Andrei Bădin: În spatele uşilor închise: Scandalul de la "România Liberă" ajunge la tribunal, "Ştefan Gheorghiu" rămâne în funcţie

Andrei Bădin: În spatele uşilor închise: Scandalul de la "România Liberă" ajunge la tribunal, "Ştefan Gheorghiu" rămâne în funcţie

La Salva, despre cântece, printre cireşi şi vişini

Într-un minunat peisaj cu dealuri de-o parte şi de alta, printre vişini şi cireşi, cu o apă curgătoare şi limpede, cu o roată de moară aproape ca pe vremea lui Coşbuc, şi afon, fredonând o melodie, parcă şi aceasta capătă un oarecare contur, d-apoi să ai şi talent… Cânţi până răguşeşti, iar când îţi trece o iei de la capăt.

Aşa cum îi merge gura, aşa îi umblă şi mâna

În una din zile, am poposit în comuna Salva, în locul descris mai sus, la două cântăreţe de muzică populară, mamă şi fiică, Genuca şi Alina Ceuca, pe care le-am remarcat la o emisiune de pe Etno, cu ceva timp în urmă. Cunoşteam această comună de când eram elevă la liceul din Năsăud şi duminica veneam aici în vizită la colegele şi colegii de clasă. Dar pe lângă valea Sălăuţei nu am fost. Am găsit-o pe Genuca Ceuca singură, trebăluind pe lângă gospodărie, şi am obsevat că aşa cum îi merge gura aşa îi umblă şi mâna. Până ne-a povestit una şi alta, a terminat şi lucrul care şi-l propuse să-l facă.
“Eu nu sunt de loc de aici, am venit din Runcu Salvei”, spune, un sat din apropiere de Salva de unde este poetul popular Vasile Dâncu şi vestitul ceteraş Dumitru Cilica.

Cântece şi lapte acru din bărbânţă

“Am venit noră la 17 ani, când m-am căsătorit cu Ion, şi aici am rămas. Ne-am făcut casa asta, avem doi copii, sântem fericiţi. Doar că lucrăm foarte mult. Ca femeie, fac de toate. Mulg vaca, sap în grădină, strâng fânul, dar munca mea de bază este pusul mărgeuţelor pe costume naţionale, pe cămăşi, pe zadii, pe brâie. Toată viaţa am făcut asta. Îmi place foarte mult. Mă relaxează”, completează.
Ne-a arătat casa plină de obiecte ţărăneşti combinate cu lucruri moderne (calculator performant, televizor…), ne-a scos de prin dulapuri o mulţime de costume naţionale, afirmând cu mândrie că ea le-a cusut, brodat, ne-a servit cu lapte acru de oaie din bărbânţă (putină) rece ca gheaţa, scos dintr-un beci întunecat săpat în pământ, care cred că numai în satul ei de origine se mai face.
Apoi am abătut discuţia înspre cântece. “Eu doamnă, cânt şi când duc o găleată de apă, şi la munca câmpului. Aşa de mult îmi place să cânt. Tatăl meu a fost pădurar şi cânta din frunză, şi-mi plăcea să-l ascult. De la el şi de la mama am învăţat multe cântece. Apoi, când fiica mea Alina a crescut, m-am gândit că ar fi bine să le cânte ea, cum cântă şi alţi copii. Ea de ce nu ar putea cânta, mi-am zis, mai ales că avea voce de mică? Şi aşa am învăţat-o cântece, împreună cu doamna profesoară de istorie Ana Filip, acum pensionară. Am mers cu ea la concursuri, la spectacole, a luat premii… Şi să vă spun cum am apărut eu la, 44 de ani, pe scenă. Mergând cu ea încoace şi încolo, pe autocar, eu cântam. M-au auzit celelalte soliste care erau cu noi, multe dintre ele consacrate, şi m-au încurajat, spundu-mi că pot să cânt şi eu pe scenă, să fac un duet cu Alina. Şi aşa am început: la Etno, Naţional TV- la Cornelia şi Lupu Rednic, la diferite spectacole din Gherla, Baia Mare, Năsăud, Bistriţa, Beclean etc. Alina are foarte multe cântece pe care le interpretează singură, acum a terminat clasa a VIII-a. Şi amândouă avem, şi tot mai culegem. Avem material pentru un CD, numai bani să fie”, o rupe cu puţin năduf în voce, năduf iscat de gândurile legate de bani.

