luni, 27 decembrie 2010

Puterea imensa a disperarii

Adrian Sobaru îţi mulţumesc. Cum spunea şi Anca Florea pe Facebook, ai sărit şi pentru mine. Ai demonstrat că uneori viaţa în România nu e doar o navetă între micul-dejun şi cină, între două uşurări la WC şi două minciuni. Ai arătat că în această populaţie, constantă mai ales în trădări şi uitare de-a lungul istoriei, se poate să fii şi altfel, că uneori eroismul nu este o vorbă rostită ca să fie rostită. Şi, ceea ce cred că este mai important, ai demonstrat că disperarea este convertibilă în putere. Şi aici, şi acum, nu doar aiurea în lume. Că disperarea are o imensă putere. De care politicienii sunt tâmpiţi dacă nu ţin cont.
Aţi văzut feţele desfigurate ale unora dintre politicienii de la putere după saltul din Parlament? Dacă da, atunci aţi observat că emanau frică. O frică animalică, o frică pentru pieile proprii. Şi nu este deloc rău. Este bine că a început să le fie frică. Ştiu că nu pot tranzacţiona cu disperarea, cu oameni care nu mai au ce pierde, hotărâţi să se sacrifice.
O seamă de comentatori au spus că gestul lui Adrian Sobaru a fost regretabil. Nu, n-a fost, a fost un gest de-o mare demnitate. Alţii încearcă să acrediteze ideea că nu este în toate minţile, o minciună convenabilă puterii, mizerabilă. Sobaru este nebun cum nebun a fost şi Liviu Babeş, şi Călin Nemeş, cum nebuni au fost şi cei care au ieşit pe străzi în decembrie 1989.
Numai că oameni ca Adrian Sobaru sunt puţini la noi. Apoi, unii îşi pun întrebarea dacă această populaţie ar merita sacrificiul lor. Şi pe drept cuvânt. Câţi dintre milioanele de locuitori ai României ştiu de Babeş şi Nemeş, şi câţi îl regretă pe Ceauşescu şi susţin că nu au avut de suferit în perioada comunistă? Pocitaniile din Parlament au ajuns unde sunt după ce au fost votate uninominal, şi de români, nu de patagonezi.
Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/12/puterea-imensa-a-disperarii/

joi, 16 decembrie 2010

Vladimir Tismaneanu s-a impiedicat in gramatica


Din articolul Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate, publicat pe Contributors.ro azi:

„Peronismul nu este un feno¬men exclusiv argentinian. Rui¬nele leniniste pe care le întâlnim în plan moral, social, economic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt toc¬mai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Principalul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează în¬crederea în sine a individului şi îl invită săşi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a ade¬ziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, formulele pretins magice, care ar rezolva instanta¬neu problemele dificile ale unei atât de exasperante tranziţii. Nu cred că peronismul în versiunea sa revoluţionar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft.”

marți, 7 decembrie 2010

Uniunea Scriitorilor este în pericol!


Uniunea Scriitorilor este pe cale să-şi piardă sediul, Casa Monteroru de pe Calea Victoriei, proprietate a Primăriei Municipiului Bucureşti şi dată în folosinţă scriitorilor, care este revendicată de Ioana Angelescu şi Nora-Geta Angelescu Monteoru.

După informaţiile pe care le-am primit, Uniunea Scriitorilor mai poate să rămână în Clădirea Monteoru până în martie 2011, şi asta doar fiindcă este interzisă prin lege evacuarea chiriaşilor pe timp de iarnă.

Conform prezentării organizaţiei, „Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (S.S.R.). S.S.R. a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire pînă în martie 1949. Ultimul preşedinte al S.S.R. a fost Victor Eftimiu. U.S.R. a apărut în 1949 prin fuziunea între S.S.R. şi Societatea Autorilor Dramatici. Primele încercări de a crea organizaţii de scriitori în România datează după unele surse din 1821, 1827, 1831. Începutul propriu-zis se face cu Asociaţia literară Română din 1848 dar aceasta nu funcţionează. O Societate Literară Română a fost fondată în 1866, inaugurată în 1867, transformată în Societatea Academică Română şi ulterior, din 1879, în Academia Română. Preocupările de început ale Academiei au fost filologice, extinse apoi la domeniile ştiinţei, culturii şi artei. Dar prima Societate a Scriitorilor Români s-a ivit ca proiect în 1908 şi a fost pusă în funcţiune de o adunare generală de 47 de scriitori la 2 septembrie 1909. Comitetul de conducere al noii societăţi i-a avut ca preşedinte pe Mihail Sadoveanu şi ca vicepreşedinte pe Dimitrie Anghel. În 1911, noul preşedinte, Emil Gârleanu a obţinut recunoaşterea SSR ca "Persoană morală". A urmat la conducere criticul Mihail Dragomirescu. În timpul primului război mondial SSR a funcţionat în refugiu la Iaşi. În perioada 1926-1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu ales an de an timp de şapte ani consecutiv. A fost în opinia istoricilor literari cea mai fastă perioadă a SSR. După 1944 s-au exercitat asupra S.S.R. presiuni politice din partea noii puteri, epurări etc. Conferinţa de fuziune între S.S.R. şi societatea Autorilor dramatici din martie 1949 marchează înfiinţarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R., ulterior "din R.S.R.", devenită U.S.R. în 1990.”

Situaţia este intolerabilă pentru orice om responsabil, care se gândeşte nu numai la prezent, ci are în vedere perspectivele viitorului. Uniunea Scriitorilor merită un sediu deosebit, care să cinstească contribuţia ei la dezvoltarea spiritualităţii României.

După opinia mea, chestiunea fiind, fără nici o exagerare, de importanţă naţională, se impune implicarea preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a premierului Emil Boc în găsirea cât mai grabnică a unei soluţii mulţumitoare.

Ar fi pervers să ne amintim de cultură doar în campania electorală sau când moare câte un scriitor cunoscut. Fără un sediu adecvat, Uniunea Scriitorilor este într-un pericol mortal.

Cornel Itu, deputat PSD

Declaratie politica sustinuta azi in Parlament

vineri, 26 noiembrie 2010

Gabriel Liiceanu jigneste ziariştii

"Între ziariştii din România, care şi ei ar trebui să fie moralişti, aproape că nu mai există, cu două-trei excepţii, oameni care să meargă pe un sistem de valori clar. Şi pe care să-l apere, indiferent de jobul lor, de perspectiva meseriei lor, de patronajul politic şi aşa mai departe", a declarat Gabriel Liiceanu la recenta dezbatere "Repere intelectuale ale dreptei româneşti".

Personal, mă simt jignit de afirmaţia lui, cum trebuie să se simtă mulţi colegi. Oricum, necontestându-i nici un moment valoarea operei, nu dau doi bani pe consideraţiile sale. Omul Liiceanu n-are umbra operei sale, fiind un oportunist guraliv şi cu pretenţii.

