnezeirea ta şi pentru transfigurarea lumii!

Pentru a ilustra acest adevăr, autorii sacri, fiecare cu talentul său, au folosit genuri literare diferite (poeme, istorisiri, proverbe, parabole, imagini din viaţa zilnică), exprimându-se în stilul epocii în care au trăit şi la nivelul ştiinţific de atunci, neavând ca scop să facă ştiinţă, ci pur şi simplu să povestească istoria Creaţiei şi a Mântuirii oamenilor - planul lui Dumnezeu asupra omenirii şi iubirea Lui nemărginită prin Isus.

Scopul principal al Bibliei este să transmită un mesaj religios, spiritual, din partea lui Dumnezeu. Este Marea Carte a familiei creştine, în care numele lui Dumnezeu e prezent în inima omenirii în mers spre El, prin încercările suferinţei, iubirii şi ale morţii.

Pământenii au şi tradus până acum Biblia în 2029 de limbi, considerând-o Cartea de căpătâi a omenirii, Cartea Vieţii (Apocalipsă 3, 5).

Sfântul Tezaur al cuvintelor sacre Dumnezeu l-a aşezat, spre curată păstrare şi mântuitoare folosire, în Biserică,...cu dispoziţie expresă: "De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta" (Apocalipsă 22,18). Totuşi, în locul Bibliei, tradusă cu acribie după ediţiile canonice verificate de Biserică (Septuaginta şi Vulgata), se editează multe, foarte multe "biblii" de către "societăţi" care, ori sunt indiferente faţă de textul sacru şi îl traduc arbitrar, ori sunt interesate să producă dezbinări în Biserică şi falsifică textul original. Ca să nu mai pomenim de satanicele apucături ale unor pretinşi oameni de ştiinţă, ce aruncă pe piaţă tot felul de aşa zise evanghelii sau descoperiri arheologice prin care atacă sfântul Adevăr descoperit nouă prin Fiul, de către Tatăl şi Spiritul Sfânt. Feriţi-vă sufletele de aceste unelte şi uneltiri ale Satanei!

Iubiţi fraţi în Cristos,

Protejaţi-vă sufletele cu sfântul cuvânt al Scripturii, prin care Dumnezeu spune creştinilor:

"Tuturor celor ce L-au primit pe Cristos, celor ce cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu" (Evanghelia după Ioan 1,12).

"Sunteţi fii, căci Dumnezeu a trimis în inimile voastre Spiritul Fiului Său, care strigă: Avva, Părinte! În felul acesta tu nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (Epistola către Galateni 4,6-7).

"Prin Botez aţi fost înmormântaţi odată cu Cristos şi totodată cu El aţi înviat, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi". "...Viaţa voastră este împreună cu Cristos ascunsă-n Dumnezeu. Când Cristos, viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru mărire" (Epistola către Coloseni 2,12 şi 3,3-4).

"Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Evanghelia după Ioan 6,53).

Iubiţi fraţi în Cristos,

Dacă Cristos a înviat, şi fiecare din noi va învia! Aşadar, sărbătoarea Sfintelor Paşti trebuie să ne aducă aminte şi de propria noastră înviere: Înviere din moartea păcatului, spre a fi părtaşi la fericita înviere din Ziua cea de Apoi.

În ziua Învierii Mântuitorului, Sfânta Biserică se bucură de învierea sufletească a fiilor săi. Şi mare este bucuria acestei Mame Sfinte, care îşi vede copiii smulgându-se din mormântul păcatelor şi reînviind, prin vrednicii şi merite călăuzitoare, spre Paştile cele veşnice întru Împărăţia Cerurilor.

Iubiţi fraţi în Cristos,

Cu părintească iubire faţă de toţi creştinii din Eparhia greco-catolică de Maramureş, dorim să sporească tot mai mult numărul fiilor vii sufleteşte ai Bisericii noastre. Pentru aceasta o rugăm pe Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Isus şi Mama noastră, să fie puternică şi neîncetată Mijlocitoare între noi şi Fiul Său Cel înviat şi preamărit. "Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu" (Epistola către Coloseni 3,1)

Cu aceste gânduri, Vă doresc tuturor sărbători sfinte şi luminate, adresându-vă încă o dată, din toată inima, salutul de bucurie al Sfintelor Paşti: «Cristos a Înviat!»

+ IOAN
Episcop de Maramureş

Dată în reşedinţa Noastră
din Baia Mare, la Sărbătoarea Învierii,
8 aprilie 2007

Pastorala de Pasti a PS Florentin Crihalmeanu

ÎNVIEREA LUI LAZĂR ŞI ÎNVIEREA CREDINŢEI NOASTRE

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Învierii Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu şi ai Săi cinstitori,

«Să dăm mulţumire lui Dumnezeu care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!» (1Cor 15,57).

