Subsemnatul, Gabriel CATALAN, cetăţean român născut la 8 martie 1970 în Bucureşti, sunt absolvent licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994/1995) şi absolvent de studii academice postuniversitare (2 ani) la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti (1999). Între anii 1994 şi 2000 am fost profesor de istorie în învăţământul preuniversitar. În urma interviului de angajare la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) din ziua de 13 iulie 2000, am devenit angajatul CNSAS de la 1 septembrie 2000, având statutul de funcţionar public (consilier categoria A, clasa I, gradul 3).
Interviul pentru angajarea mea în CNSAS s-a desfăşurat într-o sală aflată la etajul 4 al Palatului Parlamentului, pe uşa căreia se afla o tabliţă pe care scria « Comisia de Însemne, Ordine şi Medalii ». Noi, candidaţii (eram vreo 50-70) eram ţinuţi într-o sală mai mare, de şedinţe ale unei comisii parlamentare probabil, la acelaşi etaj, în apropiere, dar în capătul culoarului respectiv, stabilind de comun acord ordinea intrării la interviu. Eu am intrat ultimul în acea zi în sala unde se afla comisia de examen formată din membrii Colegiului. Nu erau prezenţi toţi 11; am remarcat absenţa domnilor Dinescu şi Patapievici care erau persoane publice dinainte, dar poate au lipsit şi alţii pe care nu-i ştiam şi de aceea nu mai ţin bine minte (parcă au lipsit şi domnii Pricu şi Csendes). Discuţia a început de la curriculum vitae, domnul Onişoru cerându-mi să mă prezint singur în câteva cuvinte. Imediat după ce m-am oprit din prezentare, am fost întrebat de domnul Secaşiu ce religie am. “Creştină.”, i-am răspuns eu sec şi prudent. Apoi, m-a întrebat iarăşi, nemulţumit de răspuns: “Ce confesiune aveţi? Nu sunteţi ortodox, nu ?”. “Nu, sunt catolic.”, i-am zis, exprimându-mi uimirea în faţa întrebării indiscrete, care friza discriminarea, la care el a replicat prompt: “Desigur, este o întrebare în afara interviului, fiţi liniştit.” Apoi, a plusat: “Romano-catolic sau greco-catolic?”. Enervat, I-am ţinut o scurtă lecţie de dogmatică: “Biserica Catolică este unică şi nu se fac diferenţe între credincioşii catolici de diferite rituri, dar dacă sunteţi aşa de curios vă spun şi ritul: latin.” După acest prim episod conflictual au urmat şi altele. Domnul Buchet m-a întrebat despre unele studii publicate de mine, insistând mai ales asupra unora despre Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia sa. L-a deranjat chiar titlul unui studiu de-al meu, Etnocentrism şi confesionalism politic. Cazul BOR, publicat în “Xenopoliana”, nr.3-4/1999. M-a întrebat, plin de emfază şi dispreţ, pe un ton superior şi tendenţios: “Ce înseamnă etnocentrism? Dar confesionalism politic?” I-am zis că eu ştiu prea bine că înţelege aceşti termeni şi nu cred că are nevoie să-i explic eu. “Da”, mi-a răspuns el, “am şi scris o carte pe tema relaţiei dintre religie şi politică”. I-am replicat rapid şi tăios: “nu o cunosc, îmi pare foarte rău, dar o s-o citesc dacă o voi găsi sau mi-o veţi da.” Apoi, acelaşi Buchet m-a chestionat scurt, în lipsă de alte argumente: „Da’ ce, Biserica catolică nu face politică?” „Ba da, sigur că face”, i-am răspuns, „dar nu politică etnocentristă, confesionalistă sau fundamentalistă ca bisericile ortodoxe "naţionale", care au fost tot timpul supuse statului, indiferent de regim, conform tradiţiei bizantine a simfoniei.” Discuţia s-a deplasat de la această temă la vizita din 7-9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti şi s-au făcut o serie de aprecieri referitoare la acest important eveniment, eu arătând că patriarhul Teoctist n-a făcut de bunăvoie invitaţia necesară vizitei Papei, ci doar în urma presiunilor exercitate de autorităţile statului român interesate în ameliorarea imaginii externe (dar şi interne) şi a promisiunilor făcute de acestea (Catedrala Mântuirii Neamului, de pildă), precum şi a demersurilor diplomatice insistente ale Vaticanului. Singurul care m-a confirmat, numai parţial însă, a fost Andrei Pleşu, care ştia adevărul pentru că fusese ministru de externe în acei ani. Domnul Onişoru a revenit în discuţie pentru a spune câteva lucruri despre mine, printre care şi afirmaţia că uneori sunt „prea radical, prea tranşant în opinii”, făcând trimitere la articolele, studiile şi conferinţele mele pe teme de istorie şi analiză politică. I-am spus că prefer stilul direct şi sincer, mai ales atunci când am dovezi clare. M-a întrebat apoi domnul Pleşu de ce vreau să lucrez la CNSAS, iar Onişoru mi-a propus să aştept câteva luni pentru a colabora doar cu CNSAS în domeniul cercetării istorice. Le-am zis că prefer să mă angajez la CNSAS, la investigaţii şi, eventual, apoi să mă transfer la cercetare, că nu am convingerea că învăţământul reprezintă vocaţia mea, ci mai degrabă vreau să contribui, cu toate puterile mele, la instaurarea unei democraţii veritabile în România şi la aflarea adevărului, valori pentru care am militat din 1989, încă din timpul studenţiei. În acel moment, domnii Onişoru şi Pleşu mi s-a părut că mă priveau neîncrezători, dar domnul Gheorghe s-a grăbit să mă şi întrebe dacă am activat în vreo organizaţie civică şi i-am zis că da. Domnul Nicolescu sau domnul Chiriţescu mi-a cerut să spun în care şi am enumerat câteva: Liga Studenţilor, Alianţa Civică, Academia Civică, Fundaţia Memoria, adăugând că am fost prezent la aproape toate evenimentele importante din anii ’90: grevele studenţeşti, mineriadele, manifestaţiile şi întrunirile Alianţei Civice etc. Au urmat câteva glume ironice despre „trecutul meu revoluţionar” făcute de câţiva dintre cei de faţă (reprezentanţii PDSR şi PRM, mai ales), după care domnul Pleşu m-a întrebat dacă sunt catolic practicant şi dacă ştiu să iert, întrebări la care i-am răspuns, cu oarecare timiditate umilă, că încerc să fiu catolic practicant şi că, de obicei, nu sunt răzbunător. A insistat, întrebând de câte ori aş ierta pe cineva care mi-ar greşi sau mi-ar fi duşman şi atunci l-am citat pe Cristos: „de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18,22), domnul Pleşu trebuind să le explice celorlalţi ce am spus şi care este semnificaţia exactă a spuselor mele căci acea expresie biblică probabil că le era total necunoscută majorităţii celor prezenţi. Am mai fost prelucrat, apoi, despre riscurile şi greutăţile începutului, despre faptul că este o muncă de rutină, dificilă, plicticoasă şi fără prea mari satisfacţii profesionale, morale şi financiare. După aceea, domnul Pleşu m-a întrebat cum aş proceda în cazul în care o persoană cercetată de mine în calitate de funcţionar CNSAS ar avea angajament de colaborare, dar nu s-ar găsi notele sale informative sau dacă ar exista cineva care un timp a fost colaborator al Securităţii şi ulterior a fost urmărit de Securitate deoarece a refuzat să mai colaboreze. I-am spus că din câte ştiu eu Legea nr.187/1999 precizează clar faptul că în cazul în care cineva a colaborat cu Securitatea (cu excepţia cazului în care a semnat angajament sau a dat informaţii sub presiuni şi tortură în detenţie ori anchetă), indiferent cât timp a durat această colaborare, el este considerat şi trebuie declarat colaborator al Securităţii, chiar dacă a fost, ulterior sau anterior, urmărit, căci această din urmă realitate nu schimbă cu nimic realitatea statutului său de colaborator al Securităţii, conform art.5 din lege. Am avut impresia că am fost foarte clar şi ferm în exprimare pentru că am simţit toate privirile celor din încăpere aţintite asupra mea. Domnul Onişoru m-a întrebat