Şeful de la Humanitas n-are decenţa să tacă măcar acum când a mărturisit că a greşit cu "fiinţa extraordinară" de la Cotroceni, după ce i-a tuieşit de cap pe destui intelectuali să-l voteze pe Băsescu şi a doua oară.

Despre Liiceanu am mai scris http://www.rasunetul.ro/m-am-saturat-de-aspiratoarele-de-scame-marca-liiceanu

duminică, 21 noiembrie 2010

“Femeia matură este o veritabilă şcoală” . Un interviu cu mine pe Agentia de Carte

“După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals- proletare, adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică? Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.”, a scris Daniel Cristea-Enache pe coperta a patra a volumului “Zilele mele cu Renata” de Alexandru Petria, Editura Tritonic. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, pentru a afla şi punctul de vedere al lui Alexandru Petria despre relaţia literaturii cu sexualitatea.

Volumul “Zilele mele cu Renata”, Editura Tritonic, 2010, se deschide cu o scenă la limita dintre două lumi: cea a inocenţei şi cea a gesturilor oamenilor adulţi. Aţi ales drept cadru un spital, pentru încărcătura lui simbolică, sau pentru că ficţiunea se transformă într-o mască a propriei biografii?

Aş putea să afirm că am ales cadrul futingului din spital, în care personajul principal, Marius Opran, îşi pierde virginitatea, pe criterii de simbolistică, precum ai spus, şi n-ar fi incorect, cum n-ar fi total eronat nici dacă aş susţine că am început astfel deoarece microromanul trebuia să aibă un început, şi aşa s-a nimerit, că aşa mi-a venit să scriu, oricum paginile parcă le-am aşternut după dictare, cu ţigara sudată de colţul gurii şi cu o cutie de energizant mereu alături. Nu-l suspecta de prea multă inteligentă pe autor, pentru că este un tembel. Ca alţi scriitori valoroşi, care sunt tembeli în interpretarea lucrărilor proprii, stângaci, împiedicaţi. Doar stupizii defilează alături de certitudini, au răspunsurile pregătite, sunt siguri pe ei. Crede-mă, s-ar putea să-l cunosc binişor. Ba, aş putea să-ţi mărturisesc că am făcut nu o dată sex într-un spital şi că a fost OK. De trei ori OK. Treaba le-o recomand şi altora. E legat microromanul “Zilele mele cu Renata” la rezervorul pe care se vede cu litere boldate BIOGRAFIA LUI PETRIA? Ei, nu recunosc nimic, nici supus la cazne. Să lăsăm cititorii să se bucure de această necunoscută. La urma urmei, care imagine este mai excitantă- a unei femei complet goale sau a uneia care nu şi-a scos ciorapii de mătase încă? Votez pentru a doua imagine. Cu ambele mâini.

Continuarea aici

http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/%E2%80%9Cfemeia-matura-este-o-veritabila-scoala%E2%80%9D/



luni, 15 noiembrie 2010

Rânduri pentru intelectualii neanesteziaţi

Traian Băsescu trebuie controlat psihiatric. Emil Boc trebuie controlat psihiatric. În locul lui Băsescu sau Boc puteam să zic X sau Y, nu vreau să personalizez problema; sunt doar vremelnici deţinători de funcţii.
Într-o ţară care merge precum căruţa pusă înaintea boilor, unde suferinţa s-a adâncit până la insuportabilitate, unde nu există categorie socială mulţumită cât de cât şi doar moartea a scăpat, până acum, de foamea unora de-a pune impozite, dar nu-i timpul pierdut, ideile creţe şi surprinzătoare apar când nu te aştepţi, n-ai cum să nu te întrebi care sunt cauzele situaţiei în care s-a ajuns. De multe ori guvernanţii seamănă cu pasagerii de la clasa I-a de pe Titanic, care dansau când vaporul începea să se scufunde, neştiind ce-i aşteaptă. Şi cu căpitanul Titanicului, care n-a conştientizat iniţial amploarea dezastrului. Oare este deplasat să compari România cu Titanicul la această oră, deşi alăturarea este mai exactă decât originală? Nu cred. Din păcate, pe Titanicul României suntem şi noi, nu numai ei. Însă ei decid, iar noi stăm închişi, tot ca pe Titanic, în compartimentele de clasa a II-a şi a III-a ca să nu le conturbăm distracţia indecentă. Şi apa va ajunge prima dată la noi. A pune toate neajunsurile pe seama crizei şi a guvernărilor anterioare este o imensă şi ticăloasă manipulare.
Discuţii despre necesitatea controlului psihiatric în cazul politicienilor am mai întâlnit pe net, dar argumentele erau de pe calapodul „ba pe-a mă-tii”, într-o bolboroseală isterizată, partizană politic, fără bătaie pe termen lung, redusă stric la persoanele care au acum vizibilitate publică. Fiind mai delicată la o abordare rapidă, puţini intelectuali s-au încumetat s-o analizeze. Acest text se vrea o mănuşă aruncată celor care n-au obosit încă să gândească, anesteziaţi de conformism şi îmbrăcaţi, din pricini pecuniare, în toboşari de partid.
Continuarea aici

http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/randuri-pentru-intelectualii-neanesteziati/

luni, 8 noiembrie 2010

Vladimir Tismăneanu sau eclipsarea umanităţii

Vă amintiţi de Bubulina din „Zorba grecul”, de personajul din film dacă nu din romanul lui Nikos Kazantzakis? De secvenţa în care bătrâna curvă moare întinsă pe pat şi camera îi este jefuită de un cârd de femei ca nişte corbi. Nerespectarea intimităţii cu moartea a Bubulinei, şocantă, mi-a fost readusă la suprafaţa memoriei de citirea articolului „Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu” de pe Contributors.ro, scris de Vladimir Tismăneanu.
Deoarece textul a fost publicat chiar în ziua morţii poetului, în 5 noiembrie, redactat la repezeală, după cum se observă din anumite greşeli, m-a oripilat. Tismăneanu parcă s-a repezit să fure din lucrurile Bubulinei, a ţinut febril să fie pe fază, în faţă, cu ochii rotiţi hulpav, dând din coate, ca să nu piardă ocazia. Dacă nu mă înşel, jefuitoarele cotoroanţe ale lui Kazantzakis au invidiat-o pe Bubulina pentru mărunţişurile ei şi au urât-o pentru numărul amanţilor. Jefuind-o când tocmai a murit, au crezut că astfel se răzbună pe ea şi-o pedepsesc fiindcă a fost altfel, ieşită din norme, dedulcită la un lux inaccesibil lor. Ce a socotit Tismăneanu când şi-a publicat textul, n-am decât să bănuiesc. Probabil că şi-a imaginat că procedează corect, punând rapid pe masă tot adevărul, ca să stopeze tămâierea deşănţată şi isterică a răposatului pe considerente emoţionale şi de rating. Însă, având dreptate în toate afirmaţiile, a decartat adevărul într-un moment total nepotrivit, avid să atragă atenţia.
Nu sunt deloc un adept al concepţiei să vorbeşti doar de bine despre morţi. Este o ipocrizie. Dar Tismăneanu nu păţea nimic dacă aştepta ca Păunescu să fie măcar îngropat. N-avea nimic de dezvăluit ce nu suporta o amânare de măcar trei zile, în fond a adunat la un loc nişte lucruri ştiute.
N-am fost un iubitor al poetului, ca om l-am considerat întotdeauna un porc, cum s-a autocaracterizat într-un vechi interviu televizat realizat de Mihai Tatulici, iar ca politician mi-a trezit repulsie nu o dată. Dacă se aplica punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Păunescu n-avea ce să caute în politică. Şi ar fi fost igienic. Totuşi, citind „Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu”, conceput când corpul omului nu s-a răcit încă bine, n-am putut totuşi să nu mă întreb dacă Tismăneanu este un om raţional sau un monstru. Fiindcă a procedat odios. Cu umanitatea eclipsată.
Dumnezeu să-l ierte pe Adrian Păunescu!
Alexandru Petria
Text care va aparea pe Agentia de Carte