Iubiţi credincioşi,

Vă invit să pătrundem în cadrul evanghelic şi să medităm împreună cel mai important semn pe care Isus îl face pentru slava lui Dumnezeu şi întărirea credinţei celor care îl urmau. Învierea Sfântului şi dreptului Lazăr este semnul al şaptelea în Evanghelia de la Ioan, care ne deschide ochii credinţei asupra hotarului inevitabil al vieţii: moartea. A medita asupra morţii este condiţia necesară pentru a putea înţelege semnificaţia, sensul vieţii. Altfel, viaţa noastră ar fi doar o fugă neîntreruptă de ceea ce constituie inevitabilul punct final al vieţii fiecăruia dintre noi. Isus nu ne salvează de la moarte, căci fiecare dintre noi va muri la timpul rânduit. Isus ne salvează prin moarte. El nu înlătură acea limită rânduită existenţei umane, nici posibilitatea de a fi conştienţi de ea, dar ne oferă harul de a o înţelege şi de a trăi cu demnitate acel moment. Omul cunoaşte doar o viaţă care se îndreaptă spre moarte, Isus ne dezvăluie o moarte care ne îndreaptă spre Viaţă. Este ultimul semn prin care Isus, pentru că dă viaţă lui Lazăr, este condamnat la moarte. Cel care dăruieşte viaţa primeşte moartea, dar tocmai primind, acceptând moartea, El va putea deveni Izvor de Viaţă pentru toţi. Învierea lui Lazăr este un semn ce prefigurează Învierea glorioasă a lui Isus. Astfel, înţelegem că moartea nu mai este stăpână absolută asupra omului, e doar un «prag» spre adevărata Viaţă. Rolul acestui miracol este să întărească în credinţă pe surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, pe ucenicii Săi, pe toţi cei care erau de faţă, dar şi pe noi, cei care astăzi medităm acest fragment, pregătindu-ne sufletele pentru a celebra marea Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos.

1. Moartea lui Lazăr este spre mărirea lui Dumnezeu
«Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi ca să credeţi...» (Io 11,14-15)

În general, în viaţa Sa publică, Mântuitorul mai întâi împlineşte un miracol şi apoi îl explică ucenicilor. Acum, Isus explică semnul, arătând că El cunoaşte cu exactitate planul divin ce urmează să se înfăptuiască, şi apoi, după ce «ochii credinţei» s-au deschis, împlineşte miracolul care va răsplăti credinţa.

Între Isus şi familia din Betania există deja o legătură de prietenie şi chiar de iubire (Io 11,5). Surorile lui Lazăr îi transmit starea sănătăţii fratelui lor, fără însă a-I cere ceva explicit. Isus pătrunde sensul încercărilor vieţii umane şi cunoaşte consecinţele lor. El ştie că această boală nu este spre moarte, ci spre trezirea vieţii de credinţă a apostolilor, «pentru ca voi să credeţi» (Io 11,15). Toate faptele, acţiunile, miracolele lui Isus sunt, de fapt, pentru «slava lui Dumnezeu» (Io 11,4) şi pentru ca strălucirea divinităţii Tatălui să devină vizibilă în Fiul Său, Cuvântul întrupat, prin lucrarea Spiritului Sfânt. Căci «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (Io 1,18).

Isus întârzie încă două zile, aşteptând parcă moartea prietenului Lazăr. Judecând după raţiunea umană, un prieten adevărat s-ar fi grăbit să ajungă cât mai repede, ar fi lăsat totul să-l prindă încă în viaţă pe cel iubit. Isus însă, Dumnezeu fiind, cunoaşte planul divin, iar Atotştiinţa divină nu are hotar de timp sau spaţiu. El ştie că acolo, în Betania, Lazăr deja a «adormit», de aceea propune ucenicilor să meargă în Iudeea.

Ucenicii însă, marcaţi de frica de moarte, încearcă să-L împiedice pentru că iudeii încercaseră deja de două ori să-L omoare cu pietre (Io 8,59; 10,31). Isus are conştiinţa propriei misiuni: «până este ziuă, trebuie să înfăptuiesc lucrările Celui ce m-a trimis pe Mine» (Io 9,4). Isus vorbeşte ucenicilor mai întâi simbolic de «adormirea», dar apoi explicit de moartea lui Lazăr şi intenţia Sa de a-l «trezi». Acesta va fi semnul menit să «învie» credinţa în sufletele lor.

Lazăr (Dumnezeu ajută) nu este un oarecare, ci este un om cunoscut şi iubit acolo în Betania (Casa oropsitului), deci readucerea lui la viaţă, va constitui un mare miracol, o mare bucurie pentru cei care vor avea tăria să creadă în cuvântul lui Isus, şi astfel Dumnezeu va fi preamărit.

Isus ne invită şi pe noi astăzi, iubiţi credincioşi, să nu ne temem de necazuri, de boli, de suferinţe şi moarte, ci să ştim să le trăim în lumina credinţei, să le conferim un sens, astfel încât să fie spre slava lui Dumnezeu. Să ne amintim de exemplul dreptului Iov, care la ceasul suferinţei face o reflexie foarte înţeleaptă: «Oare dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi şi pe cele rele?» (Iov 2,10). În general, noi, oamenii, considerăm că binele este un drept, iar boala şi suferinţa o pedeapsă, o nenorocire, ca şi cum nu Acelaşi unic Creator ar permite şi una şi cealaltă. Adeseori, Dumnezeu permite încercarea prin suferinţa trupească, tocmai pentru a ne curăţi de ispitele trupeşti, sau a ne oferi ocazia de ispăşire a păcatelor trupeşti săvârşite.

Să medităm asupra modului în care ştim să primim boala, suferinţa şi moartea, în lumina credinţei noastre, ca împlinire a Voinţei divine.

2. Credinţa în înviere şi credinţa în Hristos
«Eu sunt Învierea şi Viaţa» (Io 11,25)

Atunci când Isus ajunge în Betania împreună cu ucenicii Săi, Lazăr e deja înmormântat de patru zile. Multe persoane se aflau încă alături de rudele apropiate pentru a le consola în suferinţa lor (jelirea defunctului putea dura chiar o săptămână după aşezarea în mormânt). Plânsul şi jalea reprezintă solidaritatea umană în suferinţă, dar şi neputinţa umană în faţa morţii (Io 11,19.31). Omul nu poate depăşi hotarul morţii, decât prin credinţă.