atunci despre actualul patriarh Teoctist, amintind faptul că ştie că sunt pasionat de problematica istoriei ecleziastice contemporane şi că am cercetat şi am scris despre teme legate de acest domeniu (despre patriarhul Justinian, de exemplu, şi-a amintit el de comunicarea mea de la Sighetu Marmaţiei din 1998, publicată în Analele Sighet, vol.6). Întrebarea sa suna chiar aşa: „Ce crezi, patriarhul Teoctist a colaborat cu Securitatea?” I-am răspuns senin: „Eu n-am studiat arhiva operativă a Securităţii şi deci nu pot să mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză sau mai bine zis nu am prea multe dovezi concrete că da, însă din cele ce am văzut în dosarele arhivei sale neoperative – Fondul Documentar aflat în Arhiva SRI (precum şi la Arhivele Naţionale sau în alte arhive din România) – pot spune că Securitatea avea mijloacele şi informaţiile necesare pentru a-l şantaja oricând, dacă nu se arăta supus regimului comunist.” Erau curioşi, aşa că le-am povestit depsre legionarismul lui Teoctist, participarea sa la rebeliunea legionară din 1941 şi devastarea unei sinagogi din Strada Antim din Bucureşti, precum şi de înclinaţiile sale homosexuale, concluzionând astfel: „Am toate motivele ca, personal, să cred că patriarhul Teoctist a colaborat cu regimul comunist şi cu Securitatea, cunoscând aceste informaţii pe care le-am amintit, ştiind atitudinea sa publică şi gândindu-mă la predecesorii săi (patriarhii Justinian şi Justin), precum şi la relaţia permanentă de colaborare strânsă existentă între BOR şi statul român de-a lungul secolelor.” La această frază a mea s-a protestat puţin mult decât de obicei, mai ales din partea reprezentanţilor PDSR şi PRM, dar nu numai, au fost unele glume şi aprecieri cu scop de minimalizare de genul: „prea puţin contează că Teoctist era sau nu poponar”, iar marea majoritate, dacă nu chiar toţi cei prezenţi au strâmbat din nas şi au zâmbit amar în colţul gurii, rămânând într-o grimasă ce transmitea indiferenţă, dispreţ şi neîncredere faţă de spusele mele (totuşi, la câteva zile după aceea, fără ca eu să fiu implicat direct, într-o cunoscută revistă săptămânală de umor şi dezvăluiri, apropiată de grupul Pleşu-Dinescu-Patapievici, a apărut o scurtă notiţă care rezuma o bună parte din spusele mele – vezi ***, Fincă, în “Academia Caţavencu”, nr.28 (451), 18-24 iulie 2000, p.3). Curând după acest moment interviul meu a luat sfârşit, fiind asigurat că decizia comisiei de examen îmi va fi anunţată telefonic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, eu telefonând de vreo trei-patru ori în iulie şi august până ca să mi se dea un răspuns şi acesta era iniţial neclar, apoi a fost condiţionată angajarea mea de obţinerea transferului din învăţământ deşi aşa ceva nu era cerut de nici o lege, ba chiar Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici permitea acestei categorii continuarea carierei didactice. Mult mai târziu, în cursul proceselor pe care le-am intentat CNSAS pentru abuzurile şi ilegalităţile sale la adresa mea, am aflat şi am înţeles mai bine, din stenogramele (fragmentare) ale şedinţelor Colegiului, explicaţia acestor ezitări, amânări şi apoi condiţionări privind angajarea mea şi anume faptul că foarte mulţi, poate chiar majoritatea celor prezenţi la acel interviu de angajare din 13 iulie 2000, s-au opus angajării mele, printre ei numărându-se cu siguranţă reprezentanţii PSD, în frunte cu vicepreşedintele Mihai Gheorghe (care a menţionat chiar şi public la „Antena 1” pe 22 martie 2001 împotrivirea sa categorică), precum şi preşedintele Gheorghe Onişoru (care le-a spus colegilor săi, în lipsa mea, bineînţeles, în martie 2001, la finele unei şedinţe de înfierare a mea: „eu v-am spus să nu-l angajaţi că e nebun”). Când am ieşit de la acel interviu, în anticameră, şoferul domnului Onişoru, mi se pare, mi-a urat baftă, bucuros că aproape i s-a terminat ziua de lucru, spunându-mi, totodată, că nimeni nu stătuse atât timp (30-40 de minute) înăuntru în acea zi.
În calitate de istoric şi doctorand în istorie (din 1996 la Institutul de Istorie « A. D. Xenopol » din Iaşi, conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat fiind directorul acestui institut – istoricul Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române) am avut acces legal la studierea unor documente din Fondul Documentar şi Fondul Penal de la Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), în sala publică de lectură aflată în incinta UM 0362 Bucureşti (Aleea Bărbăteni, staţia RATB « Romancierilor » – cartierul Drumul Taberei) în anii 1999 şi 2000 ; la fel cum au avut permis de acces în ASRI şi alţi cercetători. Fiind preocupat de tematica istoriei recente, îndeosebi de raporturile dintre statul român şi BOR (Biserica Ortodoxă Română), precum şi de relaţiile interconfesionale şi cele dintre culte şi stat, am studiat şi dosare tematice despre BOR şi despre clerul ortodox. Printre aceste dosare se găsea şi cel cu nr.7755, care avea mai multe volume (însă primele două nu se dădeau spre studiere la sală « din motive de siguranţă naţională », chipurile).
În ianuarie şi februarie 2000 am cercetat din nou (prima dată le-am analizat în 1999) volumele 3 şi 5 ale dosarului 7755 din Fondul Documentar, găsind şi câteva documente referitoare la Teoctist Arăpaşu, ieromonah şi apoi ierarh ortodox în perioada la care făceau referire actele, care atestau : 1). activitatea sa în Mişcarea Legionară ; 2). participarea sa la rebeliunea legionară din Bucureşti din 21-23 ianuarie 1941, prin devastarea unei sinagogi din cartierul Antim (« Reşit Dath » = « Începutul Ştiinţei », de pe Strada Antim nr.13, conform cercetărilor mele în ACSIER); 3). practicarea homosexualităţii; 4). alte fapte grave, precum persecutarea şi jefuirea unor alţi clerici ortodocşi.
Anterior, în anul 1999 istoricul ieşean Dorin Dobrincu îmi semnalase existenţa unui document ce confirma şi detalia legionarismul şi activitatea lui Teoctist în timpul rebeliunii din 1941, document pe care l-am studiat şi apoi am obţinut şi aprobarea fotocopierii lui (ca şi colegul meu Dorin Dobrincu). Acest document este datat 30 ianuarie 1950 şi se află în dosarul nr.909 din Fondul Documentar, la fila 510 şi următoarele. El a fost publicat parţial (pasajul referitor la Teoctist – f.510) în « Evenimentul zilei », nr.2605 din 15 ianuarie 2001 (Florian Bichir, Istoricul Dorin Dobrincu a descoperit în arhiva SRI un document din care reiese că Patriarhul a participat la devastarea unei sinagogi, p.2), după ce apăruse mai întâi în „Monitorul de Iaşi” din 13 ianuarie 2001. Tot în „Evenimentul zilei”, dar în nr.2609 din 19 ianuarie 2001 (Bogdan Ghelase, pseudonim al lui Florian Bichir, Secretele Patriarhului, p.3), eu am publicat un fragment dintr-un document datat 4 octombrie 1949 şi aflat în dosarul nr.7755, vol.3, fila 239, tot din Fondul Documentar („D”) care întărea ideea apartenenţei lui Teoctist la Mişcarea Legionară şi era o nouă dovadă despre participarea sa la rebeliunea din ianuarie 1941.
La aceste documente din ASRI, eu am adăugat un altul din Arhivele Naţionale (Arhivele Statului), aflat în Fondul Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, în dosarul nr.76/1946, la fila 80 (f.81 = copie), care confirma legionarismul lui Teoctist şi al patriarhului de atunci Justinian Marina, explicând totodată comportamentul lor oportunist şi ipocrit, precum şi colaborarea lor cu regimul comunist (vezi Bogdan Ghelase, Secretele Patriarhului, în „Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3).