marți, 2 noiembrie 2010

Intelectualii n-au scuza prostiei

Ce este mai trist decât să mori văzând că idealurile din tinereţe ţi s-au risipit? Că viaţa ta nu valorează nici cât un prezervativ folosit, năpădită de umilinţe, de-o ratare indusă. Că oamenii care te-au aruncat în puşcării pentru că erai ţărănist sau liberal, şi-l iubeai pe Regele Mihai, prosperă. Că pământul pe care ţi l-au confiscat, altădată cu porumb pe el ca o perie imensă, stă nelucrat şi plin de gunoaie. Că în fosta ta casă se lăfăie un activist de partid şi tu îţi întinzi pensia într-un demisol igrasios ori într-un bloc prin ale cărui îmbinări intră vântul. Că propriul tău nepot, de 12 ani, nu crede că, pe vremea războiului, cartelele cu alimente erau mai consistente, îndoctrinat de profesori la şcoală. Că, deşi ai bani, nu ai de unde să-i cumperi o ciocolată aceluiaşi nepot. Sau o banană. Sau o portocală. Că te-ai săturat să înjuri ascultând în fiecare seară „Europa Liberă”, încălzit parcă şi fizic de lămpile pâlpâitoare ale radioului.
Că îţi ştergi pe furiş lacrimile, câteodată, emoţionat de vocile de la radio, care ţi-au devenit membrii ai familiei. Că ţi le ştergi cu dosul palmei ca să nu ţi le observe nepotul, nepotul care nu trebuie să creadă că are un bunic slab de înger, doar ai luptat în război şi ai un şanţ în pulpa dreaptă de 25 de cm, lăsat de glontele unui partizan din pădurile aproape neumblate ale Rusiei. Că nu ţi-ai pierdut piciorul doar pentru că rusul nu mai avea cartuşe în armă şi că l-ai împuşcat din teamă, privindu-l în ochi. Că n-ai vrut să-l ucizi pe feciorul acela blond, cu faţă neagră de funingine, cu ochiul drept albastru şi stângul căprui. Că ochii aceia îi vezi în fiecare noapte. Că nepotul ştie povestea şi n-o crede, o consideră o secvenţă dintr-un film. Că de anii de puşcărie politică nu i-ai spus nepotului, este prea necopt şi ar fi dedus că ai fost un nelegiuit. Că doar el învaţă că orânduirea comunistă este una a dreptăţii şi adevărului, izvorul fericirii omenirii. Că doar şi tu i-ai repetat că trebuie să-şi asculte şi să-şi respecte părinţii şi profesorii; pe cei mai în vârstă, în general.
La acestea m-am gândit după ce am aprins candele, de Luminaţie, în 1 noiembrie, cum e obiceiul în Ardeal, la mormântul bunicului, mort înainte de 1989. La 42 de ani, revăd imaginea puştiului de 12 ani care am fost, zăpăcit între vorbele profesorilor şi ale bunicului. Nu pot să uit că bunicul a murit neîmpăcat, convins că comuniştii vor dăinui cât eternitatea. Aşa a murit bunicul meu, ca şi bunicul ori bunica ta probabil, cititorule, însinguraţi în tristeţea lor.
Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/intelectualii-n-au-scuza-prostiei/

luni, 25 octombrie 2010

Dezvaluire in premiera mondiala- Stieg Larsson, autorul trilogiei “Millennium”, a furat de la italianul Alberto Ongaro?




Scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text care ar putea aduce o nouă perspectivă asupra operei lui Alberto Ongaro(foto 1) care, în opinia sa, a fost pastişat de către scriitorul şi fostul ziarist suedez “incomod” Stieg Larsson(foto 2). Larsson, decedat la 50 de ani, a devenit peste noapte un fenomen de amploare mondială, cu vânzări de 40 de milioane de exemplare. Întrebările pe care şi le pune Petria, “A citit Stieg Larsson “Umbra locuită” a lui Ongaro?”, şi răspunsurile pe care şi le dă “Avea cum. Avea ocazia. Dacă, da (ceea ce nu mai avem cum să aflăm, suedezul a dus în mormânt răspunsul), atunci l-a furat pe Ongaro.”, pot deveni o sursă de cercetare şi de confruntare viitoare a operelor celor doi autori valoroşi, precum şi o dispută internaţională a acestui caz. Redăm, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, textul dezvăluire semnat de Alexandru Petria:
Continuarea aici
http://www.agentiadecarte.ro/2010/10/adevar-sau-provocare-%e2%80%9estieg-larsson-autorul-trilogiei-%e2%80%9cmillennium%e2%80%9d-a-furat-de-la-italianul-alberto-ongaro%e2%80%9d/comment-page-1/#comment-2143


joi, 7 octombrie 2010

Dialog public Goma-Liiceanu

Paul Goma este un bombănitor cusurgiu, nici din cale afară de talentat. Adrian Marino a fost un laş, a lăsat în urmă, prin memoriile sale, o bombă cu ceas; de ce se războieşte cu lumea după moarte? Nicolae Breban, da, e mare, totuși ameţit de un orgoliu imens, şi scrie kilometric, de parcă are o fabrică de hârtie. Petru Popescu a fugit în America unde a făcut o căruţă de bani, ba a smotocit-o şi pe Zoia Ceauşescu înainte de-a pleca, parșivul, n-o fi evreu?, dă-l în mă-sa că-i comercial. Herta Müller este cinică, lasă-mă şi cu Nobelul!, o scorpie pirpirie şi afurisită, care ne-a spus în Ateneu, auzi ce lipsă de delicatețe, că am fost nişte “căcaţi” laşi în perioada dictaturii, că am acceptat să fim trataţi ca nişte “căcaţi”. Ia să le dăm câte un şut când avem ocazia, prea au pretenţii, se cred buricul pământului. Să-şi vadă de treburile lor, să ne slăbească, n-avem nevoie de lecţii, noi am rezistat prin cultură, suntem apreciaţi, chiar şi citiţi, după ’89 am construit instituţii, ne-am sacrificat propria operă şi sănătatea pentru cultura română. Aţi auzit şi răsauzit acestea şi probabil că v-aţi săturat. Nu? Eu, da.

Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/10/mi-ar-placea-un-dialog-public-goma-liiceanu/

luni, 13 septembrie 2010

Libertatea presei este în pericol. Declaratie politica a deputatului Cornel Itu. Sunt de acord cu ea 100%!

Declaratia urmeaza sa fie citita maine in Parlament. Acesta este textul>

Libertatea presei este în pericol

Politicienii de la putere urăsc ziariştii. Cum urăsc şi oamenii cu casele distruse de inundaţii care-şi spun păsurile, cum urăsc profesorii care-şi cer drepturile, cum urăsc pensionarii care n-au acceptat să li se reducă pensiile. Politicienii de la putere au ajuns să-şi urască propriul popor, popor ce nu mai acceptă minciuna, batjocura şi crasa lor incompetenţă. Iar ziariştii, cu minusurile şi plusurile lor, ca toţi oamenii, sunt ce-i ce scriu despre starea de spirit existentă, despre calvarul prin care trece România sub conducerea lui Traian Băsescu şi a camarilei sale. Ceea ce nu convine şi exasperează. Ceea ce produce prăbuşirea în sondaje a acestor oameni pricepuţi doar în nepricepere, încolţiţi de teama apropiatului lor sfârşit politic. Care este inevitabil.
Asemuirea ziariştilor cu teroriştii, ca un risc pentru siguranţa naţională, într-un document al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării a fost primul semn de netăgăduit, nedrept, revoltător şi stupid, al urii faţă de presă. A urmat istoria cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2010, umilitoare a creatorilor, printre care se numără şi gazetarii, ce a născut un imens scandal- despre care am vorbit în declaraţia mea politică anterioară, când m-am solidarizat cu aceşti oameni de valoare-, nestins încă, fiindcă bâjbâielile de ultimă oră ale guvernului nu au reparat încă răul generat. Nu amintesc ieşirile bruşte în peisaj ale câte unui potentat, zbârlelile câte unuia cu nervii slăbiţi la presă, acestea sunt insuliţe pe marea de ură a guvernanţilor faţă de presă, pe care ar dori-o obedientă şi controlată, poate asemenea celei din Estul nu prea îndepărtat. Controlul asupra presei a devenit o obsesie a guvernanţilor, simptomatică pentru teama lor în fond, pentru dorinţa lor arzătoare de-a ascunde ce nu le convine.
Ca politician, nu ai cum să nu fi omeneşte nemulţumit de ce scrie câteodată vreunul despre tine. Dar trebuie să accepţi situaţia, face parte din regula jocului, nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi. Şi să încerci să tragi o concluzie, dacă textul nu este vădit rău-intenţionat, ca să vezi dacă ai greşit. Însă, când aproape toţi te critică, atunci ai o problemă. Ca în povestea cu insul căruia îi zice şi al treilea apropiat că este beat şi el se hotărăşte, în final, să meargă să se culce. Aşa-i şi cu actuala putere, numai că liderii ei nu recunosc că ar trebui să meargă să se culce, să se eclipseze.
Ca politician, fără să mă tem că greşesc folosind cuvinte mari, am convingerea că trebuie să încerc să veghez şi asupra libertăţii presei, presă confruntată şi aşa cu grele probleme economice, care-i fac extrem de dificilă activitatea, pentru că românii au murit în decembrie 1989 şi pentru libertatea cuvântului, nu numai pentru căldură în case şi alimente. Din această cauză, proiectul de lege depus la Parlament de un grup de parlamentari în frunte cu Silviu Prigoană, de trecere a presei scrise sub controlul Consiliului Naţional al Audiovizualului, care să emită licenţe publicaţiilor, şi să le retragă, la o adică, atunci când ziariştii nu ascultă comenzile politice, a fost pentru mine picătura care a revărsat paharul.
Libertatea presei este într-un serios pericol. Fac apel la toţi oamenii responsabili din Parlament să nu mai tolereze această stare de lucruri.
Cornel Itu,
Deputat PSD

miercuri, 8 septembrie 2010

Ma bucur pentru Ioan T. Morar


Ioan T. Morar este un scriitor bun. Deși nu mi-a plăcut niciodată poziția lui pro-Băsescu, mă bucur pentru funcția pe care a primit-o.
Amanunte http://www.nordestfm.ro/index.php?act=news_categ&cid=8&nid=9683

luni, 6 septembrie 2010

Un politician sprijina greva fiscala a creatorilor

În această după-amiază deputatul Cornel Itu o să susțină în parlament ce-i mai jos:
Declaraţie politică


Susţin greva fiscală a creatorilor


Elita intelectuală a României este batjocorită de către Guvernul Boc. Nefiind în stare să sprijine cum ar trebui cultura, guvernanţii au găsit modalităţi de-a încurca şi mai mult lucrurile, care au ca rezultat sărăcirea creatorilor.
Un grup masiv de scriitori, actori, pictori şi jurnalişti de mare valoare a adresat nu demult o scrisoare deschisă preşedintelui Traian Băsescu, Avocatului Poporului- Ioan Muraru şi preşedintelui Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, intitulată- “Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?”. O redau aici:
”Impunerea CAS şi CASS pe drepturile de autor şi scăderea cotei forfetare de la 40% la 20% ne obligă pe noi, semnatarii acestei SCRISORI DE PROTEST, creatori şi deţinători de drepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României, Preşedinţiei şi Curţii Constituţionale să corijeze o decizie care îi va face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii de drepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţei. Atragem atenţia decidenţilor din Executivul României că vom folosi, până la rezolvarea cererii noastre, toate formele legale de protest, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional.
Nu avem de ce să fim impozitaţi de două sau chiar de trei ori în plus pentru creaţia noastră. Pe lângă impozitul de 16% pe veniturile din drepturile de autor, cât lua statul fiecărui creator până acum!, se vor adăga noi impozite sociale şi scăderea cotei forfetare de la 40% la 20%. Se vor impozita astfel 80% din orice contract pe drepturi de autor şi 75% din contractele pentru operele monumentale.
Guvernul României nu trebuie să pună noi biruri sociale pe creaţie pentru că astfel îi aduce pe mulţi creatori într-o situaţie de faliment social, economic şi financiar şi îi va determina pe foarte mulţi dintre aceşti creatori să părăsească România. Rezultatele acestor drepturi de autor nu sunt produse de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci când un jurnalist ori un scriitor scrie un text critic la adresa guvernării sau a clasei politice. Creaţia fiecăruia dintre noi nu e mediată nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de o Instanţă superioară tuturora dintre noi. Operele noastre culturale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale sunt unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie. Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?
În al doisprezecelea ceas, puteţi opri exodul de creiere din România şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României!
Aţi putea face un pas înapoi pentru a face toţi un pas inainte!”
Această scrisoare deschisă, până acum, după ştiinţa mea, n-a primit un răspuns rezonabil. De aceea, semnatarii ei, au declarat că vor trece, în semn de protest, la grevă fiscală începând cu 1 septembrie până la abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2010, care a provocat această stare de lucruri.
Personal, susţin greva fiscală a creatorilor. Oamenii de cultură trebuie preţuiţi şi stimulaţi, nu batjocoriţi, umiliţi şi spoliaţi. Prin nesupunerea lor civică atrag atenţia asupra injustiţiei.
Fac apel la colegii mei parlamentari, din toate partidele, ca să abrogăm Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2010. Această reglementare ruşinoasă e cazul să fie îndepărtată. Aici nu este vorba de opţiuni politice, ci de respect pentru cultura română.
Cornel Itu,
Deputat PSD,
Vice-liderul grupului PSD și PC pe Ardeal din Camera Deputaţilor