Marta, auzind că a venit Isus, se desprinde de imaginea morţii şi vine în întâmpinarea lui Isus, spunându-I: «Doamne, dacă Tu ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit» (Io 11,21). Cu aceeaşi formulare se adresează şi Maria atunci când îl întâlneşte pe Isus (cfr Io 11,32), probabil fusese repetată adeseori de cele două surori în perioada doliului lor. Expresia arată încrederea în puterea vindecătoare a lui Isus, dar şi deziluzia că El a ajuns prea târziu. Totuşi, chiar şi aşa, Marta ştie că tot ce va cere Isus de la Dumnezeu-Tatăl, va primi. Ea are curajul speranţei şi tăria credinţei, de aceea nu cere explicit învierea fratelui ei, Lazăr. Isus însă, îi spune limpede şi clar ce se va întâmpla: «Fratele tău va învia» (Io 11,23). Marta consideră că este tot o consolare umană ce aminteşte de ziua de apoi (cfr Io 6,54) şi învierea viitoare. Crede aceasta dar o vede ca pe o zi foarte îndepărtată.

Pentru Isus, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Începutul şi Sfârşitul (Apoc 1,8.17), viitorul, ca şi trecutul, pot deveni prezent. Isus se descoperă acum Martei: «Eu sunt Învierea şi Viaţa» (Io 11,25). Dincolo de timpul trecut sau viitor, Dumnezeu este într-un continuu prezent, ca Origine a fiinţării şi Fiinţa prin excelenţă (cfr Ex 3,14). Deci, Învierea şi Viaţa este El, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină» (Simbolul credinţei).

În cadrul evanghelic, Isus s-a autodefinit ca fiind Cel care oferă Apa vieţii (Io 4,14; 7,37-38) pentru toţi cei însetaţi de Viaţă; Pâinea vieţii (Io 6,35.48.51), adevărata noastră hrană spre viaţa veşnică (Io 6,51.54.58); Lumina lumii (Io 8,12; 9,5) pentru toţi cei care umblau în întuneric căutând lumina vieţii; Uşa oilor (cfr Io 10,7.9) pentru toţi cei care vor să dobândească mântuirea; Bunul Păstor (cfr Io 10,11) care-şi dă sufletul pentru mântuirea oilor.

Acum Isus se defineşte ca Izvor al Învierii şi Vieţii. Este Cel care prin Învierea Sa oferă tuturor darul Vieţii şi posibilitatea de a trece dincolo de pragul morţii. El este Înviere şi Viaţă, dar nu împotriva voinţei libere a omului. El are nevoie de acceptul credinţei noastre şi de aceea Isus continuă spunând: «Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi» (Io 11,25). Viaţa dobândită prin credinţă nu înseamnă nemurire, ci înseamnă acces la viaţa în fericirea veşnică după moarte şi dincolo de ea. Din acest motiv, este nevoie de un act de încredere, de acceptare a unei realităţi pe care nu o putem experimenta acum (Evr 11,1). Mai mult decât atât, Isus arată că prin credinţă putem dobândi deja acum, viaţa veşnică: «Oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac» (Io 11,26). Aici este, de fapt, esenţa vieţii de credinţă: veşnicia ne-o pregătim şi ne-o dobândim deja acum, aici pe pământ, prin credinţa noastră.

«Crezi tu aceasta?» (Io 11,26) este întrebarea fundamentală pe care Isus o pune Martei. Acceptul credinţei în Cuvântul lui Isus, dobândeşte Martei învierea fratelui ei, dar mai presus de aceasta, învierea ei în credinţă şi «naşterea» ei la viaţa cea veşnică.

Marta primeşte cuvântul Mântuitorului, îl acceptă cu credinţă, şi apoi, luminată de har, rosteşte una dintre cele mai puternice mărturii de credinţă din cadrul evanghelic: «Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume» (Io 11,27). Marta afirmă relaţia dintre Tatăl şi Fiul, identificându-L pe Isus cu Mesia (Hristos), Cel aşteptat să vină în lume. Astfel Marta se înalţă spiritual prin har de la realitatea imediată (moartea fratelui ei), de la propriile dorinţe, spre adevărurile profunde ale vieţii.

Expresia este asemănătoare celei rostite de Petru, Corifeul apostolilor: «Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu» (Io 6,69; cfr Mt 16,16). Aceasta era mărturia dorită de Isus din partea ucenicilor Săi, care L-au auzit predicând, L-au văzut vindecând, alungând demoni, înviind din morţi. Această mărturie este, de fapt, garanţia trăirii în Dumnezeu, după cuvântul Sf. Ioan Apostolul: «Cine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el, şi el în Dumnezeu» (1Io 4,15).

Învierea reprezintă trecerea dincolo de pragul morţii, iar Viaţa semnifică pătrunderea în comuniunea deplină cu Dumnezeu. Aceste două realităţi ne sunt conferite nouă, oamenilor, numai prin Hristos şi sunt legate direct de credinţă. El conferă, prin moartea Sa pe Cruce, viaţa celor care acceptă să creadă în puterea Învierii Sale. Isus nu a venit pe pământ nici să ne prelungească viaţa cu câţiva ani în plus, nici să ne facă nemuritori. El a venit pentru a ne elibera nu de moarte, ci de frica de moarte. Pentru că adeseori tocmai frica de moarte împinge fiinţa umană spre tendinţa disperată de a-şi asigura o «viaţă veşnică» aici pe pământ, cu gândul că averea, puterea sau plăcerea îi vor putea garanta aceasta. Este vechea problemă a bogatului nebun (Lc 12,16-21) şi a tuturor acelora care cred că prin acestea îşi vor putea mântui sufletul. Isus atrage atenţia: «păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale» (Lc 12,15), şi, de asemenea, «cel care va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde» (Mc 8,35).

