Despre lepădături

Cântările bisericeşti şi rugăciunile aduc un plus în literatură ca ploaia pe un acoperiş de tablă, nu ca pe un câmp semănat. Exemplaritatea canoanelor creştine, şi religioase în general, dacă totuşi se transformă în texte literare, cel mai adesea se prăbuşesc în plicticoşenie. Credeţi că Maica Tereza ar fi performat în scris dacă s-ar fi gândit să încerce? Am convingerea că nu. Mai degrabă scriitorul este perceput drept mai uman, mai veridic dacă trage o înjurătură păstoasă decât dacă nazalizează pasaje din Biblie. Totul stă în dozaj, până unde poate împinge creatorul limitele, astfel ca semenii să nu-l ocolească. Desigur, întotdeauna a existat o falie între autorii mari şi percepţia comună a contemporanilor, dar nu la ea mă gândesc. Ce a şocat acum o sută de ani, azi poate că trezeşte abia zâmbete. Mă refer la creatorii criminali, la ucigaşi, la violatori, la apologeţii unor regimuri criminale, criminali prin cuvintele lor.
Discuţia în jurul interzicerii comemorării în Franţa, la 50 de ani după moarte, a lui Louis‑Ferdinand Céline este deosebit de interesantă. Mario Vargas Llosa a scris un text memorabil pe marginea subiectului, « Ticăloşii », unde spune: ”În anii ’60 i am citit diatriba „Bagatelles pour un massacre“ şi mi a venit să vomit în faţa acestui ticălos plin de ură, ocări şi intenţii homicide împotriva evreilor: o adevărată pledoarie pentru prejudecăţi, rasism, cruzime şi prostie. Doctorul Auguste Destouches Céline era un pseudonim pentru omul de condei – nu s a mulţumit să şi verse antisemitismul în pamflete virulente. Există dovezi că, în timpul ocupaţiei germane, a denunţat Gestapoului familii de evrei ascunse sau care şi luaseră nume false, familii care în urma denunţului au fost ulterior deportate. Dacă ar fi fost prins la Eliberare, precis Céline ar fi stat mulţi ani după gratii sau ar fi fost condamnat la moarte şi executat, ca Robert Brasillach.” Celebrul peruan însă subliniază că măsura guvernului francez este o eroare, pledând pentru valoarea literaturii lui Céline.
Nici în literatura română n-am dus nevoie de lepădături. Gradul de vinovăţie al acestora s-a evidenţiat mai puternic cu valoarea. N-ar trebui sărbătorit Sadoveanu pentru că a colaborat cu comuniştii, când puşcăriile gemeau de deţinuţi politici? Nici Eliade şi Cioran pentru simpatiile lor legionare? Ori Păunescu pentru cultul deşănţat al lui Ceauşescu? Dacă omeneşte au fost nişte condamnabili, care nici măcar nu şi-au cerut iertare public pentru purtarea lor, cu sinceritate, atunci să nu-i mai amintim cu prilejuri aniversare? Ar fi o eroare. Cum tot eroare este ca vorbitul despre ticăloşiile unor scriitori valoroşi să fie perceput ca un atac asupra operei lor. Aşa cum se întâmplă la noi, din provincialism cultural.
Alexandru Petria