joi, 26 august 2010

vineri, 6 august 2010

Petria in Playboy


Am apărut în Playboy. Nu, nu e o glumă. Vedeți în numărul din luna august. Hai să dau amănunte- criticul Dan-Silviu Boerescu a alcătuit un TOP 10 al cărților care i-au plăcut în ultima perioadă. A așezat romanul Zilele mele cu Renata pe locul 7.

joi, 29 iulie 2010

Hai sa impozitam si popimea! Subscriu la aceasta scrisoare deschisa

Scrisoare deschisa adresata

Presedintelui Romaniei, domnul Traian Basescu
Presedintelui Senatului, domnul Mircea Geoana
Presedintelui Camerei Deputatilor, doamna Roberta Anastase
Primului Ministru al Romaniei, domnul Emil Boc
Ministrului Finantelor Publice, domnul Sebastian Vladescu
Liderului grupului parlamentar al PDL din Camera Deputatilor, domnul Mircea Toader
Liderului grupului parlamentar al PSD-PC din Camera Deputatilor, domnul Viorel Hrebenciuc
Liderului grupului parlamentar al PNL din Camera Deputatilor, domnul Calin Popescu-Tariceanu
Liderului grupului parlamentar al UDMR din Camera Deputatilor, domnul Olosz Gergely
Liderului grupului parlamentar al minoritatilor nationale din Camera Deputatilor, domnul Varujan Pambuccian
Liderului grupului parlamentar al PDL din Senat, domnul Traian Igaş
Liderului grupului parlamentar al PSD-PC din Senat, domnul Ion Toma
Liderului grupului parlamentar al PNL din Senat, domnul Puiu Haşotti
Liderului grupului parlamentar al UDMR din Senat, domnul Fekete-Szabó András-Levente
Liderul grupului parlamentar mixt din Senat, domnul Liviu Campanu

Stimata doamna/Stimate domn,

In aceasta perioada, institutiile statului cauta solutii viabile pentru depasirea crizei finaciare. Masurile de austeritate afecteaza intreaga Romanie, totusi cultele continua sa beneficieze de exceptii fiscale importante si nejustificate. Va propunem adoptarea unor masuri ce vor contribui semnificativ la depasirea crizei finaciare actuale: taxarea cultelor si restrictionarea finantarii lor de catre stat.

In momentul de fata, cultele ofera multe tipuri de servicii, toate scutite de taxe si impozite, in timp ce serviciile medicale au fost drastic diferentiate, introducandu-se plata pentru consultatiile medicale care depasesc planul lunar al medicilor de familie. Serviciile oferite de culte sunt numeroase si diverse, depasind cu mult oficierea regulata a slujbei: se oficiaza botezuri, nunti, inmormantari, pomeniri, binecuvantari, rugaciuni speciale etc., pentru care se percep sume diverse, nefiscalizate. Pe langa acestea, cultele detin monopolul comertului cu obiecte de cult si au activitati economice, cum ar fi cele legate de turismul ecumenic, din care obtin castiguri importante, pe care statul roman ar trebui sa le impoziteze, asa cum procedeaza in cazul castigurilor similare ale firmelor private.

Pentru ca masura sa fie eficienta, serviciile oferite de culte ar trebui sa fie inregistrate corect. Adesea, clericii si personalul auxiliar utilizat de culte nu ofera chitante pentru sumele incasate in urma serviciilor prestate sau ofera chitante doar pentru o parte din suma, banii ajungand astfel in economia subterana. Monitorizarea acestor practici si taxarea acestor venituri ar imbunatati situatia bugetului national.

O alta masura este aceea legata de taxarea imobiliara. Cultele detin un numar mare de cladiri si terenuri, care nu sunt impozitate in vreun fel, fara a se face distinctia intre cladirile destinate oficierii cultului si cele cu alte destinatie, care ar trebui, de drept, impozitate pe aceleasi principii aplicate proprietatilor cu destinatii similare – chioscuri comerciale, pensiuni, locuinte ale personalului. In fapt, nu exista reglementari clare legate de nevoile de practica de cult ale comunitatilor carora li se adreseaza acestea. Cultele achizitioneaza adesea terenuri si construiesc imobile, decizia in acest sens nefiind limitata in vreun fel, desi de multe ori sunt implicate fonduri publice. Asa s-a ajuns ca in ultimii 15 ani, numai pentru cultul ortodox sa se construiasca o biserica la fiecare doua zile, Romania depasind astfel media de o biserica la mia de locuitori: exista peste 18.300 de lacase de cult crestin ortodox inregistrate oficial, dar numai 11.000 de cabinete ale medicilor de familie. O restrictionare a subventiilor si a donatiilor oferite de institutiile publice si companiile de stat, pe baza unor reglementari clare, combinata cu taxarea proprietatilor imobiliare ce depasesc limitele legiferate sau sunt folosite in activitati economice ar duce la normalizarea situatiei si ar contribui la imbunatatirea bugetului national.

Aceleasi reglementari trebuie sa se aplice si necesarului de personal, care, totodata, trebuie sa se supuna unor masuri nediscriminatorii fata de alti salariati bugetari. In timp ce recent s-au facut reduceri importante de personal in administratia de stat si se discuta public despre impozitarea oricaror tipuri de venituri, inclusiv a venitului minim garantat si a ajutorului de somaj, personalul cultelor nu a fost afectat in vreun fel, ba chiar urmeaza sa beneficieze de mariri salariale.

