miercuri, 8 august 2007
Sângele de pe mâinile lui Iliescu
Doar titlul de mai sus imi apartine. Retransmit:
"Dosarul mineriadei: Iliescu a ordonat reprimarea
autor:Dorin Petrisor
Aparut in editia din 9 August 2007, in Cotidianul
Rechizitoriul mineriadei din 13-15 iunie 1990 il indica pe Ion Iliescu drept principalul responsabil pentru decizia initiala de reprimare a manifestantilor.
Fostul presedinte sustine ca armata si-a facut datoria incercind sa restabileasca ordinea
Procurorii i-au trimis in judecata miercuri, in dosarul mineriadei din iunie 1990, pe generalii Mihai Chitac (fost ministru de Interne), Gheorghe Andrita (adjunctul sau) si Dumitru Costea, precum si pe colonelul Vasile Constantin, partea din dosar privitoare la Ion Iliescu fiind inca in lucru la o alta sectie penala.
Rechizitoriul de 80 de pagini concluzioneaza ca fostul presedinte a dispus si a coordonat actiunea fortelor de ordine impotriva manifestantilor. „E important de subliniat ca decizia initiala de reprimare a fost luata la cel mai inalt nivel si a fost coordonata, personal, de catre fostul sef al statului Iliescu Ion. Fata de acesta, s-a dispus inceperea urmaririi penale pentru participatie improprie la aceleasi fapte, prin rezolutia din 19.06.2007", se precizeaza in rechizitoriul citat de MEDIAFAX.
Procurorii considera ca „planul de actiune a fost elaborat din ordinul sau si, in calitate de presedinte ales, a ordonat interventia militara, cu munitie de razboi, TAB-uri si alte forte, impotriva demonstrantilor care se manifestau violent, depasindu-si atributiile prevazute de articolul 82 din Decretul-Lege nr. 92/1990". De asemenea, Iliescu nu s-a consultat cu Consiliul Militar Superior (actualul CSAT) si nu a emis nici un decret in baza caruia sa se fi dispus alarmarea de lupta a unitatilor ori instituirea starii de urgenta, asa cum prevede articolul 82 din legea mentionata.
Presedintele Romaniei a cerut telefonic la Marele Stat Major sa se intervina cu doua detasamente de militari in sprijinul trupelor Ministerului de Interne din Piata Universitatii, apoi a cerut ca armata sa intareasca apararea la celelalte obiective de stat. „Din actele dosarului rezulta ca generalii si ofiterii decidenti au stiut si au acceptat ideea ca, urmare a tragerilor cu armamentul din dotare si cu munitie de razboi, pot sa apara ricoseuri si, prin urmare, pot rezulta victime din rindul persoanelor aflate in zona", se mai arata in rechizitoriu.
Marele Stat Major a primit ordin din partea presedintelui sa se foloseasca gazele lacrimogene in zona sediului Ministerului de Interne, Iliescu transmitind urmatorul mesaj: „Informeaza pe prim-adjunctul ministrului Apararii Nationale ca pe sediul Politiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci miscarea este o rebeliune legionara si se trateaza ca atare".
"Iliescu neaga acuzatiile
Fostul presedinte Ion Iliescu a reactionat dur la rechizitoriul procurorilor: „In primul rind, este vorba de un comunicat al Biroului de Informatii al Parchetului Militar. In acest context, nu pot face aprecieri de fond fara a fi citit rechizitoriul. Constat insa o tendinta periculoasa: incercarea de a muta atentia de la vinovatii de acte anarhice la adresa institutiilor statului spre organele de ordine care s-au straduit sa refaca ordinea". (D.D.)"
"Dosarul mineriadei: Iliescu a ordonat reprimarea
autor:Dorin Petrisor
Aparut in editia din 9 August 2007, in Cotidianul
Rechizitoriul mineriadei din 13-15 iunie 1990 il indica pe Ion Iliescu drept principalul responsabil pentru decizia initiala de reprimare a manifestantilor.
Fostul presedinte sustine ca armata si-a facut datoria incercind sa restabileasca ordinea
Procurorii i-au trimis in judecata miercuri, in dosarul mineriadei din iunie 1990, pe generalii Mihai Chitac (fost ministru de Interne), Gheorghe Andrita (adjunctul sau) si Dumitru Costea, precum si pe colonelul Vasile Constantin, partea din dosar privitoare la Ion Iliescu fiind inca in lucru la o alta sectie penala.