Un soţ cu simţul umorului

Soţul ei, Ion, pe care întrebându-l dacă îi place să cânte nevasta lui, plin de umor, ne-a răspuns: “Să cânte la alţii cât o vrea pe gamă mai ridicată, numai mie să-mi cânte pe un ton mai jos”.
Cu Genuca ai putea să stai mult şi bine la poveşti, că ea în acelaşi timp îşi face şi treaba, iar a ta rămâne. Aşa că mi-am luat rămas bun de la familia Ceuca, după ce în acest loc mi-am “încărcat şi bateriile”. Aveam şi eu treburi, că multe sunt de făcut pe lângă cele reportericeşti de către o femeie.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)

Colocviile de la Beclean, despre Mircea Eliade

Colocviile de la Beclean, despre Mircea Eliade

Ediţia din acest an a Colocviilor de la Beclean, manifestare de ţinută intelectuală care deja are tradiţie, a avut ca temă viaţa şi opera lui Mircea Eliade, cum este reflectată imaginea acestuia în conştiinţa noastră. Şi de această dată, scriitorul Aurel Podaru a reuşit să adune invitaţi de valoare, care n-au bătut apa în piuă, ci au analizat pertinent, din mai multe unghiuri, uneori polemic, autorul în discuţie.
Mulţi s-au aplecat îndelung asupra colaborării lui Eliade cu Mişcarea Legionară, a implicaţiilor acestui gest, a modului cum a fost receptat în timp. Radu Mareş, Ovidiu Pecican, Laszlo Alexandru, Cornel Cotuţiu, Alexandru Petria, Ioan Pintea, Virgil Raţiu, Zorin Diaconescu, Ion Filipciuc, Olimpiu Nuşfelean şi, bineînţeles, Aurel Podaru sunt câţiva dintre scriitorii care au susţinut intervenţii consistente.
Primarul oraşului, Nicolae Moldovan, prezent la colocviu, a declarat că se simte onorat să poată susţine într-un fel sau altul mişcarea culturală.
A.P.