Acum, cand ne confruntam cu efectele crizei economice, dramuirea banilor publici destinati cultelor, combinata cu impozitarea corecta a serviciilor oferite de acestea si a proprietatilor detinute, pot aduce fonduri importante la bugetul de stat, atat de necesare pentru iesirea din criza. Data fiind importanta acestor fonduri, solicitam includerea acestor propuneri in dezbaterile publice lansate pe marginea modificarii Codului fiscal.

Cu consideratie,
Atila Nyerges, presedinte
Asociatia Secular-Umanista din Romania

vineri, 16 iulie 2010

Apel umanitar pentru un baietel din Ocna Dej

Am primit un apel, pe care-l popularizez:

De luni, 19.07.2010, biroul parlamentar al deputatului Cornel Itu va incepe o campanie de strangere de fonduri pt un baietel cu probleme care are nevoie de niste analize si tratament in strainatate.
Pe mama baietelului bolnav o cheama Giurgean Alina Veonica, tel 0767069600, locuieste in Ocna Dej pe str. Veveritei nr.17.
Baietelul are 1 an si 10 luni, este incadrat in gradul de handicap grav, conforn hotararii cons jud nr. 121/e din 20.01.2010
Diagnosticul baietelului este tetrapareza flasco-spastica, retard pshic usor, hepatita de etiologie neprecizata, hemangiom plan palpebral drept, macropenie cu priapism, infectie latenta cu CMV.
Ar avea nevoie de 5000 de euro pt refacere in Ucraina sau Ungaria. Alti copii cu acelasi diagnostic care au avut posibilitati sa faca investigatii si tratament in alta tara au facut deja progrese remarcabile, insa micutul de care va vorbesc se stinge ca o lumanare. parintii lui nu au posibilitati materiale, doar tatal lucreaza.
Eu am si copii dupa documentele care atesta boala baietelului.
daca doriti sa il ajutam puteti dona bani in urmatoarele conturi:

RO 63 BTRL 052 012 01 W 36188 XX in lei
sau
RO 38 BTRL 052 042 01 W 36188 XX in euro
conturile sunt deschise la banca transilvania sucursala dej pe numele mamei : Giurgean Alina Veronica.

Orice suma, cat de mica ar fi, este un pas spre viata pentru micutul baietel. Va rog sa dati mai departe la toti cei care credeti ca il pot ajuta

o zi frumoasa in continuare,
geta danciu
0767862694
0745946737

vineri, 25 iunie 2010

Basescu, nu meriti nici dispret!

Basescu chiar se ineaca in propria ticalosie cu treaba de la CSAT. Amanunte aici http://www.jurnalul.ro/stire-special/ziaristii-romani-la-fel-de-periculosi-ca-si-teroristii-547687.html

Eu nu pot sa zic nici ca-l dispretuiesc, fiindca l-as onora prea mult...

Cineva a venit cu o idee pe net http://despre-media.blogspot.com/2010/06/blogurile-care-atenteaza-la-siguranta.html
Ce adunatura de dezaxati...

Hai de ne aresteaza, bai caricatura!

joi, 24 iunie 2010

Romanul Zilele mele cu Renata, prezentat cu Elena Udrea


Maine, la inaugurarea Bailor Figa si a Zilelor orasului Beclean, voi prezenta succint, la invitatia primarului orasului, romanul meu. O sa fie aici, se zice, Elena Udrea, Geoana, Nastase, Miron Mitrea si alte personaje... Renata merge la perfectie cu ei!

luni, 14 iunie 2010

Da, am fost bun la Bookfest


Romanul pe care l-am publicat de curând la Tritonic, “Zilele mele cu Renata”, a fost lansat cu succes la Bookfest. Naşii- Bogdan Hrib, editorul, şi Daniel Cristea-Enache, criticul girant al calităţii cărţii.
Puteţi să cumpăraţi cel mai ieftin volumul de pe situl editurii Tritonic. Se vinde excelent, în ciuda crizei, ceea ce semnifică oarece. Nu este exclus ca, în curând, să fie tradus în engleză şi spaniolă.

joi, 10 iunie 2010

Petria la Bookfest, vineri de la 16

Este o veste pe care sunt bucuros că pot să v-o împărtăşesc: “Zilele mele cu Renata”, romanul meu, va fi lansat la această manifestare culturală de top. Cu modestie, vă garantez că n-aţi mai citit ceva similar scris de un scriitor român. Ca să fie clar. Aşa că nu pierdeţi ocazia să vizitaţi standul editurii Tritonic. Dau şi autografe, sunt generos, şi primesc şi felicitări. Criticile le puteţi lăsa la Preşedinţie, Guvern sau la Patriarhie, o să-mi parvină sigur ulterior. La destinatar scrieţi Băsescu, Boc şi Patriarhul Daniel.
Cartea va fi prezentată de criticul Daniel Cristea-Enache. Un critic serios, un autor serios.

P.S. Dacă aduceţi şi o bere, nu vă refuz, mă sacrific! Vineri, de la 16. OK?! Totodată, în acelaşi loc şi la aceeaşi oră, Lucia Verona iese la rampă cu volumul “Labirintul obligatoriu”.

joi, 27 mai 2010

Alexandru Petria, Zilele mele cu Renata, sau nebunia curajului de a fi tu însuţi

Librăriile româneşti sunt, slavă Domnului!, ticsite cu cărţi. Pe toate gusturile şi pentru toate buzunarele. Adică tocmai visul aievea al cititorului profesionist de cărţi, al lectorului pasionat de cuvântul scris, al visătorului obişnuit să îşi satisfacă setea de cunoaştere recurgând la bogăţiile imensului ocean al beletristicii. După deceniile comuniste – în care cartea bună se dădea „pe sub mână”, ajungând mai degrabă la privilegiaţii sistemului, decât la cei care ar fi degustat-o cu adevărat – şi după anii de derută de după Revoluţie – când avalanşa informaţională ne împiedica să discernem între calitate şi non-calitate, între valoare şi best-seller, între autorii promovaţi de Occident sau Statele Unite ale Americii şi reprezentanţii culturii româneşti – iată că, în sfârşit, pe rafturi găsim şi nume ale unor scriitori de-ai noştri din generaţia nouă, ce ne introduc într-un univers profund original, capabil să rivalizeze cu convulsionanta piaţă de carte a lumii „civilizate”, în care autorii, văzuţi ca produs de marketing, adună oamenii cu miile în faţa magazinelor în ziua lansării unui nou titlu. Un exemplu în acest sens este Alexandru Petria, care, cu primul său roman, apărut sub egida editurii bucureştene Tritonic, încearcă să ne tenteze cu o altfel de scriitură.