Rechizitoriul de 80 de pagini concluzioneaza ca fostul presedinte a dispus si a coordonat actiunea fortelor de ordine impotriva manifestantilor. „E important de subliniat ca decizia initiala de reprimare a fost luata la cel mai inalt nivel si a fost coordonata, personal, de catre fostul sef al statului Iliescu Ion. Fata de acesta, s-a dispus inceperea urmaririi penale pentru participatie improprie la aceleasi fapte, prin rezolutia din 19.06.2007", se precizeaza in rechizitoriul citat de MEDIAFAX.
Procurorii considera ca „planul de actiune a fost elaborat din ordinul sau si, in calitate de presedinte ales, a ordonat interventia militara, cu munitie de razboi, TAB-uri si alte forte, impotriva demonstrantilor care se manifestau violent, depasindu-si atributiile prevazute de articolul 82 din Decretul-Lege nr. 92/1990". De asemenea, Iliescu nu s-a consultat cu Consiliul Militar Superior (actualul CSAT) si nu a emis nici un decret in baza caruia sa se fi dispus alarmarea de lupta a unitatilor ori instituirea starii de urgenta, asa cum prevede articolul 82 din legea mentionata.
Presedintele Romaniei a cerut telefonic la Marele Stat Major sa se intervina cu doua detasamente de militari in sprijinul trupelor Ministerului de Interne din Piata Universitatii, apoi a cerut ca armata sa intareasca apararea la celelalte obiective de stat. „Din actele dosarului rezulta ca generalii si ofiterii decidenti au stiut si au acceptat ideea ca, urmare a tragerilor cu armamentul din dotare si cu munitie de razboi, pot sa apara ricoseuri si, prin urmare, pot rezulta victime din rindul persoanelor aflate in zona", se mai arata in rechizitoriu.
Marele Stat Major a primit ordin din partea presedintelui sa se foloseasca gazele lacrimogene in zona sediului Ministerului de Interne, Iliescu transmitind urmatorul mesaj: „Informeaza pe prim-adjunctul ministrului Apararii Nationale ca pe sediul Politiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci miscarea este o rebeliune legionara si se trateaza ca atare".
"Iliescu neaga acuzatiile
Fostul presedinte Ion Iliescu a reactionat dur la rechizitoriul procurorilor: „In primul rind, este vorba de un comunicat al Biroului de Informatii al Parchetului Militar. In acest context, nu pot face aprecieri de fond fara a fi citit rechizitoriul. Constat insa o tendinta periculoasa: incercarea de a muta atentia de la vinovatii de acte anarhice la adresa institutiilor statului spre organele de ordine care s-au straduit sa refaca ordinea". (D.D.)"
Extremişti din toate ţările, uniţi-vă!
Cică paria politicii europene se va reuni la Bucureşti în septembrie, la iniţiativa sinistrului WC Tudor. Jorg Heider, Jean-Marie Le Pen, Alessandra Mussolini(foto)… Unul şi unul. Conferinta ultra-naţionaliştilor, ca să nu le zic de-a dreptul fascişti, va avea loc la Casa Poporului.
Alexandru PETRIA
Alexandru PETRIA
Patriarhul Teoctist, între acuze si laude desantate
Un editorial pe care nu trebuie sa-l omiteti. Scris nepatimas, care pune o oglinda in fata celor care vreau si pot sa gandeasca. Nu sunt de acord cu el 100%, însă asta ma priveste. Lecturati:
Bilant de patriarhi (de Gelu Trandafir)
Moartea Patriarhului a adus in discursul public problema mostenirii sale. Ce lasa in urma, ce merite a avut si ce neimpliniri...
In astfel de momente, reusim sa cantarim mai just omul si vremurile care i-au stat impotriva.
Reevaluam cu o mai dreapta masura si gestul de cainta din 1990 al Patriarhului Teoctist (l-a facut totusi, spre deosebire de alti ierarhi care se mandreau cu curajul de a nu fi fost martiri), dar si meritele care au urmat: a fost bun chivernisitor, dupa cum spunea Constantin Balaceanu-Stolnici, a pastrat unitatea Bisericii, a reinfiintat Mitropolia Basarabiei, l-a invitat pe Papa in Romania.