De asemenea, eu publicasem informaţii despre legionarismul lui Teoctist şi acţiunile sale distructive din zilele rebeliunii legionare din 21-24 ianuarie 1941 la Bucureşti, pentru prima oară, în articolul Convergenţe şi divergenţe sub zodia ortodoxismului naţionalist. Legiunea şi slujitorii Domnului, apărut în revista „Dosarele istoriei”, nr.49/septembrie 2000, p.29-32.
În ciuda unor luări de poziţie vehemente şi a unor negări repetate a veridicităţii acestor informaţii şi documente, mi-am continuat eforturile în vederea aprofundării subiectului şi a informării întregii opinii publice româneşti despre aceste fapte de o gravitate extremă care erau atribuite patriarhului, încercând să obţin o dezbatere publică a cazului.
În cele din urmă, am fost dezamăgit profund de reacţiile negative şi pline de resentimente ale Patriarhiei BOR, ca şi de presiunile şi şicanările pe care le sufeream din partea unor colegi de serviciu de la CNSAS (Adrian-Nicolae Petcu, George Enache, Silviu Moldovan) şi, mai ales, din partea unora dintre membrii Colegiului CNSAS (Constantin Buchet, Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Ladislau Csendes, Andrei Pleşu, Viorel Nicolescu, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu); nemulţumiţi şi de atitudinea mea critică mai fermă faţă de unele decizii interne (secretomania, nepotismul, aranjarea „concursurilor” pentru posturile de conducere, supravegherea şi intimidarea angajaţilor, blocarea înfiinţării unui sindicat al funcţionarilor publici din CNSAS) şi/sau faţă de altele publice (cazurile de „spălare”/conspirare a lui Ristea Priboi, Ion Iliescu, Radu Timofte, neaplicarea legii în ce priveşte relaţiile cu serviciile secrete, instituţii deţinătoare ale Arhivei Securităţii, cu Primăria, Guvernul, Preşedinţia), care încălcau sau ignorau flagrant „Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică”, cum ar fi, de exemplu, modul total defectuos de organizare şi funcţionare a CNSAS, relaţiile sale absolut servile cu instituţiile moştenitoare ale Securităţii, modul de organizare şi desfăşurare a unor concursuri pentru ocuparea unor funcţii de conducere în interiorul CNSAS, precum şi deciziile luate de Colegiul CNSAS privind unele persoane care intrau sub incidenţa Legii nr.187/1999 şi care fie nu erau verificate complet şi în mod real (cazul candidaţilor la Preşedinţia României), fie nu erau verificaţi deloc (cazul Ristea Priboi, cazul Teoctist Arăpaşu) ori se revenea în mod repetat asupra deciziilor anunţate deja în mod public (cazul parlamentarului UDMR Lazslo Rakoczy, găsit iniţial vinovat de colaborare, apoi graţie intervenţiei ilegale şi imorale a lui Ladislau Csendes „spălat” de orice vinovăţie).
Ca urmare a atitudinii mele ferme prin care solicitam o strictă respectare a Legii nr.187/1999 şi continuarea demersurilor pentru aflarea adevărului în toate cazurile prevăzute de lege, îndeosebi în cele menţionate mai sus, am fost persecutat făţiş, fiind „descalificat” chiar în timpul concursului din data de 20 februarie 2001 pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă pe motivul că aş fi fost „impertinent prin întreaga atitudine”, când eu, de fapt, doar mă declarasem nemulţumit de modul în care Colegiul CNSAS a acţionat în cazurile amintite şi insistasem pentru ca acesta să impună respectarea Legii nr.187/1999 atât în privinţa sediilor adecvate pe care Primăria Capitalei trebuia să i le pună la dispoziţie (cf. art.11) cât şi în privinţa accesului neîngrădit al Colegiului CNSAS la toate documentele aflate în gestiunea deţinătorilor Arhivei Securităţii (art.20), reproşându-i că se complace în abuz şi tăcere în loc să apeleze la mass-media şi la instanţele judecătoreşti abilitate.
De asemenea, am atras atenţia comisiei de examen [formată din Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, Mihai Gheorghe, vicepreşedintele, Claudiu-Octavian Secaşiu, secretarul (care a părăsit sala de consiliu unde avea loc interviul-concurs la un minut sau două după ce intrasem eu în sală şi n-a mai revenit până la ieşirea mea de acolo) şi Horia-Roman Patapievici, unul dintre membri] că s-a încălcat aceeaşi Lege 187/1999, art.8, alin.8, prin angajarea în CNSAS a unor persoane care fuseseră fie agenţi sau colaboratori ai organelor de Securitate (de exemplu, colonelul Gh. Paşc şi unii dintre subordonaţii săi de la Biroul de Protecţia Informaţiei din CNSAS, precum coloneii Cristescu, Costea şi Ştefănescu), fie angajaţii unor structuri informative interne de după 1989.
Dar, mai bine să povestesc detaliile desfăşurării acestui interviu şocant. Am intrat în sala de şedinţe a Colegiului abia în jurul orei 17:00, după terminarea programului de lucru, pentru că se întrerupsese vreo 4 ore examenul pe motiv că membrii comisiei au fost chemaţi urgent la o întâlnire cu reprezentanţi ai SIE şi/sau SRI. Am profitat atunci de acest interstiţiu şi, împreună cu colegul Mircea Stănescu, am mers la sediul GDS şi am asistat la o conferinţă de presă a domnului Gabriel Andreescu despre CNSAS, legea sa şi funcţionarea sa, în cursul căreia au fost exprimate şi bănuieli mai mult sau mai puţin argumentate despre vinovăţia unora dintre membrii Colegiului în sensul colaborării cu Securitatea şi cu regimul comunist, fiind dat ca exemplu cazul domnului Andrei Pleşu; ulterior, în comisiile de disciplină în care am fost târât de Colegiu mi s-a reproşat insistent prezenţa mea la acea conferinţă de presă şi chiar am fost acuzat de participarea la un complot pus la cale de domnul G. Andreescu împotriva Colegiului şi a domnului Pleşu în special, totul fiind intenţionat înscenat de gruparea Onişoru-Gheorghe-Buchet-Csendes-Chiriţescu-Pricu pentru a mă denigra şi a obţine astfel consensul mult dorit în Colegiu. Aşa îmi explic şi virulenţa cu care m-a atacat domnul A. Pleşu în „audierea” din 1 martie 2001 (deşi nu fusese prezent la evenimentul incriminat, concursul-interviu din 22 februarie 2001) şi nu numai, întărâtat fiind împotriva mea de intrigile meşteşugit potrivite (inventate) şi înveninate ale colegilor săi de şefie din CNSAS, amici ori nu cu el.