Alexandru Petria a debutat în presa literară cu poezie şi tot sub semnul muzei Euterpe a stat debutul său editorial. A treia carte semnată de el marchează o schimbare de atitudine şi de viziune, optând pentru proză, prilej de manifestare mai explicită a eului auctorial. Numele lui se leagă, în acelaşi timp, de o febrilă activitate publicistică derulată în aceşti ultimi douăzeci de ani scurşi de la câştigarea de către noi a libertăţii de exprimare. Dar, poate mai mult decât atât, numele lui poate fi asociat unor acte de curaj (de multe ori nebun, în opinia mea, ori măcar inadecvat situaţiei politice din ţară....), precum acela de a porni primul cotidian adresat populaţiei din oraşul Dej, iniţiativa reînfiinţării fostului judeţ Someş, cu capitala în acelaşi Dej, sau, mai recent, publicarea în periodicul pe care-l păstoreşte, „Realitatea de Bistriţa, Beclean, Dej”, a controversatelor caricaturi pe plan mondial, ce aduceau zică-se atingere islamismului însuşi... Temerar se dovedeşte Petria şi atunci când lansează în presă adevărate cruciade împotriva oportuniştilor, a autorilor fraudelor de orice fel, a politicienilor ipocriţi...

Tot un act de petulanţă mi se pare, din partea lui, şi acela de a încredinţa tiparului romanul Zilele mele cu Renata. Aşa cum se observă încă din titlu (nu, nu este aici nici o greşală!) Alexandru Petria se deconspiră ca luptător împotriva convenienţelor, prejudecăţilor şi tiparelor cu care ne-am obişnuit din comoditate sau... lene intelectuală. Inovaţia scriitorului constă în crearea iluziei că lectorul nu are înainte paginile unei cărţi, ci este martorul confesiunilor intime ale personajului principal, confesiuni făcute într-o stare uşor euforică, stârnită de încărcătura bahică a atmosferei din berărie, în faţa unei halbe pe trei sferturi goale. Marius, naratorul-personaj, se dezbracă de orice inhibiţie, renunţă la orice încorsetare socială şi se înfăţişează în faţa cititorului decis să dea glas francheţii şi îndrăznelii ce-l definesc.

Zilele mele cu Renata este un roman al căutării de sine. Eroul încearcă să se cunoască, ca individ şi publicist, analizându-se prin raportare la faptul divers nesemnificativ, prin relaţia ca cu nimicul cotidian. Eul se zvârcoleşte să iasă la suprafaţă, deşi, în aparenţă, în afară de ambiţia afirmării sale în societate şi a confirmării ca fiinţă publică, nu este motivat de nicio condiţionare exterioară, de nicio convulsionare de natură obiectivă. Personajul nu trece prin situaţii-limită, care să-l definească, în vreun fel anume, ca om. Nu este nici într-o etapă de răscruce a existenţei sale. Dimpotrivă, are parte de confortul material şi de confortul psihic propice cultivării acelui dolce far niente specific mai degrabă indivizilor predispuşi la meditaţie, decât unui macho ori action-man, cum se doreşte a fi Marius Oprean.

Ca şi prietenii săi Anton şi Corin, Marius aspiră să devină scriitor. În acest sens, îşi exersează aptitudinile scriitoriceşti preocupându-se de publicarea în presă a unor proze scurte şi de dezbaterile literare pe diverse teme cu numiţii Corin şi Anton, martori ai zbuciumului său sufletesc şi ai paşilor ezitanţi pe calea afirmării, dar ţinuţi totuşi la o parte de principala preocupare a eroului, erosul. Având, după propria mărturisire, talentul susţinut financiar de către părinţi, Marius se dedică, spune el, scrisului, în fond precumpănitoare devenind nu activitatea sa intelectuală – pulsatilă, cu sclipiri de originalitate, de geniu pe ici-acolo, însă demonstrând inconsecvenţă şi insuficientă motivaţie –, ci aceea erotică. Prin patul lui Marius trec Monica şi Viorica, Ana şi Maria şi... – numele nu mai are importanţă, căci el îşi alege partenerele de sex aproape fără discernământ, dintre prietenele de familie, cunoştinţele întâmplătoare sau dintre cele pe care le seduce în vreun bar, aiurea. Nu are importanţă nici aspectul fizic al vremelnicei muze, ori vârsta ei, pregătirea profesională ori dotarea intelectuală... Marius doreşte doar atât, o parteneră de sport, ori un antrenor titrat pentru activitatea fizică, nicidecum un companion sau un partener de cursă lungă. (De căutarea vreunei satisfacţii sufleteşti, emoţionale, sau spirituale nici nu poate fi vorba.) Obiectivul său este acela de a-şi demonstra virilitatea, de se defini ca mascul şi, în scurtele pauze, ca artist al cuvântului scris. În faţa ochilor cititorilor se derulează scene de dragoste trupească într-o varietate de forme şi consistenţe, amintind uneori de camilpetrescianul cuplu Ladima – Doamna T. (vezi înălţătorul episod în care Marius i-l prezintă Renatei pe Nichita Stănescu ca maestru al poeziei de dragoste), alteori evocând parcă instinctul pur, în genul „Maidanului cu dragoste” al lui George Mihail Zamfirescu (vezi cea dintâi secvenţă, a acuplării lascive dintre proaspătul operat Marius, suferind de febră septică post-apedictomie, şi Renata, în sala de ghipsare a spitalului, când petrec prima noapte de amor).

Singura eroină feminină ce prinde consistenţă în roman este ţiganca. Este singura care, în acest univers misoginic, unde elementul feminin are un singur rol, acela de a-l ajuta pe el, pe bărbat, să simtă împlinirea de-o clipă, se dovedeşte capabilă să-i facă faţă intelectualului în devenire Marius. Lipsită de alte studii decât cele elementare, căsătorită şi mamă a doi copii, Renata dovedeşte o inteligenţă nativă şi sexuală de natură să-l provoace în permanenţă pe scriitorul aspirant. Acesta se lasă sedus, dominat, pentru ca, la rândul ei, să o seducă şi să o domine pe aceea care îi acaparează tot mai mult viaţă şi îi înfrânează tot mai mult aspiraţia spre înalt. Cu toate acestea, Marius reuşeşte să-şi păstreze detaşarea şi o oarecare luciditate faţă de această relaţie, ce-l devorează şi-l alimentează cu energie în acelaşi timp. Mai mult decât atât, se străduieşte să ţină secretă idila sa cu ţiganca adulterină. Nu face acest lucru, evident, din cavalerescul impuls de a păstra intactă reputaţia doamnei, sau din teama că, gelos, soţul ei s-ar putea răzbuna crunt pe Renata, femeia ce-i împlineşte lui, artistului, cele mai cutezătoare fantezii senzuale. Motivaţia sa este pur egoistă: teamă de a nu fi judecat pentru alegerea făcută. În mod paradoxal, în ciuda spiritului său liber dornic de afirmare şi în pofida paginilor scrise, unde se declară în favoarea manifestării libertăţii de conştiinţă a individului, Marius nu dovedeşte destulă bărbăţie pentru a-şi asuma responsabilitatea legăturii sale cu Renata, nici măcar înaintea bunilor săi prieteni Corin şi Anton, cărora, la modul declarativ (nu şi practic!), le mărturiseşte absolut orice...