Dar terenul eliberat in aceste zile de patimile judecatilor extrem de severe a fost cotropit de avocati neaveniti ai decedatului Patriarh. Ideologi si culturnici ai regimului comunist si ai Securitatii incearca sa rescrie istoria recenta abia luminata de Raportul Tismaneanu.
In lectura lor, tacerile vinovate ale Patriarhului de dinainte de 1989 devin acte de eroism, iar participarea sa in anii ‘40 si ‘50 alaturi de statul comunist la reprimarea Bisericii Romane Unite cu Roma ar trebui trecuta sub tacere. Ei trag linie si, la bilant, gasesc lipsa doar o Catedrala.
Politicienii procedeaza asemanator. Diferentele de abordare tin de legaturile lor cu regimul comunist. Fostii slujbasi ai Partidului si Securitatii anatemizeaza Raportul Tismaneanu; ceilalti isi toarna cenusa in cap doar pentru ca nu ar fi fost vrednici sa ridice Catedrala si se angajeaza hei-rupist sa indeplineasca testamentul Patriarhului.
Astfel, pana acum, am evaluat mostenirea Patriarhului ca si cand Biserica ar fi doar una dintre multele institutii aflate in echilibru si confruntare (cu Presedintia, cu Partidul Comunist, cu Primaria Capitalei, cu Biserica Romei sau cea Rusa).
Nu am acordat deloc atentie tocmai misiunii primordiale a Bisericii, aceea de a ne conduce catre mantuire, nu am evaluat masura in care Biserica mai reuseste acum sa se impuna si sa ne faca sa traim in comuniune cu Hristos.
Am fi descoperit ca avem cea mai mare incredere intr-o institutie ce ne influenteaza in foarte mica masura conduita personala. Cateva exemple. Gospodinele reduc adesea credinta la a nu coase in zilele marcate cu rosu in calendar, dar nu uita sa consulte horoscopul.
Ginecologii recomanda chiuretajul cu usurinta cu care confratii lor dentisti prescriu scoaterea unei masele, dar se abtin de la avorturi de Pasti si de Craciun. Televiziunile ne ofera si show-uri erotice, dar si piosul spectacol al Patriarhului pe care l-au ridicat deja la ceruri.
Nu este simpla noastra ipocrizie (ar fi un pacat de marturisit si iertat la spovada). E mai degraba o atitudine schizoida, caci consideram perfect justificate atitudini contrare credintei pe care o marturisim.
Chiar am sentimentul de a fi asistat in aceste zile la un spectacol, acela al inmormantarii unui Patriarh, ca la un show care ne emotiona, dar nu ne privea personal si nu era de natura sa ne schimbe vietile. Ca si cum Patriarhul Teoctist nu ar fi fost liderul spiritual a unei majoritati covarsitoare a romanilor ortodocsi.
L-au petrecut frumos la groapa, cu bocete si salve, dar cati l-au ascultat pe cand traia?
Aceasta prapastie care se casca tot mai adanc intre credinta si viata este o mostenire pe care credinciosii si clerul trebuie sa o constientizeze.
Caci un neam campion la avorturi e greu sa se mantuiasca prin construirea unei Catedrale. E grea mostenirea comuna a nevredniciei unor ierarhi si a indaratniciei noastre de a nu ne lua in serios marturisita conditie de crestin.
Acum, la capatul a trei "mandate" - Iustinian, Iustin si Teoctist -, marcate de constrangerile si gravele compromisuri ale coabitarii cu regimul comunist ateu, Biserica are sansa de a deveni relevanta in primul rand pentru credinciosi, nu pentru politicieni sau oameni de stat.
Este o oportunitate pentru un raport despre starea credintei romanilor (dincolo de raportari triumfaliste privind increderea in Biserica) si pentru micsorarea distantei dintre Biserica si credincios si dintre credinta si fapte.
Romania Libera, Gelu Trandafir, 06 aug 2007
Bilant de patriarhi (de Gelu Trandafir)
Moartea Patriarhului a adus in discursul public problema mostenirii sale. Ce lasa in urma, ce merite a avut si ce neimpliniri...
In astfel de momente, reusim sa cantarim mai just omul si vremurile care i-au stat impotriva.
Reevaluam cu o mai dreapta masura si gestul de cainta din 1990 al Patriarhului Teoctist (l-a facut totusi, spre deosebire de alti ierarhi care se mandreau cu curajul de a nu fi fost martiri), dar si meritele care au urmat: a fost bun chivernisitor, dupa cum spunea Constantin Balaceanu-Stolnici, a pastrat unitatea Bisericii, a reinfiintat Mitropolia Basarabiei, l-a invitat pe Papa in Romania.