Revin la relatarea interviului. După ce am fost invitat să iau loc, am fost întrebat la care post candidez şi apoi care este ordinea preferinţelor mele pentru că trecusem în cerere trei posturi (director Direcţia Cercetare-Arhivă, şef Serviciul Cercetare, şef Serviciu Verificări Agenţi) deoarece întrebând, fusesem anunţat că oricare candidat poate să concureze pentru mai multe posturi în cadrul aceluiaşi interviu. Am răspuns iniţial că nu am criterii prea clare din cauză că nu mi s-au comunicat personal şi nici nu au fost anunţate public atribuţiile aferente acestor posturi, apoi am cerut să fie ales un post la întâmplare sau în ordinea importanţei, eu ştiind foarte bine că nu am şanse la acest „concurs”, dar prezentându-mă pentru a obţine informaţii şi, totodată, pentru a-mi susţine din nou opiniile. Aşa s-a ajuns să fiu întrebat despre cum mă văd în postura de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă. Domnul secretar Secaşiu a părăsit din acel moment sala şi nu s-a mai întors înainte ca eu să ies. Au mai rămas ceilalţi 3 membri ai comisiei de examen: Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. Prima întrebare propriu-zisă a interviului m-a şocat, Onişoru spunându-mi practic în faţă că n-am ce căuta acolo: „Cine crezi tu că este cel mai potrivit dintre candidaţi pentru postul de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă?”. Am răspuns, după un moment de zăpăceală: „Nu pot să vă dau nume, dar ştiu cum ar trebui să fie acea persoană, ce criterii să îndeplinească: să nu fie formată profesional în anii comunismului, mai ales ai stalinismului, şi să nu fi avut legătură cu vreuna dintre instituţiile care astăzi deţin arhive ale Securităţii şi care trebuie să ni le predea nouă (CNSAS), însă, totodată, acea persoană ce va ajunge director trebuie să aibă o oarecare experienţă, nu poate să fie chiar un novice, un proaspăt absolvent de facultate de specialitate (istorie sau ştiinţe sociale) sau un începător în domeniul cercetării istorice.” Domnul Patapievici a spus: „Înţeleg unde bateţi”, iar Onişoru a reacţionat direct: „Să înţeleg că nu sunteţi de acord că doamna Dobre este cea mai potrivită dintre toţi pentru acest post!?”. Am replicat prompt: „Vreţi un răspuns sincer, nu-i aşa?”. „Da, sigur că da”, au spus, la unison, Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. „Ei, atunci aflaţi că eu nu cred deloc că doamna Dobre ar fi cea mai potrivită”, le-am răspuns cu năduf. Apoi, Patapievici m-a întrebat cum mă înţeleg cu oamenii, cu colegii şi i-am zis că relaţiile personale depind de caracterele, temperamentele şi interesele celor implicaţi, deci că ele diferă de la caz la caz, dar că, în general, mă înţeleg bine cu toţi, ca dovadă stând faptul că am avut ca şef de grupă 8 subordonaţi şi nu cred că au de ce să se plângă de mine, deşi unul, Remus Murzea, nici nu are ce căuta în CNSAS fiindcă a fost/este ofiţer SRI sau SIE. Onişoru m-a întrebat de unde ştiu acest lucru şi i-am zis că nu doar eu ştiu, ci mulţi alţi colegi şi că Remus Murzea a fost salutat în stil cazon, în public, de către mai mulţi subofiţeri SRI de la sediul din Strada Eforiei, acolo unde noi, angajaţii CNSAS care eram investigatori, am studiat timp de câteva luni (octombrie 2000-ianuarie 2001) dosare ale unor candidaţi la alegerile din 2000. Membrii comisiei s-au limitat apoi la respingerea „interpretării greşite” pe care o dădeam Legii nr.187/1999 (în speţă art.8 alin.8), iar domnii Gheorghe şi Onişoru au afirmat că foştii mei „subordonaţi”, colegi de grupă, s-au plâns de mai multe ori de mine, fără să precizeze în legătură cu ce, lăsând să se înţeleagă că sunt recalcitrant şi nu ştiu să colaborez şi să lucrez în echipă. Mai târziu, din stenogramele unor şedinţe ale Colegiului care mi-au fost dedicate, cunoscute în timpul proceselor civile pe care le-a intentat CNSAS, am găsit şi explicaţia acestor întrebări insistente şi reclamaţii ale colegilor-subordonaţi de grupă: conducerea CNSAS şi Germina Nagâţ, şefa noastră directă, enervată şi de criticile şi contestările mele în legătură cu corectitudinea concursului prin care fusese numită directoarea Direcţiei Investigaţii, apelaseră la aceşti colegi-subordonaţi ai mei pentru a aduna cât mai multe pretexte ale acţiunii lor agresive contra mea, ofiţerul Remus Murzea răzbunându-se astfel pentru că l-am deconspirat, iar doamna absolventă de Psihologie, Irina Cristina Anisescu, încurajată de Gh. Onişoru, G. Nagâţ & co., oferindu-se chiar să-mi realizeze un portret psihologic care nu era deloc măgulitor şi de invidiat, dânsa fiind de la început foarte iritată de faptul că nu fusese ea nominalizată la conducerea grupei a X-a şi manifestându-şi permanent şi făţiş această nemulţumire. Mihai Gheorghe m-a acuzat că nu cunosc bine legea CNSAS şi că nu fac diferenţa nici între „agent” şi „colaborator”. I-am replicat rapid că ştiu foarte bine legea, că „e la mintea cocoşului” că aceşti termeni nu sunt identici şi că nu se referă la aceeaşi realitate (făcând trimitere la definiţiile agentului şi colaboratorului prevăzute în art.5), dar am insistat asupra faptului că trebuie respectată legea care arată că există consecinţe similare pentru ambele categorii: deconspirarea. După aceea au (re)deschis problema lui Ristea Priboi şi cazul lui Teoctist. Atunci, Patapievici mi-a cerut părerea, după ce mi-a creionat „un caz ipotetic”: Ristea Priboi, fost ofiţer DIE, este cunoscut în unele medii că a făcut poliţie politică, dar SIE transmite Colegiului CNSAS că acesta n-a făcut poliţie politică şi că dosarul său este de siguranţă naţională. I-am răspuns foarte prompt că, în acest caz, Colegiul nu trebuie să se mulţumească cu adresele primite de la SIE sau alţi deţinători de arhive ale Securităţii, chiar dacă acele servicii secrete şi-ar asuma toată răspunderea, ci trebuie să insiste să consulte toate datele şi documentele existente în toate arhivele care au aparţinut Securităţii, conform Legii nr.187/1999, art.20, care la alin.2 precizează faptul că membrii Colegiului „au acces neîngrădit” la toate aceste documente din Arhivele Securităţii, pe care le pot studia până la preluarea lor de către CNSAS chiar la sediile deţinătorilor, aceştia din urmă fiind obligaţi sub sancţiuni administrative, civile şi penale să le asigure membrilor Colegiului toate condiţiile necesare liberului acces. Din acest moment, vicepreşedintele Gheorghe a explodat, acuzându-mă că le fac procese de intenţie şi că exagerez, că văd doar conspiraţii şi, iarăşi, că nu ştiu legea. Am replicat tăios că eu cunosc legea şi că „e la mintea cocoşului” că „agent” nu e totuna cu „colaborator”, după cum scrie şi în orice dicţionar, la care domnul Gheorghe a rămas perplex şi, urlând la mine că sunt „impertinent”, „extraordinar” şi că nu-l las să vorbească şi să-mi pună întrebări, ci îl întrerup, a declarat că renunţă să mă mai întrebe ceva, sugerând că n-are ce să mai vorbească cu mine. Menţionez faptul că Mihai Gheorghe stătea pe scaunul din capul dinspre fereastră al lungii mese de consiliu, în timp ce Gheorghe Onişoru, deşi preşedintele instituţiei, era aşezat pe un scaun aflat pe partea laterală a mesei, lângă vicepreşedinte, în stânga acestuia, iar Horia-Roman Patapievici se găsea de cealaltă parte a mesei, în stânga domnului Gheorghe, despre care ulterior am aflat că fusese desemnat ca preşedinte al comisiei de examinare. După mai multe clipe de tăcere încordată, Gh. Onişoru a aruncat cu timiditate o ironie sau o glumă cu „cocoşul galic”, dar, după numai câteva secunde, a izbucnit nervos, jignindu-mă cum că nu am educaţia minimă necesară („ai 7 ani incompleţi de acasă”), că sunt impertinent şi obraznic, că nu se poate aşa, adică să-i tot contrazic şi să-i întrerup şi că el propune să fiu descalificat din acel concurs. Şi a adăugat, scurt, o întrebare retorică către ceilalţi doi: „Sunteţi de acord?!”, la care M. Gheorghe a reacţionat prompt în mod pozitiv, iar Patapievici a tăcut mâlc şi mi se părea că are ochii bulbucaţi a mirare. Gh. Onişoru mi-a zis: „Eşti liber.” şi pentru că nu am reacţionat imediat a adăugat: „Ieşi afară! S-a terminat.”. Eu, însă, am insistat din priviri, dar şi verbal, să primesc/să aud şi din partea domnului Patapievici verdictul, dar tăcerea a rămas totală din partea sa, aşa că, dezamăgit de acest accept tacit al abuzului, de acest act plin de laşitate, din partea celui pe care-l consideram un intelectual de rasă, normal şi democrat, m-am ridicat şi am ieşit, salutând şi adăugând la final: „Vă urez succes în ceea ce întreprindeţi aici, deşi nu cred că astfel veţi avea vreunul.”. În urma mea, în timp ce trăgeam de clanţa uşii pentru a o închide, vocea gravă şi revoltată a lui Gh. Onişoru a mai tunat o dată: „Dacă nu-ţi convine, dă-ţi demisia!” şi instantaneu mi-a răsunat în minte ameninţarea sa dinainte de a mă da afară din sala de examen: „Ai grijă ce spui că poţi să fii sancţionat pentru indisciplină dacă mai continui aşa!” la care eu răspunsesem: „Accept să mă sancţionaţi, dar numai dacă am încălcat vreo lege sau regulamentul CNSAS, ceea ce eu nu cred, ci, dimpotrivă, vă spun că dumneavoastră le încălcaţi.”, replica mea stârnind furia celor doi interlocutori cu funcţii de conducere în Colegiul CNSAS, mai cu seamă a lui Onişoru, care la cererea mea sinceră de a-mi indica în concret prin ce gesturi, cuvinte sau fapte am fost impertinent, aşa cum susţinea, îmi turuia, surescitat: „prin tot ce ai zis, prin toată prezentarea ta la acest concurs, prin întreaga ta atitudine".