De aceea spune: «cine crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi» (Io 11,25). Aşadar, moartea rămâne «pragul» de trecut pentru tot neamul omenesc. Problema este ce credem că urmează după acest «prag»... Isus ne asigură că aceia care au avut puterea să asculte cuvântul Său şi să creadă în Dumnezeu, în această viaţă, vor dobândi viaţa veşnică: «Adevărat, adevărat vă spun vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică, şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă» (Io 5,24).

Să ne întrebăm şi noi, iubiţi credincioşi, care este concepţia noastră despre moarte? O vedem ca o trecere în «ne-fiinţă», ca un punct final, ca o distrugere sau ca un prag de trecut spre viaţa veşnică?

Să reflectăm asupra momentului încheierii vieţii noastre pământeşti, acea reflexie la care ne invitau strămoşii de gintă latină: «Memento mori». Să încercăm să trăim această viaţă în lumina vieţii viitoare şi să ne pregătim veşnicia încă de pe acum.

3. Lazăr readus la viaţă prin Cuvântul lui Isus
«Lazăre, vino încoace, afară!» (Io 11,43)

Isus, împreună cu apostolii, sunt conduşi la mormântul lui Lazăr. Împreună cu ei se află cele două surori şi mulţimea iudeilor.

În jurul Lui o nouă procesiune funebră în care răsună încă plânsul de jale, dar fără un defunct - se păstrează doar imaginea defunctului pe care o poartă în sufletele lor. Au rămas cu toţii blocaţi la momentul morţii. Pare că secvenţa se derulează în sens contrar timpului. Cortegiu funebru, tristeţe - moarte - viaţă - bucurie - credinţă. Rânduiala firii ar fi fost: bucurie - viaţă - moarte - tristeţe, cortegiu funebru. Aici, sensul invers, dinspre moarte spre viaţă, dinspre tristeţe spre bucurie, este de fapt o anticipare a ceea ce suntem chemaţi să credem că va urma după momentul morţii noastre, atunci când, prin credinţa noastră, la timpul potrivit, vom învia pentru a ne reîntâlni cu bucurie cu toţi aceia cu care am trăit în această viaţă, şi aceasta nu doar pentru alţi câţiva ani, ci pentru o veşnicie în fericire.

Mormântul, după tradiţia locală, era o peşteră în care fuseseră săpate locaşuri pentru aşezarea trupurilor neînsufleţite. Intrarea se acoperea cu o piatră mare, care era rostogolită şi apoi blocată la deschiderea intrării. Simbolic, piatra de la intrarea în mormânt reprezintă un hotar, un «prag» ce separă lumina de întuneric şi pe cei morţii de cei vii.

«Ridicaţi piatra!», porunceşte Isus iudeilor. Este un gest semnificativ. Hristos doreşte să fie înlăturată piatra care separă fraţii, semenii Săi de Viaţă, doreşte să-i scoată din întunericul morţii. Se ridică piatra şi lumina pătrunde în întunericul morţii, unde se simte deja duhoarea grea a «gurii morţii». Trupul lui Lazăr intrase în descompunere şi mirosea greu.

Isus, în faţa «gurii» deschise a morţii, îşi înalţă privirea şi mulţumeşte Tatălui pentru că L-a ascultat. El ştie că învierea lui Lazăr se va împlini, dar se roagă pentru a conduce la credinţă pe cei care-i sunt alături. Arată, astfel, legătura Sa cu Tatăl, pentru ca ei să înţeleagă că totul vine de la Tatăl. Între Tatăl şi Fiul nu există diferenţă de voinţă, de lucrare sau de scop. Fiul este mereu în ascultare fiiască, iar Tatăl într-o continuă dorinţă paternă de a împlini rugăciunile Fiului. De aceea, această rugăciune este pentru ca ei, cei mulţi, să înţeleagă legătura dintre Fiul şi Tatăl care L-a trimis, şi să creadă.

Acum, Isus oferă modelul viu al adevăratei rugăciuni făcută cu deplină încredere, aşa cum El recomandase apostolilor Săi: «toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit şi le veţi avea» (Mc 11,24).

Urmează apoi momentul cel mai emoţionant al întregului fragment. Surorile Marta şi Maria privesc spre Isus cu încredere şi speranţă, chiar dacă lacrimile de jale sunt încă proaspete pe obrajii lor. Mulţimile presimt că se va întâmpla ceva şi toţi sunt în aşteptare.

Apoi, îndreptându-şi privirea spre mormântul deschis şi străpungând cu mâna întunericul, Isus strigă cu putere, aşa cum ar chema pe cineva care este la mare depărtare: «Lazăre, vino afară!». Mulţimea tresaltă înmărmurită, iar ecoul vocii divine cutremură străfundurile grotei morţii. Este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, care, întru începuturi, poruncise haosului fără formă, dând şi tonul simfoniei creaţiunii: «Să fie lumină! Şi a fost lumină» (Gen 1,3). Toate se împlineau aşa cum Cuvântul divin poruncea. Acum, Cuvântul divin întrupat se adresează lui Lazăr cu aceeaşi putere a Cuvântului creator şi de viaţă dătător.