Evident, toate demersurile personajului din romanul au drept scop maturizarea (profesională şi sexuală) bărbatului aflat la douăzeci de ani. Însă el eşuează răsunător: literatura sa rămâne la nivelul rubricii dintr-o pagină anostă de ziar, iar ca individ uman nu reuşeşte să depăşească laşitatea fantelui de mahala incapabil să întreţină o relaţie cu o femeie în văzul lumii, la lumina zilei şi a... propriei conştiinţe. Nu are nici măcar atâta onoare, încât să pună punct, bărbăteşte, sordidei idile cu Renata. Ci, sub pretextul depresiei generate de moartea cuplului de prieteni în tragicul accident de avion, Marius o părăseşte pe motivul că ea ar fi lipsit de la înmormântare, deşi între Renata şi răposaţi nu existaseră nici un fel de raporturi care s-o aducă la cimitir. Mai mult decât atât (şi aici este partea inovatoare a romanului lui Alexandru Petria), Marius se apucă să rescrie istoria iubirii dintre sine şi Renata.... înlocuind-o pe eroina titulară, în pagină, cu altă femeie – semn extrem al laşităţii lui şi al dispreţului congenital faţă de sexul slab...

Recunosc, la primul contact fizic cu volumul de proză al lui Alexandru Petria, am avut o uşoară mişcare de recul: n-am înţeles subtilitatea titlului (Doamne, m-a ofensat cacofonia, căci sunt tributară formaţiei mele de filolog!), iar sugestiva imagine de pe copertă am considerat-o ofensatoare, potrivită mai degrabă sub-literaturii de pe taraba cu ziare, decât unui volum de beletristică. Nici primele pagini, cu stilul direct şi limbajul frust, vulgar de multe ori, evocând o sexualitate agresivă, elementară, nu m-au făcut să mă simt prea confortabil. Însă mi-am adus aminte îndemnul din prefaţa „Analelor” lui Tacitus, sine ira et studio, (judecă) fără ură şi părtinire, amintindu-mi că sunt cititor de profesie, deci trebuie să mă debarasez de orice prejudecăţi privind cartea ori autorul ei..., pentru a fi în stare să apreciez literatura dintre coperte. Şi nu mi-a părut rău deloc că am făcut asta. Am avut plăcuta surpriză să descopăr un scriitor autentic, înregimentat în mişcarea postmodernă, care a renunţat la convenţie, la canoane, pentru a se putea exprima pe sine ca individualitate lipsită de ipocrizie şi pudoare şi pentru a putea, ca artist, dovedi cu prisos bravură şi... – de ce nu? – bravadă suficiente pentru a ne ţine cu cartea în mâini până la ultima pagină.

Voichiţa Pălăcean-Vereş

joi, 13 mai 2010

Guvernantii merita linsati?

Avem de-a face cu un guvern care condamna efectiv la moarte pensionarii cu venituri mici. Si nu este deloc o afirmatie fara temei. Cu 3-4-5 milioane de lei vechi, atata au multi, din care o sa se mai taie o halca, cum o sa-si poata cumpara batranii medicamentele? O sa renunte la paine sau la medicamente. Un regim care nu respecta batranii merita pe langa dispret si altceva. Daca avem de-a face cu nistre criminali, sa stam cu mainile in san, sa nu ne aparam? De fapt, aparam vietile parintilor. Ar fi o dovada de prostie crasa. Ce-i de facut, deci?

Petria scos ca premiu la concurs

joi, 4 martie 2010

Tritonic lanseaza o serie de carti interesante


Tritonic Grup Editorial vă invită în perioada 3-7 martie la „Salonul de carte, presă şi muzică, AMPLUS” de la Muzeul de Istorie al României, aflat la cea de-a XV-a ediţie.

La fel ca şi la celelalte târguri şi expoziţii, cărţile Tritonic vor putea fi achiziţionate cu o reducere de 50% sau chiar mai mult (cărţi la 3, 5, 10 Ron.)

Vineri, 5 martie vă invităm în spaţiul pentru lansări din holul Muzeului de Istorie la o serie de evenimente:

ora 16.00 - Lansarea romanului “100 de zile”, de Stela Popa;

ora 17.00 Lansarea ediţiei de martie a revistei Flacăra şi a romanului “Parfumul Vaduvei Negre”, de Oana Stoica Mujea;

ora 18.00 - Lansarea romanului “Urechile pisicii Olga”, de Oana Cătălina Duşmănescu.

Invitaţi la evenimente: George Arion, preşedintele publicaţiilor Flacăra, scriitor, publicist, scenarist

Bogdan Hrib, editor şi autor Tritonic

Oana Stoica Mujea, scriitoare

Aflată la o primă prezentare la târgul AMPLUS, „Urechile pisicii Olga” este o carte despre dragoste şi despre drumul pe care alegem să îl urmăm câteodată, deşi ne este teamă de ceea ce vom găsi când vom ajunge la capătul lui.

Cartea vorbeşte despre căutare, despre interacţiune, despre rătăcire, despre duioşie, despre frică, despre prietenie, despre ură, despre moarte, despre pierderi sau despre regăsiri. Mai ales de sine.

Este o carte despre curajul pe care îl câştigi de-abia în momentul în care te trezeşti singur, nefericit şi îndepărtat.

Prezentată în premieră astăzi, la Chişinău, „Parfumul văduvei negre” este o carte a cărei acţiune se petrece la un an după cea din „Indicii anatomice”, primul roman poliţist al Oanei Stoica Mujea. Când Iolanda Ştireanu este anunţată că doi dintre ziariştii importanţi ai ţării – Andrei Bădin şi Victor Ciutacu – au pus mâna pe nişte documente ce ar putea răsturna Guvernul, îşi dă seama că e singura care îi poate ţine în viaţă. Asta dacă nu e deja prea târziu.

Dacă la jumătatea cărţii enigma se rezolvă, intriga nu se sfârşeşte nici pe departe. Pentru că adevărata problemă nu e constituită de cel care a ucis şi a răpit, ci de cine avea interesul ca toate lucrurile acestea să se întâmple. De aici acţiunea devine imprevizibilă

Astfel, ziariştii, bloggeri, guvernul, ba chiar preşedintele însuşi, ajung fie personaje principale pe scena crimei.

„100 de zile” este un roman al Moldovei ultimilor ani, ani cu victorii şi înfrângeri, cu bucurie şi deznadejde, cu speranţă, cu flori, cu sânge…

PS. Informaţia am "furgăsit-o" de pe blogul lui Ioan Usca...