Reacţia Colegiului a fost relativ promptă: la 1 martie 2001 s-a constituit în comisie de disciplină şi, după o „audiere”, care nu mi-a fost anunţată ca atare şi care semăna mai mult cu o anchetă la Securitate, am fost sancţionat cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, fără ca să primesc motivaţii şi referiri la fapte concrete, prin ordinul de sancţionare nr.126/5 martie 2001.
În timpul aşa-zisei audieri s-a ţipat la mine, am fost în mod direct ameninţat cu sancţionarea şi în mod voalat şi cu alte consecinţe negative, am fost umilit şi jignit de mai multe ori în demnitatea mea umană şi mi s-au contestat competenţele profesionale, dar şi deplinătatea facultăţilor mintale, Ladislau-Antoniu Csendes ridicându-se de pe scaun vociferând, cerând insistent expertize psihiatrice în privinţa mea şi apelându-mă cu calificativul „nebun”, fiind cu greu calmat şi oprit să nu mă şi lovească, probabil, de Horia-Roman Patapievici, care-i stătea alături la masă; o posibilă explicaţie a limbajului şi gesturilor extrem de violente ale trimisului UDMR în CNSAS este, în opinia mea, dorinţa sa, premeditată şi perfect pusă de acord cu preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului cel puţin, dacă nu chiar cu toţi membrii acestuia, de a face uitată vinovăţia sa în cazul Rakoczy şi „a-şi spăla” astfel greşeala făcută prin care s-a compromis şi l-a compromis şi pe amicul său, Gheorghe Onişoru, căruia îi era acum dator.
Totodată, contestaţia mea personală, ca şi cea colectivă înaintată de mine împreună cu trei colegi (Cornelia Porumboiu, Mircea Stănescu şi Liviu Ţăranu), referitoare la modul de organizare şi desfăşurare a concursului, a fost respinsă fără nici un fel de argumentaţie, ci doar „pe motiv că aceasta este nefondată” la 22 februarie, respectiv 1 martie 2001.
Imediat după ce depusesem contestaţia în nume personal (21 februarie 2001), a doua zi, pe 22 februarie 2001, proaspăta directoare a Direcţiei Investigaţii din CNSAS (proclamată şefă de vreo două săptămâni, în urma unui examen lipsit de orice urmă de transparenţă), Germina Nagâţ, a început să mă hărţuiască, acuzându-mă verbal de obrăznicie faţă de domnii Gh. Onişoru şi C.O. Secaşiu. În aceeaşi zi doamna G. Nagâţ mi-a transmis verbal: <
A doua zi, 23 februarie 2001, doamna G. Nagâţ mi-a cerut, mai întâi verbal, pe un ton inchizitorial, explicaţii privind „absenţa nemotivată de ieri”. Am răspuns cu calm, arătând că nici unul dintre funcţionarii publici ai CNSAS care lucrau la broşura preconizată nu avea orar fix, după cum prea bine ştia chiar dânsa de la înşişi preşedintele şi secretarul Colegiului şi că ea însăşi recunoscuse acest lucru în ziua anterioară chiar înainte de a pleca eu din sediul CNSAS, atunci când am anunţat-o direct de intenţia mea între orele 11:10 şi 11:20.
Enervată la culme de acest răspuns mi-a cerut să-l dau în scris, însă eu am insistat să-mi ceară aceasta tot în scris. Ca urmare, am primit adresa într-un târziu numerotată cu nr.1/2001 a Direcţiei Investigaţii (Direcţia Cercetare era preconizată să apară în câteva zile), abia semnată de doamna G. Nagâţ, dar neştampilată. La insistenţele mele de respectare a formalităţilor de înregistrare, semnare şi ştampilare s-a reacţionat cu duritate şi cu presiuni crescânde şi ameninţări voalate, fără a fi respectate pe deplin uzanţele revendicate de mine.
Am răspuns chiar în aceeaşi zi de 23 februarie 2001, deşi nu eram obligat legal să o fac atunci, aducând în apărarea mea aceleaşi argumente prezentate mai sus. Am preferat, totuşi, să nu scriu exact unde am fost deoarece voiam să păstrez oarece secrete privind sursele mele de informaţie şi subiectele de interes cercetate de mine, mai ales că ştiam de colegul Mircea Stănescu şi din mărturisirile altor colegi că serviciile secrete acţionau permanent, urmărindu-i, supraveghindu-i şi verificându-i pe toţi angajaţii CNSAS. În plus, din pricina grabei şi a presiunii psihice exercitate asupra mea, pur şi simplu, au fost momente în care atunci nu puteam să-mi amintesc cu claritate şi exactitate unde fusesem pe 22 februarie, mai ales că eu mergeam în acea perioadă zilnic în cel puţin 2-3 biblioteci şi/sau arhive fără să-mi notez unde, când şi cât timp le-am vizitat. Astfel, am scris abia în finalul „notei explicative” că am fost la Biblioteca Naţională şi la Arhivele Naţionale până pe la ora 17:00, când ştiam că ajunsesem acasă.
La sesizarea doamnei G. Nagâţ ori poate chiar la auto-sesizarea domnului Gh. Onişoru, nemulţumit de faptul că rezistam presiunilor sale, Colegiul CNSAS s-a constituit într-o „comisie de disciplină”, care pe baza „anchetei preliminare” făcute de şefa Direcţiei Investigaţii, inclusiv prin verificări de condici, se pare, la Biblioteca Naţională şi Arhivele Naţionale, a decis că am minţit şi că am fost absent nemotivat (deşi eu fusesem prezent în ziua respectivă la sediul CNSAS până pe la ora 11:20 şi semnasem condica, existând şi martori în această privinţă, iar ulterior nu făcusem decât să ascult de indicaţiile conducerii în chestiunea modului de lucru la plănuita broşură despre Securitate şi CNSAS).
Prin urmare, în ziua de 1 martie 2001 am fost chemat de Meda Gavriluţ, directoare Direcţiei Resurse Umane, în sala de şedinţe a Colegiului CNSAS de la etajul 1 fără ca să mi se comunice scopul şi motivele reale ale chemării mele, ba chiar lăsându-mă să cred chiar şi o bună parte din timpul petrecut în acea zi în acea sală (în total două ore) că se discuta contestaţia mea la descalificarea din timpul concursului din 20 februarie 2001, abia spre final aflând că am fost la o audiere organizată de către Colegiul CNSAS întrunit în Comisie de disciplină.
