Prima mea adevărată profesoară

Cam pe la 13 ani, aproximativ, ori 14, dar pe acolo, printre primele erecţii, masturbări, coşuri, lalele puse zilnic în banca unei colege blonde, fără ca ea să afle decât peste destul timp cine este misteriosul admirator, după ce am început să mă scufund în universul literaturii de calitate, mi-am dat seama că sunt legat la ochi cu o minciună.
Una mi se turna în cap cu tolcerul la şcoală, alta auzeam acasă, de la bunicul şi tata. Iniţial, nu ştiam pe cine să cred. Bunicul zicea că era mai bine pe vremea Regelui Mihai, că nici în perioada războiului nu era aşa o mizerie a raţiilor alimentare, ca nişte reţete permanente de slăbire, tovarăşa dirigintă ne vorbea despre realizările socialismului, iar tata, în fiecare zi, după serviciu, printre pârâituri şi bruiaje, cu mâna mai tot timpul pe butonul aparatului de radio, ca să nu piardă emisia, era parcă sudat de “Europa Liberă”. Şi se revolta, om cu patru clase. Şi înjura. Iar duminica, cu geamurile lăsate deschise, “ca să audă colduşii de comunişti”, spunea, nu pierdea slujba transmisă săptămânal de post. Şi acest zidar, tata, pe care l-am văzut doar cu o carte în mână, pe care a terminat-o de citit în ani, asculta cu veneraţie o voce. A Monicăi Lovinescu. Îi iubea şi pe ceilalţi redactori şi colaboratori, dar “doamna Monica”, aşa o numea, era altceva. Era extraordinară. Pe mine, de pe unde, Monica Lovinescu, abia apoi bunicul şi tata, m-a convins că diriginta şi ceilalţi profesori se mânjesc şi ne mânjesc cu fecale apologiind unui regim criminal. O percepeam ca pe un membru al familiei, ca pe prima mea adevărată profesoară, o profesoară intransigentă a verticalităţii morale.
După ce Monica Lovinescu a murit în Duminica Floriilor, s-a rupt ceva în interiorul meu. Celor care s-au bucurat de decesul ei, stârpiturilor comunisto-securiste, cărora le-a provocat coşmaruri, le doresc să le dea Dumnezeu ce merită.
Alexandru PETRIA