Mircea Eliade şi crezul său de generaţie

Perioada interbelică a reprezentat pentru viaţa românească un vârf al realizărilor de excepţie pe toate planurile: politic, cultural, religios şi economic. România Mare în scurta ei viaţă a întrunit şi manifestat virtuţile cele mai alese ale neamului românesc, deşi multe dintre idealurile sale naţionale au rămas neatinse. Vocaţia creştină şi naţională ai unor reprezentanţi de seamă ai neamului a creionat specificul spiritului românesc într-o Europă frământată atunci de fierberea şi ciocnirea diverselor ideologii. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Constantin Brâncuşi, Mircea Vulcănescu şi alţii, au oferit Europei o identitate autentică şi curată a României, rămânând peste veacuri reprezentanţi aleşi ai credinţei şi culturii sufletului românesc.
Din păcate, al doilea război mondial şi regimul comunist, care au ciopârţit şi zugrumat România Mare, au şi falsificat la culme identitatea românească definită de marii gânditori interbelici, promovându-se un surogat nevertebrat „fără Dumnezeu şi ţară” în duhul stângii proletare. Spiritul românesc autentic, creştin şi naţional, a fost blamat şi pus în umbră de către tartorii roşii care au infectat România timp de peste jumătate de deceniu. Singură Ortodoxia, rezistând în diverse forme la ororile vremii, mai păstra în duhul ei autenticitatea românismului interbelic prin credinţa tainică în renaşterea naţiunii şi mântuirea neamului.
Chiar şi după prăbuşirea regimului roşu, istoriografia românească pare să fi rămas la fel de timorată, pe fondul unei mentalităţi stângiste generale, informarea publicului larg şi educaţia naţională a tinerelor generaţii suferind în continuare de numeroase lacune şi mistificări. Mai ales în privinţa dreptei româneşti interbelice există un fel de pornire şi înţelegere tacită între toate facţiunile ideologice ale gândirii politice şi culturale actuale aflate sub dominaţia covârşitoare a europenismului, prin perpetuarea comodă şi interesată a vechilor poncife şi prejudecăţi. Din acest punct de vedere, de peste un deceniu încoace, stânga proletară şi-a dat mâna cu stânga democratică într-un consens al promovării sfidătoare şi fără discernământ a unei gândiri a libertăţii şi toleranţei prost înţelese.
Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea marelui savant român Mircea Eliade (1907–1986) şi cu excepţia unor manifestări sporadice şi a unor apariţii banale în presă, societatea românească actuală n-a avut tăria şi prezenţa de spirit de a proclama anul Eliade şi a-l comemora cum se cuvine pe marele gânditor român. Eschivarea surprinzătoare a forurilor decizionale în această privinţă se datorează, se pare, apartenenţei lui Mircea Eliade la elita generaţiei naţional-creştine interbelice ai cărei principal mentor era marele Nae Ionescu şi care şi-a găsit expresia în acel curent al spiritului românesc numit Mişcarea Legionară.
Necunoaşterea adevărului cu privire la această fascinantă mişcare a tineretului interbelic şi rezerva nejustificată de a se cerceta serios valorile şi idealurile propuse de ea, au dus la aruncarea ei gratuită în categoria formaţiunilor fasciste cu o etichetă negativă de netăgăduit. Atât de mult am minţit despre noi înşine ca popor, după vremuri şi împrejurări, încât propria noastră istorie cu valorile ei politice sau spirituale au ajuns s-o cunoască şi s-o judece mai corect străinii. În timp ce noi am copleşit fenomenul legionar decenii de-a rândul cu mistificările, injuriile şi calomniile cele mai josnice, alţii s-au străduit onest să-l cerceteze şi să-l înţeleagă, fascinaţi de amploarea şi unicitatea lui. Cert este că nici o altă grupare din istoria României n-a mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii, atât la vremea respectivă, cât şi în posteritate. Poate şi pentru faptul că a fost singura formaţiune publică specific românească şi nu o imitaţie mecanică după modele apusene, cum au fost toate celelalte.
Literatura legionară clasică a fost tradusă de la sfârşitul anilor 30 şi până în zilele noastre în toate limbile importante ale Europei, iar referinţele bibliografice străine la acest fenomen românesc însumează mii de titluri şi sute de volume, cele mai multe încă ignorate în România. Oricum, cele puţine care s-au tradus (Armin Heinen, Francisco Veiga, Eugen Weber) oferă o informaţie mai bogată şi o perspectivă mai pertinentă decât majoritatea lucrărilor româneşti de referinţă. Acest lucru este valabil şi pentru cele câteva personalităţi culturale româneşti de faimă mondială care au fost legate în tinereţea lor, în măsură mai mare sau mai mică, de Mişcarea Legionară, cazul lui Mircea Eliade fiind cel mai notoriu.