«Lazăre, vino încoace, afară!», răsună ca un tunet porunca divinului Cuvânt, îmbrăcat în haina omenească. Este continuarea planului divin al Creaţiei prin Înviere (re-Creaţie), prefigurare a sunetului trâmbiţei îngereşti care va vesti încheierea timpului (cfr 1Cor 15,52).

Uimire şi aşteptare... În bezna mormântului pare că mişcă ceva, o siluetă umană se apropie treptat din întuneric spre lumină (la iudei, morţii nu se îngropau, acoperindu-se cu pământ, ci doar se aşezau în mormânt, pe piatră, înfăşuraţi şi legaţi cu faşe de pânză). Duhoarea morţii se simte mai intens, iar mulţimea împietrită scoate o exclamaţie de uimire şi se retrage înfricoşată. E «defunctul» Lazăr, înfăşurat încă în giulgiurile morţii, legat la picioare şi la mâini, cu faţa acoperită cu o maramă, ieşind atras de forţa vitală a poruncii Divine.

«Moartea nu aşteaptă să i se repete porunca prin glasul Mântuitorului, pentru că nu poate rezista puterii vieţii. De aceea, la un singur cuvânt al Domnului, moartea a făcut să iasă din mormânt trupul lui Lazăr şi sufletul lui din infern, aşa încât Lazăr întreg a ieşit din mormânt viu», explică părinţii Bisericii (Cromanzio din Aquilea).

Dacă trupul lui Lazăr îşi încetase funcţiile vitale şi se afla deja de patru zile în mormânt, ne întrebăm cui se adresează Isus poruncind «Lazăre, vino încoace, afară!»? Cu siguranţă, nu trupului inert, ci tocmai acelei scântei de viaţă divină, care, izvorâtă fiind din Nemurirea însăşi, nu putea trece în «ne-fiinţă», nici suferi alterare sau corupere, adică sufletului provenit din Izvorul vieţii, din Fiinţarea prin excelenţă. Astfel, sufletul se reîntoarce în trupul deja înmormântat al lui Lazăr şi îi redă instantaneu funcţiunile vitale (acelaşi Suflu divin, care la porunca Proorocului Ezechiel, pătrunde şi dă viaţă trupurilor inerte; cfr Ez 37, 1-14).

Din întuneric, cel mort vine la lumină, rămânând în faţa «gurii» morţii.

În mod normal, un om legat la picioare şi la mâini, având şi faţa acoperită, nu se poate deplasa, nu poate păşi, urca sau coborî trepte (aşa cum erau la mormintele iudaice). Aceasta înseamnă că puterea acestui om nu venea din propriile forţe trupeşti, ci din forţa spirituală a Cuvântului dătător de viaţă.

«Vai, mie! Striga iadul, acum cu adevărat sunt pierdut, zicea către moarte. Iată, Nazarineanul a clătinat cele de jos şi sfâşiind pântecele meu, a sculat pe mortul cel fără suflare, strigându-l» (Utrenie - Sâmbăta lui Lazăr). Imnografia bizantină personifică iadul şi moartea. Isus smulge pe Lazăr din pântecele morţii, aşa cum odată Iona profetul fusese aruncat din pântecele întunecat al peştelui care îl înghiţise. La porunca Cuvântului divin, tânguindu-se, preferă să elibereze pe unul singur (Lazăr), decât să piardă pe toţi cei care erau prizonierii lui. Dar simte că sfârşitul îi este aproape. Va veni Cel pe care iadul nu-l poate cuprinde, Prădătorul morţii, Cel care va călca în picioare, prin moartea Sa răscumpărătoare, moartea neamului omenesc, dăruind Viaţa tuturor.

«Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!» (Io 11,44), porunceşte Isus iudeilor, pentru ca ei să înţeleagă mai bine miracolul şi să constate că nu este o viziune sau o arătare, ci este aceeaşi persoană, Lazăr în carne şi oase, în acelaşi trup muritor. Lazăr nu are un trup glorificat şi nici nu a devenit nemuritor. El va trebui, la timpul rânduit, să se supună legii inevitabile a morţii. De aceea, miracolul săvârşit de Isus ar fi mai corect să-l înţelegem ca o readucere la viaţă, o prefigurare a Învierii Sale.

Lazăr este dezlegat de legăturile mortuare, dar, mai înainte încă, Hristos îl dezlegase de legătura morţii, sau, mai corect spus, refăcuse legătura vieţii. Acum, Lazăr continuă drumul vieţii sale, din întuneric spre lumină, un drum orientat spre Hristos, Cel care i-a dăruit din nou viaţa.

Aceasta trebuie să fie starea omului, fiinţa creată de Dumnezeu-Tatăl şi răscumpărată prin Isus Hristos, Fiul, şi sfinţită prin Sfintele Taine: mereu în picioare, drept, animat de Harul sfinţitor, departe de mormânt, dezlegat de legăturile morţii şi îndreptându-se mereu spre Hristos, Învierea şi Viaţa

Iubiţi credincioşi, suntem invitaţi şi noi să ne identificăm cu Lazăr şi să părăsim «prietenia pentru trup», devenind prieteni al lui Hristos, şi astfel să înviem împreună cu el la porunca lui Hristos, dezlegaţi de legăturile ataşamentelor trupeşti, lumeşti. «Răstoarnă, Hristoase, de pe smeritul meu suflet piatra cea grea a trândăviei apăsătoare şi mă ridică din mormântul nesimţirii, spre lauda Ta, Cuvinte» (Utrenie - Sâmbăta lui Lazăr).