Dar terenul eliberat in aceste zile de patimile judecatilor extrem de severe a fost cotropit de avocati neaveniti ai decedatului Patriarh. Ideologi si culturnici ai regimului comunist si ai Securitatii incearca sa rescrie istoria recenta abia luminata de Raportul Tismaneanu.
In lectura lor, tacerile vinovate ale Patriarhului de dinainte de 1989 devin acte de eroism, iar participarea sa in anii ‘40 si ‘50 alaturi de statul comunist la reprimarea Bisericii Romane Unite cu Roma ar trebui trecuta sub tacere. Ei trag linie si, la bilant, gasesc lipsa doar o Catedrala.
Politicienii procedeaza asemanator. Diferentele de abordare tin de legaturile lor cu regimul comunist. Fostii slujbasi ai Partidului si Securitatii anatemizeaza Raportul Tismaneanu; ceilalti isi toarna cenusa in cap doar pentru ca nu ar fi fost vrednici sa ridice Catedrala si se angajeaza hei-rupist sa indeplineasca testamentul Patriarhului.
Astfel, pana acum, am evaluat mostenirea Patriarhului ca si cand Biserica ar fi doar una dintre multele institutii aflate in echilibru si confruntare (cu Presedintia, cu Partidul Comunist, cu Primaria Capitalei, cu Biserica Romei sau cea Rusa).
Nu am acordat deloc atentie tocmai misiunii primordiale a Bisericii, aceea de a ne conduce catre mantuire, nu am evaluat masura in care Biserica mai reuseste acum sa se impuna si sa ne faca sa traim in comuniune cu Hristos.
Am fi descoperit ca avem cea mai mare incredere intr-o institutie ce ne influenteaza in foarte mica masura conduita personala. Cateva exemple. Gospodinele reduc adesea credinta la a nu coase in zilele marcate cu rosu in calendar, dar nu uita sa consulte horoscopul.
Ginecologii recomanda chiuretajul cu usurinta cu care confratii lor dentisti prescriu scoaterea unei masele, dar se abtin de la avorturi de Pasti si de Craciun. Televiziunile ne ofera si show-uri erotice, dar si piosul spectacol al Patriarhului pe care l-au ridicat deja la ceruri.
Nu este simpla noastra ipocrizie (ar fi un pacat de marturisit si iertat la spovada). E mai degraba o atitudine schizoida, caci consideram perfect justificate atitudini contrare credintei pe care o marturisim.
Chiar am sentimentul de a fi asistat in aceste zile la un spectacol, acela al inmormantarii unui Patriarh, ca la un show care ne emotiona, dar nu ne privea personal si nu era de natura sa ne schimbe vietile. Ca si cum Patriarhul Teoctist nu ar fi fost liderul spiritual a unei majoritati covarsitoare a romanilor ortodocsi.
L-au petrecut frumos la groapa, cu bocete si salve, dar cati l-au ascultat pe cand traia?
Aceasta prapastie care se casca tot mai adanc intre credinta si viata este o mostenire pe care credinciosii si clerul trebuie sa o constientizeze.
Caci un neam campion la avorturi e greu sa se mantuiasca prin construirea unei Catedrale. E grea mostenirea comuna a nevredniciei unor ierarhi si a indaratniciei noastre de a nu ne lua in serios marturisita conditie de crestin.
Acum, la capatul a trei "mandate" - Iustinian, Iustin si Teoctist -, marcate de constrangerile si gravele compromisuri ale coabitarii cu regimul comunist ateu, Biserica are sansa de a deveni relevanta in primul rand pentru credinciosi, nu pentru politicieni sau oameni de stat.
Este o oportunitate pentru un raport despre starea credintei romanilor (dincolo de raportari triumfaliste privind increderea in Biserica) si pentru micsorarea distantei dintre Biserica si credincios si dintre credinta si fapte.
Romania Libera, Gelu Trandafir, 06 aug 2007
Dilimanii politicii româneşti
Un articol interesant http://www.cotidianul.ro/index.php?id=12944&art=33599&cHash=29398cf851 .
Parcă un tip vroia să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni...
Parcă un tip vroia să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
![[Valid RSS]](valid-rss.png "Validate my RSS feed")