Afinitatea lui Mircea Eliade din tinereţe cu mişcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu este de netăgăduit, având puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publicistica din tinereţe, piesa de teatru Ifigenia legionară, nuvelele Un om mare şi Adio, romanele Noaptea de Sânziene şi Nouăsprezece trandafiri, memorialistica). Acest fapt dă o imensă valoare românească gândirii şi operei sale şi nu merită să fie culpabilizat şi contestat iresponsabil de purtătorii de cuvânt ai unor cercuri anticreştine şi antitradiţionale, constituiţi într-o nouă inchiziţie ideologică, în mare parte de sorginte marxistă. Opţiunea legionară a lui Mircea Eliade, spune Răzvan Codrescu, se motivează istoriceşte şi sufleteşte, făcând parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă creatoare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gândirii lui Mircea Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar pe care el l-a resimţit întotdeauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atât ca pe „un fenomen politic”, cât ca pe unul „de esenţă etică şi religioasă”, înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine (rev. Rost, aprilie 2003, p. 6).
Tânărul Eliade credea în idealul unei Românii puternice, cinstite şi creatoare şi ştia că aceasta nu putea fi decât o Românie creştină „ca soarele sfânt de pe cer”, aşa cum era visul şi speranţa lui Codreanu. El însuşi definea legionarismul drept singura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica (Memorii, vol. II, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 26-27). Mişcarea aceasta a tineretului, spunea el, urmăreşte mântuirea şi învierea neamului prin jertfă de sine, nădăjduită prin minunea creştinismului şi prin trăirea cât mai sinceră în duhul creştin, realizând destinul neamului nostru printr-o revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească aşa cum nu a cunoscut încă istoria Europei (Vremea, 21 feb. 1937). Comemorând elogiativ jertfa profund creştină a lui Ion Moţa şi Vasile Marin pentru libertatea Europei, Mircea Eliade adaugă profund marcat de actul lor de curaj: Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata în orice clipă să renunţi la ea (Vremea, 24 ian. 1937).
Din păcate, după al doilea război mondial, preocuparea lui Mircea Eliade pentru descoperirea elementelor specifice marilor religii l-a transformat într-un fenomenolog, îndepărtându-l, cel puţin declarativ, de pe linia ortodoxă a generaţiei sale. Cu toate acestea, sunt încă şi astăzi trâmbiţători ai corectitudinii politice, noua ideologie europeană de factură iluministă, care condamnă cu nesăbuinţă valoarea marelui savant al religiilor, din cauza crezului său din tinereţe, proclamând sfidător că nu poate fi un brand al României din această cauză. Aceasta cu toate că, după cum spun unii, Eliade şi-ar fi regretat „greşelile” tinereţii şi ar fi renunţat la crezul şi trăirea creştin ortodoxă a generaţiei sale, refugiindu-se într-un păgânism de factură sincretistă.
Este de neînţeles cum unii dintre gânditorii noştri contemporani nu sunt în stare să facă un discernământ principial în cadrul elementelor de bază ale societăţii româneşti şi aplică aceleaşi măsuri epocilor diferite ale istoriei noastre, jucând după cum li se cântă în altă parte. După ce, până nu demult, ne-am străduit să gândim şi să acţionăm în aşa fel încât să le intrăm în voie „stăpânilor de la Răsărit”, iată-ne acum zeloşi să intrăm cu orice preţ în voia „stăpânilor de la Apus”. Chiar dacă e o jumătate de pas înainte, dinspre „barbarie” spre „civilizaţie, mentalitatea rămâne, din păcate, tot aceea a conformismului nevertebrat. Comandamentele care ne vin astăzi dinspre forurile oficiale ale Occidentului sunt fundamental antinaţionale şi anticreştine, fiind astfel foarte uşor să clasifici gratuit Mişcarea Legionară ca grupare fascistă şi criminală, uitând iresponsabil că cele mai mari crime s-au săvârşit încă de la început împotriva ei. În această privinţă „internaţionalismul democratic” se deosebeşte prea puţin de „internaţionalismul proletar” de tristă amintire, căci, pe lângă alinierea economică, ni se solicită şi o necondiţionată aliniere ideologică, încât sub paravanul poleit al democraţiei se creează impresia că sistemic nu s-a schimbat mare lucru.
Scriitorul Răzvan Codrescu face o lucidă constatare a mentalităţii româneşti actuale, slugarnice şi păguboase din multe puncte de vedere: Zelul nostru actual de naţiune complexată, ne face să ne ajustăm procustian, în continuare, nu doar prezentul, ci şi trecutul. Astfel, dreapta politică, spiritualismul ortodox şi tradiţionalismul cultural ni se par lucruri pe care ar trebui să le ştergem din memoria naţională: dacă acestea sunt „exigenţele” clipei, atunci stăm gata să ne lepădăm până şi de morţii noştri, chiar dacă ei se numesc Mihai Eminescu sau Mircea Eliade! Cu astfel de perverse autoprofanări – echivalente, în cele din urmă, cu o benevolă „spălare a creierilor” – credem noi că ne vom cuceri statutul de naţiune „europeană” şi „civilizată” (rev. Rost, aprilie 2003, p. 5). O reevaluare onestă pe teren românesc, atât a dimensiunii legionare a biografiei şi operei lui Mircea Eliade, cât şi a fenomenului legionar în sine, fără balastul mistificator al prejudecăţilor curente, se impune cu necesitate. Poate că a venit vremea să ne judecăm propria istorie şi cultură şi altfel decât prin prisma tendenţioasă impusă de acei inchizitori ce s-au aşezat în mod deliberat „de-a stânga” Adevărului.
Adrian CHERHAŢ
(Nota redacţiei: Deşi nu împărtăşim multe din ideile acestui talentat şi fidel colaborator, prieten de-al nostru, fiind spirite liberale, nici nu ne îngăduim să le cenzurăm. Cititorii pot trage singuri concluziile.)
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)