Şi nouă, astăzi, Isus ne spune să ridicăm piatra ce separă întunericul de lumină, moartea păcatului de viaţa în har. Să înlăturăm obstacolele ce ne separă de Hristos. Să nu ne temem de mirosul greu al păcatelor care ne ţin în întuneric, ci să ne rugăm cu încredere, mulţumind Tatălui ceresc pentru că, prin Fiul Său, deja ne-a răscumpărat din moartea păcatului. Apoi, să răspundem cu bucurie şi încredere chemării Mântuitorului, care ne strigă pe fiecare pe nume: «Vino afară! Ieşi din mormântul viu şi vino la Mine!». Să ieşim din întuneric, pentru ca să ne poată lumina Lumina lui Hristos ce luminează acum tuturor (Lit. Darurilor Înaintesfinţite). Să nu ne temem să ne arătăm Lui aşa cum suntem, cu toate legăturile morţii păcatului, pentru ca de la El, prin Slujitorul rânduit, să putem primi dezlegarea de orice legătură a morţii, şi cu bucuria unui suflet curat şi luminat, să putem celebra Sărbătoarea Învierii şi a Vieţii.

Să ne curăţăm sufletul de legăturile morţii, astfel ca trăirea noastră să fie orientată spre Înviere şi Viaţă, chiar dacă trăim încă într-o «cultură a morţii», să încercăm să fim noi luminători în lume (cfr Fil 2,15-16), să luptăm pentru viaţă, construind împreună acea lume creştină autentică, pe care Servul lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea, o dorea fundamentată pe «cultura păcii şi civilizaţia iubirii».

Iubiţi credincioşi,

Semnul făcut de Isus prin readucerea la viaţă a lui Lazăr, este menit să întărească ucenicii în credinţa lor, pregătindu-i spiritual pentru momentul Patimilor Sale şi a suferinţelor pe care le vor avea de îndurat pentru numele Său.

Nucleul de forţă al fragmentului meditat, pare a fi cutremurătoarea minune a ieşirii lui Lazăr din mormânt la porunca lui Isus, darul readucerii la viaţă. Un mare dar şi mare bucurie pentru familia lui Lazăr. Însă, adevăratul dar preţios, nu este o viaţă pământească pe care să o putem prelungi mereu, ci a împărtăşi viaţa în comuniunea eternă cu Dumnezeu. A dobândi această viaţă (scopul pelerinajului nostru pământesc) presupune credinţa. Marta a înţeles aceasta şi a făcut mărturia de credinţă. Reacţia mulţimilor la acest miracol a fost însă diferită, mulţi au crezut în El (Io 11,45), dar unii s-au dus pentru a transmite fariseilor şi arhiereilor poporului cele întâmplate (Io 11,46). Este libertatea omului în faţa semnelor divine. Acelaşi semn poate fi pentru unii motiv de credinţă, pentru alţii motiv de scandal. Miracolul vine doar să întărească şi să răsplătească credinţa deja existentă în suflet.

De aceea, esenţa întregii pericope sunt cuvintele Mântuitorului adresate Martei: «Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi» (Io 11,25). Semnul «învierii lui Lazăr» nu face decât să confirme aceste cuvinte. Moartea nu constituie o limită, o barieră pentru Cel care este Învierea, El a primit putere asupra morţii. «...Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. (...) Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau» (Io 10,17.18).

Miracolul acesta, trebuie citit în legătură directă cu glorioasa Înviere din morţi a Mântuitorului şi interpretat ca o anticipare a acestui eveniment fundamental al credinţei noastre. Centrul de forţă al credinţei creştine este tocmai acesta, a crede că El este Învierea şi Viaţa, Izvorul învierii şi dătătorul Vieţii, Cel dintâi Înviat din morţi.

Sf. Apostol Pavel sintetizează totul într-o recomandare clară şi la fel de actuală până în zilele noastre: «De vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui» (Rom 10,9).

Astăzi, nouă tuturor celor care ne declarăm creştini şi suntem botezaţi întru moartea şi învierea Sa (cfr Rom 6,3-4), Mântuitorul ne adresează aceeaşi întrebare ca şi Martei: «Crezi tu aceasta?» (Io 11,26b).

Să-i răspundem aşa cum ne rugăm înainte de a primi Pâinea cea cerească şi Potirul mântuirii: «Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu» (cfr 1Tim 1,15). Pentru întărirea în credinţă să adăugăm şi cuvintele Simbolului identităţii noastre creştine: «Cred într-una sfântă, catolică şi apostolică Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor, aştept Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.»

Iubiţi credincioşi, ne putem imagina bucuria celor două surori, Marta şi Maria, care acum văd răsplătită încrederea lor în Isus. Ele nu vor mai spune cu tristeţe: «Dacă ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit», ci vor spune cu bucurie: «Pentru că am crezut în Tine, fratele nostru mort fiind a fost readus la viaţă». Bucuria rudelor şi apropiaţilor după învierea lui Lazăr prefigurează bucuria tuturor credincioşilor la Învierea lui Hristos, o anticipare a bucuriei viitoare la învierea fiecăruia dintre noi.

Iubiţi credincioşi, să ne lăsăm pătrunşi de această bucurie a învierii. Nu doar de bucuria învierii lui Lazăr, ci mai cu seamă de bucuria Aceluia care astăzi, ridicându-se din mormânt, ne spune tuturor: «Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi» (Io 11,25). Să dăm glas bucuriei credinţei şi speranţei noastre, întărite în fiecare an la mărita sărbătoare a Învierii Domnului. Să-L rugăm să ne călăuzească paşii vieţii pământeşti spre «Izvorul vieţii», până în momentul în care împlinirea speranţei şi bucuria credinţei vor fi depline, şi «întru Lumina Sa» (cfr Ps 35,9) vom putea contempla pentru veşnicie chipul Celui Înviat în care am crezut. Aşa să fie întru veşnica bucurie, pentru toţi prăznuitorii sfintei sărbători a Învierii Domnului.