Cu acea ocazie au fost reluate acuzele de obrăznicie, impertinenţă şi chiar incompetenţă, s-au făcut presiuni psihice şi verbale asupra mea, am fost ameninţat direct şi voalat în mai multe privinţe, am fost jignit grav, fiind din nou numit „inconştient” (Onişoru), mitocan (Pleşu), nesimţit şi fără educaţie (Onişoru, Nicolescu, Chiriţescu, Pricu), ba chiar „nebun” (Csendes a reiterat că va cere expertiză psihiatrică pentru mine). Constantin Buchet a tăcut, dar confirma tacit, dând afirmativ din cap, mai toate acuzele. Domnul Patapievici, domnul Pleşu şi doamna Nagâţ (omul lor de încredere, pe care l-au susţinut din răsputeri să ocupe funcţia de director al Direcţiei de Investigaţii) m-au acuzat că am fost nepoliticos şi am avut o atitudine impertinentă şi de insubordonare atât faţă de domnii Onişoru, Gheorghe şi Secaşiu (despre care spusesem, într-o discuţie a colectivului redacţional al broşurii, doar adevărul şi anume că nu avea încă studii superioare complete căci nu terminase pe atunci Facultatea de Istorie a Universităţii „Lucian Blaga” din Alba Iulia şi că nu poate fi luat ca referinţă infailibilă) cât şi faţă de doamna Nagâţ. Domnişoara Mihaela Aniţă, „pila” lui Gh. Onişoru, căruia îi fusese studentă cu puţin timp înainte la Facultatea de Istorie a Universităţii din Galaţi, de curând numită (parcă în compensaţie cu numirea G. Nagâţ, „pila” lui H.R. Patapievici, ca directoare) directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii în urma concursului din 20 februarie 2001 la care eu fusesem descalificat, m-a atacat şi ea, spunându-mi că sunt nerespectuos faţă de domnul Gh. Onişoru (tinerica, despre care umbla şi zvonul că este fina preşedintelui Colegiului CNSAS, deci un fel de rudă prin alianţă, îşi manifesta astfel profunda stimă şi recunoştinţă, în timp ce G. Nagâţ şi protectorii ei, domnii Patapievici şi Pleşu, îşi plăteau doar datoriile faţă de acelaşi personaj şi gruparea de interese rivală din Colegiu, cu care se aflau într-un fel de negocieri). Ulterior, la 2-3 zile după audierea mea din 1 martie 2001, domnul Patapievici, trecând pe lângă mine pe îngusta scară interioară a sediului CNSAS, ultimul dintr-un şir format din mai mulţi colegi ai săi din conducerea instituţiei, mi-a zâmbit discret şi mi-a strâns uşor braţul, într-un gest care se vroia de încurajare, dar pe care l-am perceput şi ca pe un fel de cerere de scuze.
Pe data de 2 martie 2001 mi s-au înmânat adresele nr.1311 şi 1313 prin care erau respinse cele două contestaţii cu privire la modul de organizare şi desfăşurare şi la rezultatele concursului din 20 februarie 2001, despre care am amintit mai sus.
Aceste rezultate mie îmi par şi acum dinainte stabilite: doamna Floarea Dobre devenea directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, domnul Silviu Moldovan – şeful Serviciului Cercetare, domnul Ionel Ivaşcu – şeful Serviciului Arhivă, domnişoara Mihaela Aniţă – directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii, doamna Almira Ţentea – şefa Serviciului Verificări la cerere, domnul Florin Maghiar – şeful Serviciului Verificări din oficiu, şi domnul Remus Murzea – şeful Serviciului Verificări ofiţeri şi subofiţeri. Pe lângă relaţiile personale ale celor mai mulţi dintre aceştia cu membrii Colegiului CNSAS, mai ales cu preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul Colegiului, dar şi cu unii membri, îndeosebi cu „cei mai prestigioşi” (A. Pleşu şi H.R. Patapievici), am observat existenţa unei înţelegeri negociate între „grupul Onişoru-Gheorghe” şi „grupul Patapievici-Pleşu”, prin care se împăcau cele două tabere aflate în confruntare de interese (deci pentru diverse avantaje) încă de la primul concurs, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, câştigat de G. Nagâţ. La acel concurs (la care am candidat şi eu) comisia de examen a fost compusă din toţi membrii Colegiului, deci cei 11 au votat cu toţii. La concursul din 20 februarie 2001 comisia era formată doar din 4 membri (domnii Onişoru, Gheorghe, Secaşiu şi Patapievici), nu a mai existat probă scrisă şi nici proiect scris de organizare a compartimentului vizat de candidat, ci doar un simplu interviu, organigrama şi atribuţiile aferente respectivelor posturi scoase la concurs n-au fost comunicate public tuturor celor interesaţi, ba chiar organigrama CNSAS a fost modificată după primul concurs câştigat de doamna Nagâţ astfel încât să mulţumească şi „grupul Onişoru-Gheorghe” care dorea să le impună pe doamna Dobre şi pe domnişoara Aniţă. De aceea, Direcţia Generală de Analiză-Sinteză a fost desfiinţată şi înlocuită cu două direcţii autonome şi separate: Direcţia Investigaţii (directoare G. Nagâţ) şi Direcţia Cercetare-Arhivă (directoare F. Dobre). Astfel, erau mulţumite în mare măsură toate taberele de interese.
Însuşi preşedintele Onişoru îmi mărturisise, într-o discuţie pe care i-am solicitat-o personal şi pe care am purtat-o între patru ochi în biroul său din sediul CNSAS, că nu o dorise pe doamna Nagâţ directoare la Investigaţii, dar „aşa a ieşit la vot” şi că „a fost lucrat de alţii în cazul Rakoczy”. Discuţia a avut loc cu doar 2-3 zile înaintea interviului (oficial denumit concurs) din 20 februarie 2001, iar la întrebările mele privind rezolvarea chestiunilor pe care le ridicasem la interviul anterior, a doua probă din cadrul concursului pentru ocuparea funcţiei de director al Direcţiei Investigaţii desfăşurat la finele lunii ianuarie 2001 (cazurile Priboi, Teoctist, Rakoczy, ale colegilor angajaţi la CNSAS cu încălcarea art.8 alin.8 al Legii nr.187/1999, ei fiind foşti colaboratori sau agenţi ai Securităţii şi/ori ai altor structuri informative interne de după 1989) mi-a replicat pe un ton vădit dispreţuitor şi ironic: „pune totul pe hârtie şi adu-mi apoi”, sperând probabil fie să renunţ, fie să mă folosească în conflictele sale personale din interiorul sau din afara CNSAS, fără ca să se implice direct, aşa cum îi cerea legea, la respectarea căreia trebuia să vegheze constant. L-am întrebat direct şi dacă mai are rost să-mi depun candidatura la vreun post de conducere, având în vedere persecutarea mea şi aranjamentele aproape străvezii dintre grupurile rivale ale Colegiului. Onişoru mi-a răspuns pe un ton sec, fals neutru: „E dreptul tău să candidezi, dar sunt foarte mulţi candidaţi bine pregătiţi, competenţi … [etc.] Eu cred că ar fi mai bine pentru tine şi pentru toţi să rămâi, fără să ai neapărat vreo funcţie, la Departamentul Cercetare.”
Eu am amânat redactarea unui memoriu pentru ca să nu fie utilizat /manipulat în interese personale de vreunul din membrii Colegiului sau de unul sau altul din grupurile lor de interese. Totodată, am candidat la concursul din 20 februarie 2001 şi în timpul interviului am ridicat din nou problemele de mai sus, mai ales încălcările Legii nr.187/1999: 1). în cazul declaraţiilor publice şi a comunicatelor oficiale ale Colegiului şi ale preşedintelui său în privinţa candidaţilor la preşedinţie, a lui Ristea Priboi, a lui Laszlo Rakoczi; 2). în cazul tergiversărilor verificării membrilor Sfântului Sinod, a patriarhului Teoctist Arăpaşu, în special; 3). În cazul colegilor din CNSAS care lucraseră şi poate că mai lucrau (lucrează) încă în Securitate şi în diferite servicii secrete interne postdecembriste. Rezultatul: am fost descalificat din concurs, iar la contestaţia mea personală din 21 februarie 2001, ca şi la cea colectivă din 23 februarie 2001, am primit acelaşi răspuns în scris: „nemotivată”, fără argumente şi abia pe data de 2 martie 2001.