„Şi-aşa-mi vine câte-odată...“

„Şi-aşa-mi vine câte-odată...“

Murim... O lume de consum, îmbâcsită de tentaţii, cu serioase discrepanţe sociale, cu prăpăstii şi nenorociri. Trăim... O lume cu flori şi bulgări de speranţă, cu ochi limpezi şi inimi curate, cu iubiri şi frumos. Murim... Un pământ hăituit de nelinişti, suflete zbârcite, priviri tăioase, gesturi necugetate. Trăim... Un pământ din care creşte pâinea, în care ne-afundăm genunchii în rugăciune, pe care sorbim soarele şi ne răcorim sub adieri pictate cu stropi de lumină. Murim... O viaţă dezordonată, cu promisiuni deşarte, colcăind a păcat, cutremurată din temelii de întuneric şi haos. Trăim... O viaţă pentru cei de lângă noi, pentru zâmbete şi bine, o şcoală de îngeri păşind pe căile Domnului.
Ăştia suntem noi, oamenii, fii ai luminii, născuţi fără de păcat, iute învăţători ai fărădelegii. Ce farmec şi câtă culoare încape într-un biet destin! Ce sentimente ciudate locuiesc omul încă din frăgezime! Ne vin rugăciunile gata făcute, canoanele sunt tot mai uşoare, preoţii tot mai înţelegători, n-avem decât să-nvăţăm a ne scufunda în fiecare zi spre moarte.
Unde-s martirii şi adevăraţii prooroci? Unde-s cei care-au suferit şi s-au jertfit pentru credinţă? Unde-i uitat Crăciunul naşterii şi-al bucuriei? Unde-i Paştele luminii? Unde-s învăţătorii de înţelepciune şi doctorii fără de arginţi? Unde-s făcătorii de pace şi liniştitorii de suflete?
Dumnezeu a rămas în inima universului şi ne iartă în continuare, îngăduitor. E un conservator în binele, adevărul şi căile Lui sfinte. Diavolul şi-a întins legiunile pe pământ, modelând mereu modernitatea după minţile oamenilor. Şi-a făcut din ban şi bunuri aliatul de nădejde al pierzaniei.
Diversitatea lumii mă oboseşte, dar mă îndeamnă să trăiesc. Răul ce-l văd mă obligă să-l ocolesc. Binele ce-l simt mă cheamă să-l fac. Semenii mă înconjoară, mă sufocă, mă eliberează, mă ridică, mă întristează, mă ajută, mă urăsc, mă iartă... Dumnezeu doar mă iubeşte, fără prea multe condiţii. Instrucţiunile vieţii sunt legile Lui. Vrei să fii alături de El, în minunata poveste a veşniciei? Leapădă-te de tine, cel care-ai fost până azi şi vezi ce-a mai rămas din restul vieţii tale. Caută bine! N-o să găseşti doar resturi şi fărâme, ci-ntr-un colţ al cutiei te aşteaptă încrederea şi speranţa în cineva mai puternic decât tot ce putem, în micimea noastră, pricepe.
Ne vine uneori să evadăm din pielea prea strâmtă, să explodăm idei din creierul atât de nefolosit, să ne ducem departe de ce-am fost... şi ne trezim încercuiţi de noi. Vieţuind în cerc, uiţi de tine, rătăcind.
Şi-atunci zic: Iartă-mă, Doamne, c-am lipsit de la şcoala de îngeri. Şi-aşa-mi vine câteodată să-nvăţ să zbor singur!
Dinu VIRGIL
(text publicat in Realitatea de Bistrita-Nasaud, Dej si Gherla)