Harul Domnului nostru Isus Hristos, din morţi Înviat, şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Spiritului de Viaţă dătător, prin credinţă, să fie cu voi cu toţi, spre învierea tuturor!

Hristos a Înviat!

«Pentru rugăciunile lui Lazăr, ale Martei şi ale Mariei, învredniceşte-ne pe noi să ne facem văzători ai Crucii şi ai Patimii Tale, Doamne, şi ai luminatei şi împărătesei zilelor, Învierii Tale, Iubitorule de oameni» (Utrenie - Sâmbăta Sfântului şi dreptului Lazăr).

+ FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2007, la 306 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al III-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XI-lea an al episcopatului şi al V-lea în tronul binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla.

Pastorala de Pasti a PS Alexandru Mesian

ALEXANDRU,

Din mila lui Dumnezeu şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei,
Episcop român unit, greco-catolic,
al Eparhiei de Lugoj

Onoratului cler
şi iubitului popor credincios
har, binecuvântare şi mântuire de la Dumnezeu-Tatăl
şi de la Domnul nostru Isus Cristos

CRISTOS A ÎNVIAT!

"Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,
să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa"
(Din stihurile Învierii)

Iubiţi fraţi întru preoţie,
Iubiţi credincioşi,

Învierea lui Cristos este un triumf al vieţii asupra morţii. Triumful Învierii Domnului este ca o revanşă personală. Învierea apare ca un eveniment care se produce pentru gloria lui Cristos, pentru afirmarea măririi şi suveranităţii Sale dumnezeieşti. Învierea lui Cristos este şi sărbătoarea luminii, a bucuriei şi a speranţei noastre, este sărbătoarea credinţei noastre în Înviere.

Prin victoria Sa asupra morţii, Cristos demonstrează adversarilor Săi că El posedă o viaţă nouă şi că tentativele lor de a-L readuce la neputinţă au eşuat !

Departe însă de a se arăta celor care L-au condamnat la moarte prin crucificare, Isus nu se arată decât la cei care cred în El sau la cei care sunt dispuşi să creadă. El se face văzut cu multă discreţie, iar triumful Său rămâne modest şi silenţios, căutând a îndemna pe oameni să adere la credinţă.

Acest triumf al Învierii este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu !

Cristos nu a înviat pentru El însuşi, ci pentru noi. În apariţiile Sale după Înviere, El nu caută nici un avantaj personal, căci El este desăvârşit, El este divinitate. El nu putea să câştige nici un profit pentru noua viaţă ieşită din mormânt.

Când a vorbit despre moartea Sa, înainte de desfăşurarea dramei, El a prezentat-o ca o jertfă în favoarea noastră.

Când a prezis învierea Sa, a descris-o ca un eveniment care va aduce bucurie apostolilor Săi şi le va dărui o viaţă nouă: "Voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea. Dar voi mă veţi vedea; căci eu sunt viu şi voi veţi fi vii" (In 14, 18-19).

Iubiţi credincioşi,

A privi la Înviere ca la o simplă manifestare a puterii dumnezeieşti ar însemna să fim superficiali, să nu pătrundem îndeajuns, în profunzime, adevărul.

Învierea este în mod esenţial iubirea divină !

Intenţia fundamentală a Domnului nostru Isus Cristos este a unei iubiri prin care doreşte să reverse în omenire o viaţă nouă care se va încheia prin învierea trupurilor la sfârşitul lumii. Această viaţă nouă se transmite prin Spiritul Sfânt: "Iar dacă locuieşte în voi Spiritul Celui ce a sculat pe Isus din morţi, Cel ce L-a sculat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre cele muritoare prin Spiritul Lui, Care locuieşte în voi" (Rm 8,11).

Existenţa Sa pământească a fost caracterizată prin raportul unic cu Tatăl Său; la fel şi învierea tinde să asocieze pe toţi oamenii la acest raport cu Tatăl ceresc.

În primul mesaj încredinţat de Cristos înviat Mariei Magdalena, anunţă acest ataşament filial pentru toată creştinătatea: "Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru" (In 20, 17). Odată cu Învierea, Tatăl lui Isus a devenit Tatăl nostru al tuturor. Toţi suntem invitaţi să trăim intens această viaţă de fii ai lui Dumnezeu. Această trăire influenţează atât viaţa Bisericii cât şi viaţa fiecărui credincios.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Învierea lui Cristos nu trebuie să fie pentru noi o simplă admiraţie. Ea ne cheamă la recunoştinţă. Trebuie să mulţumim Celui care a înviat pentru noi, Celui care ne-a dăruit o viaţă nouă, o viaţă frăţească şi filială, care a ridicat destinul nostru omenesc la gradul cel mai înalt, la demnitatea de fii ai Tatălui Ceresc.

Să se bucure în această zi cei nefericiţi, căci Acela care a înviat din morţi în ziua cea mare a Învierii va întoarce nefericirea lor întru fericire.

Să se bucure cei ce trăiesc o viaţă de lacrimi, pentru că Acela care a înviat din morţi va şterge toată lacrima de la toată faţa.