În acelaşi timp am început să fiu persecutat fără menajamente, lucru de notorietate pentru toţi colegii mei din CNSAS, după cum am arătat în paginile anterioare. La data de 6 martie 2001 am primit ordinul nr.126/5 martie 2001 de sancţionare cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu" fără nici o altă precizare cronologică sau vreo detaliere concretă (exemplificare).
Înainte de aceasta, în aceeaşi zi, doamna Floarea Dobre, directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, înfiinţată oficial la 1 martie 2001, direcţie din care şi eu făceam parte, mi-a solicitat prin adresa nr.1/6 martie 2001, semnată, dar conform tradiţiei neştampilată, să precizez în scris activitatea pe care am avut-o în zilele de 1, 2 şi 5 martie 2001, menţionând că, la rândul său, a fost solicitată în acest sens de Colegiul CNSAS, deci ea nu se (auto)sesizase. Mai mult, F. Dobre, ca şi G. Nagâţ, cu câteva zile înainte, mi-a solicitat iniţial verbal explicaţiile, spunându-mi că fusese sunată acasă cu o zi înainte, în seara zilei de 5 martie 2001, de secretarul Colegiului, Claudiu Secaşiu, care îi ceruse acest lucru în mod imperativ. De altfel, în acea seară de 5 martie 2001, doamna Dobre mă sunase acasă, pare-se imediat după ce fusese căutată telefonic de domnul Secaşiu, cerându-mi să-i spun instantaneu, prin telefon, aceste lucruri şi apoi, a doua zi, când urma să vin la serviciu, să-i dau şi alte lămuriri, fără să-mi precizeze atunci cine îi ceruse aceste intervenţii şi presiuni asupra mea.
Datorită marilor presiuni la care eram supus am răspuns solicitării scrise a directoarei F. Dobre chiar în ziua de 6 martie 2001, atunci când aceasta mi-a fost adresată, aproape pe loc, protestând verbal, totuşi, faţă de ceea ce eu consideram şi consider încă, a fi fost o manieră clară de presiune şi persecuţie împotriva mea. La această „notă explicativă” pe care am dat-o nu s-a mai făcut apoi referire de către cei care mi-au cerut-o, dovadă că nu au reuşit să-i găsească nici o hibă. Cred că nu este lipsit de interes acest fapt, deoarece demonstrează că cei care mă sancţionaseră cu „avertisment” mă vânau pentru a se prevala de orice „greşeală” pe care mi-ar fi putut-o imputa.
Astfel, a doua sancţiune a fost decisă de Colegiul CNSAS în şedinţa sa din 6 martie 2001 când iarăşi am fost audiat (tot neavizat) de acest organism constituit în comisie disciplinară, fiind reluate toate vechile acuzaţii, presiuni, ameninţări, jigniri, de mai multe ori cerându-mi-se să mă potolesc pentru că altfel voi avea „necazuri”, fiind, de asemenea, acuzat că am minţit şi că am dat declaraţii false, fără să se ţină cont de toate părerile mele şi de faptul că nu mi se comunicase niciodată clar, de la început, cine îmi solicita notele explicative, de ce şi conform căror prevederi legale.
Mai mult, nu mi s-a dat ocazia să mă apăr cu adevărat, fiind bruscat verbal, ba chiar m-am aflat la un pas de a suferi o agresiune fizică (Onişoru şi Csendes au venit până la 20 de centimetri de mine, m-au ameninţat şi au zbierat la mine, spumegând de furie). Am fost împiedicat să mă apăr şi prin întreruperi foarte dese şi bruşte (Csendes, Gheorghe, Pleşu, Pricu, Chiriţescu, Nicolescu) şi, în cele din urmă, chiar am fost dat afară din sală sub pretextul că ei nu au timp de pierdut cu asemenea „prostii”, că au lucruri mult mai importante şi mai presante de rezolvat şi că ar fi cazul să ajung singur la concluzia că trebuie să mă resemnez şi că „în acest fel, colaborarea [mea] cu CNSAS nu mai poate continua".
În timpul „audierii” domnul Pleşu m-a atacat verbal în mod violent, spunându-mi că mă erijez în victimă şi mă supraapreciez, considerându-mă „cel mai competent şi cel mai cinstit angajat al CNSAS, ba poate chiar singurul”, deşi, în realitate, sunt un micinos şi unul care doreşte să iasă neapărat în evidenţă, să iasă din anonimat (aceeaşi poziţie a avut-o şi doamna G. Nagâţ). Vicepreşedintele Gheorghe mi-a spus că nu înţelege ce caut eu în CNSAS şi că e consternat de modul meu de a discuta cu ei, precum şi de tupeul pe care-l am eu, „angajatul lor” (adică nu al instituţiei numită CNSAS, ci chiar al lor personal), să-i critic şi să le atrag atenţia că încalcă legea sau că nu se luptă pentru respectarea ei. Domnul Csendes m-a chestionat într-un mod brutal şi insinuant: „Ce serviciu secret te manipulează?”. Domnii Nicolescu, Chiriţescu, Pricu, Buchet şi uneori şi ceilalţi care mai erau prezenţi „se limitau” la aţâţarea preşedintelui Onişoru şi a vicepreşedintelui Gheorghe, spunându-le că au fost prea îngăduitori şi blânzi cu mine. Domnul secretar Secaşiu a preferat să părăsească sala şi să-i lase pe ceilalţi să mă atace, însă el, în calitate de secretar era responsabil de organizarea şedinţelor Colegiului şi de telefonul dat doamnei Dobre cu toate presiunile şi consecinţele ce i-au urmat. Domnii Buchet şi Patapievici aproape că n-au spus nimic, iar domnul Dinescu a fost absent, ca de obicei în acea perioadă.
În urma acestei adevărate demascări am primit o nouă sancţiune disciplinară: diminuarea drepturilor salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, prin ordinul de sancţionare nr.136/9 martie 2001. Motivul invocat pentru această a doua sancţiune disciplinară a fost „absenţe nemotivate de la serviciu”, dar tot fără a se preciza exact câte, când etc. Prin acest ordin de sancţionare, începând cu 15 martie 2001 mi se reduceau drepturile salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni. Domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, care a fost prezentă la toate şedinţele Colegiului în care s-a dezbătut cazul meu şi care a semnat şi/sau a îndeplinit deciziile luate în privinţa mea, „mi-a mărturisit” ulterior, în biroul său de la ultimul etaj al clădirii din strada Dragoslavele nr.2-4, care era sediul central al CNSAS, că unii membrii ai Colegiului sau chiar aproape toţi voiau să-mi aplice sancţiunea pe o durată mai lungă sau chiar să-mi dea una mai aspră, însă ea le-a atras atenţia că trebuie să ţină seamă şi de prevederile Legii nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Nu mai ţin foarte bine minte dacă acest ordin nr.136/9 martie 2001 mi s-a înmânat în ziua de 9 martie 2001 sau pe 12 martie 2001, însă tind să cred că în această din urmă dată.
Cert este că un rol important în luarea acestei decizii contra mea a fost atribuit, probabil, criticilor şi observaţiilor mele în legătură cu ilegalităţile comise de Colegiu în interiorul CNSAS, în special prin angajarea unor persoane care fuseseră agenţi sau colaboratori ai Securităţii şi/sau ai altor servicii secrete româneşti de după 1989 în dispreţul art.8 alin.8 din Legea nr.187/1999 şi cu încălcările grave ale Legii nr.187/1999 de către acelaşi Colegiu (şi mai ales de preşedintele său) prin luările publice de poziţie pe care le-a avut în perioada 1 septembrie 2000-8 martie 2001, îndeosebi faţă de cazurile Ristea Priboi şi Teoctist Arăpaşu – Sfântul Sinod al BOR.