Plagiator al prietenului care s-a sinucis?- 2

Republicăm acest articol la cererea unor cititori care nu au reuşit să citească numărul trecut al gazetei, care s-a epuizat rapid din chioşcurile de difuzare a presei şi din magazinele unde este distribuită Realitatea. Menţionăm că Nicolae Avram n-a dat nici un drept la replică pe subiect şi nici n-a publicat din poemele rămase la el de la Onişor, ceea ce spune multe. Încercati să vă puneţi în postura lui şi să vă gândiţi cum aţi fi acţionat. Fiecare are posibilitatea să judece. (REALITATEA)

Nicolae Avram din Beclean a crescut la Centrul de Plasament sau Casa de Copii, cum i se mai spunea, împreună cu un bun prieten de-al lui, Aurel Onişor, un băiat foarte talentat în ale poeziei care, după ce s-a căsătorit, s-a sinucis la o vârstă destul de tânără (douăzeci şi ceva de ani) lăsând manuscrisele sale amicului Nicolae Avram.
Prin 1997, când noi ne-am mutat la Beclean, soţul meu, Alexandru Petria, care auzise de acest poet, l-a rugat pe Avram să-i dea o parte din manuscrise pentru a le publica în revista “România Literară”. A vorbit cu redactorul şef al celei mai prestigioase publicaţii culturale din ţară, Alex. Ştefănescu, iar acesta a fost de acord, mai ales că era vorba de un poet mort. Dar Nicolae Avram întârzia să apară cu manuscrisele, împotriva înţelegerii, motivând că trebuie să le caute etc., deşi eram vecini şi venea des pe la noi. Am aflat că şi Avram luase mai multe premii la diferite concursuri naţionale după moartea lui Onişor, şi se lăuda că va publica o carte de poezie, dar mai are ceva de corectat la poeme. Nu după mult timp i-a ieşit, sub semnătura sa, volumul intitulat “Cântece de sinucigaş”, cu nişte poeme care te lăsau fără suflare la cât erau de bune (vreau să vă spun că sunt cititoare de poezie modernă şi am poeţi preferaţi: Ion Mureşan, soţul meu, Angela Marinescu, Viorel Moldovan, Adrian Mihai Bumb, Sorin Gârjan, Graţian Ilie Simion, Marta Petreu ş.a.m.d.). Între timp, Avram se angajase la cotidianul “Mesagerul” ca şi corespondent de Beclean. I-am citit articolele, în mare parte ştiri, tot în mare parte corectate de către cei de la redacţie (asta am aflat ulterior chiar de la directorul acestui ziar, Emil Dreptate). Uneori scria urechistic, nedocumentat, fapt pentru care a fost şi dat afară în final. Am avut de pe atunci o bănuială în ce priveşte manuscrisele şi un semn de întrebare, dar mi-am zis că nu se poate. Acesta ar fi un păcat strigător la cer. Mi-am impus că trebuie să uit asta şi să aştept să apară a doua carte, deşi, pe la colţuri, unii care l-au cunoscut pe Onişor mai şopteau câte ceva…
Dă Dumnezeu şi Nicolae Avram, ori în disperarea lui de a câştiga un ban sau vrând să ne copieze pe noi (i-a copiat soţului meu un articol din săptămânalul “Monitorul de Someş”, cu semne de punctuaţie cu tot, deşi el i-a zis să preia numai informaţia) a editat şi el un ziar. Şi apoi ţine-te să nu leşini. După ce că nu semnează un articol, în locul semnăturii lui apare semnătura bietei poete sud-americane moarte Gabriela Mistral, mai nou devenit Gabriel Mistral. Să nu pui tu semnătura pe articolele din ziarul tău... Să nu semnezi un editorial în propria gazetă, dacă eşti scriitor, este o violare a logicii…! Despre stilul materialelor din “Jurnalul de Someş” nici nu mai vorbesc. Cer şi pământ între metafore folosite în carte şi articolele din ziar. Greşeli de limbă la greu, contraziceri, lucruri rizibile. Mi-am zis că poate Avram ăsta s-a prostit şi mai tare... Era o justificare. În ultimul număr apare un titlu pe prima pagină: “Mafioţii, trimişi în judecată”. Este vorba de un grup de tineri infractori din Beclean arestaţi, pe care, acum un an, după ce au fost ridicaţi de DICOT, el, într-un articol al ziarului îi făcea oameni cinstiţi, dacă nu îngeraşi, şi că de vină era Procuratura, Presa şi Poliţia pentru că au fost deranjaţi. Şi altele, şi altele...
Dar stop! Am aflat de la un prieten că i-a ieşit şi cea de-a doua carte. Şi umblă-n stânga, umblă-n dreapta după carte, deoarece scriitorii din Beclean pe care i-am întrebat habar n-aveau. Mă întrebam ce a scris Avram în cartea asta de nu circulă.
Am găsit-o până la urmă. “Litanii pentru diavol” se numeşte, şi este postfaţată de un critic apreciat, Mircea A. Diaconu. Citind-o, am avut o dublă surpriză. În primul rând, poemele sunt bune, în mai toate se vorbeşte despre moarte, despre întâlnirea cu ea, cu metafore alese; în unele autorul vorbeşte despre o fetiţă. În al doilea rând, parcă unele dintre poeme sunt lucrate la două mâini. Este vorba de o actualizare ciudată, apar versuri unde nu-şi au locul: “ (O culesese poliţia politică din lanul de cânepă/ Pentru că-şi spălase amărăciunea în apele râului seara./ Fumase canabis, tăiase capetele/ Pruncilor săi/ Invocase cele treizeci şi trei de spirite astrale/ Din ordinul berbecului/ Negru”. (din volumul “Litanii pentru diavol”.
Vai, ce uitucă sunt: am uitat să precizez că în urma poetului care s-a sinucis a rămas o fetiţă, iar Nicolae Avram nu are copii, duce o viaţă tihnită alături de soţia lui şi, după felul cum arată, pare să să n-aibă drame majore. Iar criticul din Moldova, Mircea A. Diaconu, care nu cunoaşte povestea redată mai sus, spune: “Citesc poemele de acum ale lui Nicolae Avram ca pe nişte noi şi la fel de viguroase “cântece de sinucigaş””. Aurel Onişor s-a sinucis, Avram editează poeme.
Aurelia VLASIN