Să se bucure astăzi toată lumea, toţi oamenii de orice confesiune sau religie, credincioşi sau necredincioşi, pentru că sunt "Paştile cele sfinte, mari şi minunate, Paştile Domnului, Paştile".

Să iertăm şi să cerem iertare. În locul urei să-şi facă lăcaş iubirea; în locul duşmăniei să-şi facă loc pacea.

"Pace vouă!", ne spune şi nouă Cristos înviat.

"Pace vouă!" Iubiţi-vă unul pe altul şi veniţi în ajutorul celor ce suferă.

"Pace vouă!" Fiţi răbdători unul faţă de altul şi cu toţii să cântăm:

"Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le".

Sărbători fericite!

Cristos a înviat!

Al vostru al tuturor,

Alexandru
Episcop de Lugoj

Dată la Reşedinţa Noastră Episcopală din Lugoj, la Praznicul Învierii Domnului, Anul Domnului 2007.

Însemnare: Această scrisoare pastorală se va citi în fiecare biserică parohială la Sfânta Liturghie din prima zi de Paşti 2007, iar în filii se va citi a doua zi.

Mesajul de Paşti
al Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Romano-Catolic de Alba Iulia
Msgr. Dr. JAKUBINYI GYÖRGY

Lăudat să fie Isus Cristos!
Dragi Fraţi şi Surori în Cristos!

Învierea Domnului nostru Isus Cristos - adevărul de credinţă fundamentală al creştinătăţii - o sărbătorim în formă liturgică la Paşti. Lumea creştină, fiind influenţată de origini iudaice şi păgâne, a sărbătorit de la începuturi în mod diferit Paştele. Motivul acestui fapt: - creştinătatea a comemorat Cina cea de Taină - cu ocazia căreia Domnul nostru Isus Cristos a instituit sacramentele Euharistiei şi Preoţiei - după datinile paştelui iudaic. Concomitent, creştinii convertiţi din păgânism, nu s-au conformat obiceiurilor iudaice, drept urmare în Asia-Mică în loc de Sâmbătă (Sabbat) au sărbătorit ziua Învierii Domnului - Duminica. La aceasta a contribuit mai târziu şi reforma calendarului Bisericii Romano-Catolice (Calendarul Gregorian), care în anul 1582 a rectificat diferenţa calendaristică produsă de-a lungul secolelor. Această rectificare s-a acceptat de către Bisericile Protestante în anul 1700, iar de Biserica Ortodoxă abia în anul 1923...

...Dar nu aş vrea să ţin prelegere despre sistemul calendaristic, aceasta necesitând pregătire de specialitate. Pentru noi creştinii credincioşi este important faptul, că în anul curent atât Creştinătatea din Răsărit, cât şi cea din Apus sărbătoreşte împreună Paştele.

Sărbătorirea comună a Paştelui în data de 8 aprilie scoate la iveală viitoarea manifestare, care urmează să fie ţinută la Sibiu în perioada 4-9 septembrie 2007 - a treia Întâlnire Ecumenică Europeană, cu ocazia căreia Sibiul va deveni capitala creştină a Europei. Bisericile Creştine Europene au hotărât, să înainteze în căutarea unităţii creştine (în ecumenism). Primul congres ecumenic s-a ţinut în anul 1989 la Basel - oraş protestant elveţian, al doilea în 1997 la Graz - oraş catolic austriac, iar pentru al treilea congres s-a ales Sibiul - ca oraş ortodox, care - împreună cu capitala Luxembourg - de la 1 ianuarie 2007 şi până la sfârşitul acestui an vor fi capitalele culturale ale Europei.

Cerem enoriaşilor noştri să ajute prin rugăciunile lor succesul acestor evenimente, şi după posibilităţi şi prin participare directă. Detalii privind posibilitatea de a lua parte la manifestările celor trei zile se pot obţine de la organizatori.

Este ştiut faptul, că în 2009 vom sărbători mileniul fondării arhidiecezei noastre. Comitetul Pastoral a elaborat programa pregătitoare în acest scop. Tema anului curent este: Viaţa noastră - răspuns la chemarea lui Isus Cristos. Să participăm la manifestările prilejuite de această temă, să ne rugăm pentru înnoirea Arhidiecezei, ca în anul 2009 sărbătoarea milenară să aducă roadele spirituale scontate.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, aş vrea să focalizez atenţia voastră pe probleme, care ating mai degrabă politicul... Ştiut este faptul, că episcopii şi preoţii catolici - conform Codexul Juridic Canonic al Bisericii - nu au voie să participe activ în viaţa politică, aceasta nefiind vocaţia lor. Din acest motiv vin cu rugămintea, ca să participaţi la votările apropiate (pentru Parlamentul European şi eventualele alegeri ...anticipate), deoarece este inadmisibil, ca omul creştin-catolic să rămână indiferent faţă de situaţia socio-politică, faţă de faptul - pe cine-l trimite la cârma ţării. Alegeţi asemenea persoane, care îşi asumă interesele comunităţii şi ale Bisericii noastre. Să nu aşteptaţi de la mine, să numesc persoane sau organizaţii concrete - pentru că aceasta s-ar împotrivi cu menirea Bisericii Catolice. Nu particip la luptele politice cotidiene, dar am încredere în enoriaşii mei laici, că - la nevoie, prin conştiinţa lor - decid corect reprezentarea noastră în forurile politice.

Cu aceste sentimente doresc sărbători fericite de Paşti tuturor oamenilor binevoitori!

Cristos a Înviat!

Alba Iulia, la 8 aprilie 2007, sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos

+ György m. p.
arhiepiscop