Iată câteva exemple de funcţionari publici ai CNSAS care în mod normal, din punct de vedere moral şi legal nu ar fi trebuit să fie angajaţi din cauza vechilor lor locuri de muncă: Remus Murzea, fost angajat al SIE (sau SRI), care o vreme (noiembrie 2000-ianuarie 2001) mi-a fost subordonat în cadrul grupei a X-a de investigatori, pe care fusesem desemnat să o coordonez, apoi a ajuns prin „concursul” din 20 februarie 2001 şeful Serviciului Verificări Agenţi din Direcţia Investigaţii; Ionel Ivaşcu, absolvent al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza” (sau chiar a fostei şcoli de securitate din Băneasa, redenumită pompos Academia Naţională de Informaţii, azi sub egida SRI), ajuns, în condiţii similare cu R. Murzea, şeful Serviciului Arhivă din Direcţia Cercetare-Arhivă; Fabian Loţi, care a fost subofiţer (miliţian sau securist) la Băneasa; Răzvan Popa, care a lucrat anterior în SRI; Florica Cojocaru, despre care se zvonea că provine şi ea din structuri militarizate; şi chiar Floarea Dobre, care a fost angajată a MApN, lucrând şi la Arhivele Militare, şi a ajuns după acelaşi interviu din 20 februarie 2001 şefa Direcţiei Cercetare-Arhivă.
Desigur, este foarte posibil ca şi alţi angajaţi ai CNSAS să fi fost agenţi ori colaboratori ai Securităţii sau ai serviciilor secrete succesoare ale acesteia după 1989 şi chiar să fie agenţi (ofiţeri şi subofiţeri) sub acoperire încă, aşa după cum sunt încredinţat că este cazul celor care au format nucleul Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS: „foştii” ofiţeri (colonei) de Securitate, Miliţie şi/sau Armată Gh. Paşc, Costea, Cristescu şi Ştefănescu.
Colegul meu, Mircea Stănescu, făcuse un memoriu în care arătase unele aspecte generale chiar şi în acest sens, încă din 8 ianuarie 2001, arătând şi faptul că există foarte multe cazuri de colegi din CNSAS care au fost urmăriţi, supravegheaţi, fotografiaţi pe stradă (a fost şi cazul meu, în preajma domiciliului soţiei, pe Strada Dristor), verificaţi la domiciliile lor sau la cele ale părinţilor, prin întrebări puse prietenilor, vecinilor şi cunoscuţilor de către angajaţi ai MAI şi SRI, ceea ce era, fără îndoială, suspect şi total ilegal. Aceste verificări le dublau pe cele făcute de Colegiul CNSAS, foste colege de la Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes Saavedra” povestindu-mi ulterior că au fost vizitate la serviciu şi chestionate în legătură cu mine, printre alţii, de însuşi secretarul C. Secaşiu.
Domnul Mircea Stănescu a fost imediat „pus la zid” şi tratat în mod brutal de Colegiul CNSAS în urma acestui memoriu, fiind invitat pe 23 ianuarie 2001 la „o discuţie” ce a fost, de fapt, o demascare şi o intimidare făţişă a sa de către membrii Colegiului (domnii Buchet, Pleşu şi Dinescu, cred că au lipsit atunci, la acea întâlnire), iar răspunsul în scris primit de el a fost total irelevant, încheindu-se cu o frază de genul „considerăm că problemele ridicate de dumneavoastră au fost lămurite”.
Bănuiesc că şi respingerea cererii noastre întemeiate (şi care respecta toate cerinţele legii), a unui grup de vreo 10-12 funcţionari publici ai CNSAS (dintre care probabil că unii „au sifonat”), de a înfiinţa un sindicat în CNSAS, de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, are legătură directă cu obtuzitatea Colegiului şi intervenţiile sale abuzive pe lângă justiţie ca şi pe lângă sau în colaborare cu MAI, MApN, SRI, SIE şi celelalte servicii secrete pentru „controlarea” şi „verificarea” noastră, a tuturor angajaţilor CNSAS. Printre colegii care erau implicaţi şi informaţi despre această iniţiativă sindicală îi amintesc pe Mircea Stănescu, Raluca Vasilescu, Delia Moisil, Liviu Ţăranu, Cornelia Porumboiu, Liviu Pleşa, Elis Neagoe, Dan Salaga, Iuliu Crăcană.
La 19 martie 2001, în conformitate cu art.71 al.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, am depus contestaţie faţă de decizia din 5 martie 2001 – „avertismentul” primit pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, arătând că n-am avut gesturi, cuvinte şi fapte de acest fel şi nici nu mi s-au dat exemple concrete de astfel de atitudini care mi se atribuiau, dar n-am primit nici un răspuns oficial în termenul prevăzut de lege aşa cum era normal (de fapt, niciodată), deci nu s-a emis o decizie definitivă, ceea ce transforma ordinul de sancţionare cu „avertisment” într-un act lipsit de valoare juridică, absolut nul, fapt ignorat însă chiar şi de instanţele judecătoreşti interne.
Mai adaug şi faptul că în ziua de 8 martie 2001 am fost primit, după 3-4 zile de la cererea mea, într-un fel de audienţă de către preşedintele Onişoru, căruia i-am cerut explicaţii în legătură cu prima sancţiune, „avertismentul”, care mi se comunicase abia pe 9 martie, referitor la celelalte persecuţii îndreptate împotriva mea, precum şi în privinţa situaţiei acelor persoane care, în opinia mea, nu puteau fi legal angajate la CNSAS. Mi-a spus, în timp ce, tolănit în fotoliul biroului său elegant şi masiv, răsfoia ostentativ o broşură pe coperta căreia se putea citi „SRI – Buletin de informaţii speciale – Strict Secret”, doar că n-are timp prea mult de discuţii cu mine, că n-am decât să fac contestaţie, dar nu crede că voi rezolva ceva pentru că marea majoritate a Colegiului, dacă nu chiar tot, este pornit împotriva mea şi are deja o părere foarte proastă despre mine şi că altădată, în particular, „poate la o bere”, o să-mi zică şi altele, o să-mi explice „mai multe”, bla…bla…bla...
A doua zi, 9 martie 2001, mi s-a înmânat oficial hârtia prin care eram înştiinţat că am primit o a doua sancţiune, în opinia mea, tot abuzivă: „reducerea drepturilor salariale cu 10% pe timp de 3 luni” pentru „absenţe nemotivate”. Practic, cele două sancţiuni au fost nu doar consecutive, ci aproape simultane.
De la 1 martie 2001, fiind transferat prin reorganizarea internă a CNSAS la Direcţia Cercetare-Arhivă (oficial mi s-a adus la cunoştinţă acest lucru în scris abia pe 9 martie 2001), am lucrat la definitivarea capitolului despre istoria Securităţii din preconizata broşură despre Securitate şi CNSAS, venind în fiecare zi la sediul CNSAS şi stând chiar peste cele 8 ore universal acceptate ca program zilnic de muncă (în 2-3 rânduri m-a prins şi întunericul la muncă), doar cu scopul de a realiza ceva viabil măcar în scrierea istoriei Securităţii, în condiţiile în care practic n-aveam acces la documente primare importante, nu eram specializaţi deja în istoria Securităţii şi mai eram şi criticaţi de toţi şefii şi şefele că noi, „colectivul aşa-zişilor istorici” n-am făcut nimic. Deoarece nu se reuşea stabilirea unei concepţii şi a unei structuri omogene a proiectului de broşură, am lucrat (uneori până la orele 20:00-21:00) împreună cu doar doi dintre colegii mei: Delia Moisil (responsabilă mai ales de partea de tehnoredactare editorială, compoziţie, stil, corectură, dactilografiere computerizată, aspecte bibliografice etc.) şi Mircea Stănescu şi am terminat până la urmă primii, depunând textul capitolului privind istoricul Securităţii din proiectata broşură în numele întregului „colectiv” într-o formă ştiinţifică nu doar acceptabilă, ci chiar foarte bună, observaţiile pe care le-am primit apoi de la domnul secretar al Colegiului, Claudiu Secaşiu, care era însărcinat cu „coordonarea” acestei munci intelectuale, fiind cu totul minore.(...)
Text preluat de pe www.asymetria.org
Postări
![[Valid RSS]](valid-rss.png "Validate my RSS feed")