P.S. Cine deţine manuscrise de-ale lui Onişor este rugat să ne contacteze. Vrem să le publicăm, să realizăm ce n-a făcut prietenul său nedespărţit Avram în atâţia ani…

“… între sinucidere şi crimă!”

În urma apelului către cititori am intrat deja în posesia unor materiale interesante semnate de Aurel Onişor. Publicăm una dintre ultimele scrisori scrise de el, în anul morţii sale, adresată unui prieten, datată 18.08.1994, din care reiese că avea de gând să se sinucidă: “Anul acesta a fost o agonie lentă pentru un bolnav psihic, un an în care tortura psihică şi faptul că am înţeles de ce-s în stare unii pentru bani(…) m-au dus la o degradare psihică, şovăind între sinucidere şi crimă!
Totuşi recunoaşte că am îndurat destul de bine Agonia pe care tu nu o poţi înţelege încă, e drept drogîndu-mă cu 15-20 pastile de diazepam zilnic. Tu ştii doar, ai văzut.
Din poet sinucigaş!!!
Din sărac, cu casa dărîmată, muritor de foame!!!
Singur, cu o mamă bolnavă locuind temporar, fără casă într-un Spital de bolnavi psihici.
Tu m-ai încurajat, dar eu îţi spun serios, încurajările tale în astfel de situaţii sună exact aşa: “Curaj găină!! ...că te tai!”
Încă nu înţelegi totul, eu am înţeles: “Cine moare azi, nu mai moare mâine!” Poate într-o zi vei înţelege şi tu: ”Curaj găină!!...că te tai!”
Oricum Dumnezeu hotărăşte ce e de înţeles, şi ce nu!
Nu e groaznic cînd alţii beneficiind de toate, îţi zmulg şi bucata ta de pîine (viaţă)?
Nu ştiu ce va fi! Tu ai o singură datorie uşoară toate aceste foi să le prezinţi în cazul unei nenorociri domnului doctor Neacşu, pe care-l respect.
18-08-1994”
Aurelia Vlasin
(texte publicate alăturat în numărul din iunie- iulie al lunarului Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Cine îşi pălmuieşte creditorii în prezenţa poliţiştilor şi a executorului judecătoresc

Un afacerist plin de datorii ca şi câinele de purici este Vasile Mureşan din Beclean, de la firma Fenali S.R.L, mai cunoscut şi sub numele de Lică Mureşan sau Vaşpor. Grandoman, lăsând să se înţeleagă că are relaţii politice şi în lumea justiţiei, implicat pe piaţa materialelor de construcţii, a tranzacţiilor cu terenuri în Bistriţa şi a construcţiilor propriu-zise, dar şi în alte treburi, acum trece printr-un moment dificil, fiind pe lângă buza prăpastiei falimentului.

Nişte muncitori au vrut să-l strângă de gât

După ce în iarnă a fost nevoit să-şi dea o maşină de lux pentru doar 200 de milioane de lei vechi ca să platească salariile unor muncitori contructori care îl ameninţau că-l strâng de gât, este asaltat iar de creditori, în zonă având renumele unui rău platnic, mincinos şi impertinent, care nu ezită să recurgă la ameninţări şi denunţuri calomnioase în încercarea disperată de-a îşi intimida foştii parteneri care-şi cer drepturile restante de luni bune, dacă nu de ani.
Pentru cititori, ca o întâmplare grăitoare pentru caracterul tipului, o să spunem că de zilele Becleanului, în timpul concertelor din piaţă, cu aburii alcoolui în cap, deşi de obicei nu bea, a fost în stare să ameninţe un jandarm deoarece nu l-a lăsat să intre pe lângă scenă, pe unde circulau oficialităţile, la toaletă. Pentru că el vroia să se ducă unde merge şi împăratul singur a crezut că este normal să ameninţe un jandarm în exerciţiul funcţiunii, c-o să dea el telefon superiorilor acestuia. Pe Mureşan l-a scos din penibla fază cu zâmbetul pe buze primarul Nicolae Moldovan, care-a spus jandarmului să-l lase să treacă totuşi. Însă mai târziu primarul sigur şi-a regretat gestul binevoitor, căci personajul a început să-l inoportuneze cu insistenţă pe fostul ministru Agaton, care era împreună cu primarul. Pe feţele celor doi politicieni se citea jena faţă de lipsa de jenă a lui Mureşan.

Sustragere de la executarea judecătorească

Firma Blatar Construct SRL are de recuperat circa 400 de milioane de lei vechi de la Lică. Prin biroul executorului judecătoresc Mircea-Vasile Mureşan, ca o parte a datoriei, după o licitaţie, au fost vândute două autoturisme ale Fenali SRL, o Dacia 1307, cu 12.000 RON şi un Mitsubischi cu 19.300 RON celor de la Blatar Construct, unde sunt patroni Ioan Blaga şi Alexandru Nagy. Ce doi n-au reuşit să intre în posesia maşinilor din 18 iunie, când s-a încercat efectuarea execuţiei silite deoarece Mureşan s-a împotrivit. Ba, după spusele lui Blaga şi a executorului judecătoresc, în prezenţa şi a doi poliţişti, Lică Mureşan i-a tras o palmă lui Blaga care, om calculat şi domn din fire, a rămas stupefiat. Stupefiat, fără cuvinte a rămas şi executorul judecătoresc Mircea Mureşan, care se gândeşte să depună o plângere penală împotriva celui de la Fenali SRL, pentru împotrivirea la execuţia judecătorească.

Ameninţări

După acest episod, Vasile Mureşan i-a trimis două mesaje de ameninţare pe telefonul mobil lui Alexandru Nagy, ne-a declarat acesta: “Îţi dau eu ţie, că de fapt tu erai ţinta ca să te muţi în Ungaria, ca să nu mai faci afirmaţii că “aşa este în România” şi “Gunoi şi avar ai fost o viaţă, acelaş ai rămas, dar vezi că Dumnezeu nu bate pe cine nu trebuie întotdeauna, în orice caz urmezi tu.” Trebuie să menţionez că Nagy, în 15.06. 2007, a întocmit către Poliţie o plângere împotriva lui Mureşan, la serviciul de investigare a fraudelor, pentru emiterea unor bilete la ordin fără acoperire. Fotocopiem lizibil documentul, pentru edificare.
O să revenim asupra subiectului.
REALITATEA
(publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)