Citiţi atent tilul articolului, şapoul şi … textul http://www.cotidianul.ro/index.php?id=14636&art=36931&cHash=0710305188
Unde a recunoscut Ioan Avram Mureşan că mita era pentru un ministru? O minciună cât casa. Dorin Petrişor, autorul articolului, este hăbăuc sau nu-i aparţine şapoul?
luni, 8 octombrie 2007
Provocatorul
Transcriere 2 (caiet- 1964)
Mie-mi plăceau femei cu sînii mari
Cît capul de motan, rujate tare
Şi care-n plin stradă-şi trag ciorapii
Fin încreţiţi pe albele picioare.
Ce întîlniri şi despărţiri brutale
Îmi sfîşiau obrazul. Se-auzea
Fularul de pe umăr cum îmi ţipă
Rămas îndrăgostit în urma mea.
O, şi-aş fi vrut mereu, cuprins de ciudă,
Ca-ntre băieţi cu mine să mă-ncaier.
Eu respiram atît de pur c-adesea
Mă-nzăpezeam pînă la nări în aer.
Şi nimeni din oraş nu mă striga
Cîte o vară, pînă s-a aflat
Că traversînd, prins între două coapse,
Sufletul meu a fost accidentat…
Imn (transcriere - caiet 1964)
Cît capul de motan, rujate tare
Şi care-n plin stradă-şi trag ciorapii
Fin încreţiţi pe albele picioare.
Ce întîlniri şi despărţiri brutale
Îmi sfîşiau obrazul. Se-auzea
Fularul de pe umăr cum îmi ţipă
Rămas îndrăgostit în urma mea.
O, şi-aş fi vrut mereu, cuprins de ciudă,
Ca-ntre băieţi cu mine să mă-ncaier.
Eu respiram atît de pur c-adesea
Mă-nzăpezeam pînă la nări în aer.
Şi nimeni din oraş nu mă striga
Cîte o vară, pînă s-a aflat
Că traversînd, prins între două coapse,
Sufletul meu a fost accidentat…
Imn (transcriere - caiet 1964)
Îmi plac femeile cu şolduri
Şi sîni, ce se rujează tare
Şi dacă sînt puţin grăbite
Se pişă falnic din picioare,
Şi li-s pătaţi mereu chiloţii
De spermă, şi iubesc adînc,
Şi-şi bat rivalele în piaţă,
Şi prăbuşite-n perne plîng;
Femeile date cu pudră
Şi cu colonie intens,
Pierzîndu-şi vremea în discuţii
Şi-n certuri fără nici un sens;
Îmi place să tot scriu de ele
Şi-mi vine chiar foarte uşor;
Trăiască-n veci vulgaritatea
Şi imbecilitatea lor!!!
Şi sîni, ce se rujează tare
Şi dacă sînt puţin grăbite
Se pişă falnic din picioare,
Şi li-s pătaţi mereu chiloţii
De spermă, şi iubesc adînc,
Şi-şi bat rivalele în piaţă,
Şi prăbuşite-n perne plîng;
Femeile date cu pudră
Şi cu colonie intens,
Pierzîndu-şi vremea în discuţii
Şi-n certuri fără nici un sens;
Îmi place să tot scriu de ele
Şi-mi vine chiar foarte uşor;
Trăiască-n veci vulgaritatea
Şi imbecilitatea lor!!!
Emil BRUMARU
(Sursa- de pe blogul scriitorului, click la blogroll. Grădină de minunăţii!)
(Sursa- de pe blogul scriitorului, click la blogroll. Grădină de minunăţii!)
Părinţii au trebuit să le sape gropile copiilor. Noi amănunte despre crimele de la Spermezeu
În numărul anterior al ziarului am prezentat raportul Institului de Investigare a Crimelor Comunismului care a finalizat cercetările crimelor de la Spermezeu.
În 9 martie 1950 au fost omorâte prin împuşcare 6 persoane pe nişte dealuri de la marginea satului Hălmăsău, comuna Spermezeu, de către o trupă de soldaţi aparţinând securităţii. Motivul oficial a fost că au refuzat să se prezinte la încorporare. Patru dintre cei împuşcaţi, Pop Ioan, Cristurean Vasile, Căienar Simion şi Căienar Valer aveau vârste între 16 şi 20 de ani. Ei au fost executaţi pe malul drept al unui pârâu, Valea Rea , iar pe culmea unui deal au fost înmormântaţi în aceeaşi zi de către părinţii lor, care au fost aduşi cu forţa şi obligaţi să le sape gropile.
Ceilalţi doi, Petruţ Constantin din satul Negrileşti, considerat dezertor din armată, fiindcă a venit în permisie şi nu s-a mai întors la unitate şi Burzo Gavril din Hălmăsău, de 67 de ani, care îl adăpostise pe Petruţ, au fost executaţi tot în aceeaşi zi, pe vârful dealului Şasa-Poieni, la o distanţă de 6 km de Hălmăsău. Înainte de a fi omorâţi au fost puşi să-şi sape singuri gropile.
După Revoluţie, în 1992, după intervenţia rudelor, osemintele celor patru au fost mutate în morminte noi, pentru a fi mai bine protejate de apă.
Pentru părinţii şi rudeniile celor decedaţi aceste amintiri sunt un coşmar. Unii nici nu mai vreau să-şi aducă aminte de ce s-a întâmplat atunci. Cu mare greutate povestesc, şi o fac vorbind mai mult despre persoana dragă dispărută decât despre întâmplarea propriu-zisă.
Am reuşit totuşi să vorbesc cu una dintre surorile lui Pop Ioan, Elisabeta Molnar. " Eu eram mai mică pe atunci, sora mea Nazarica care a fost a doua după Ion ar fi putut să spună mai multe, dar din păcate a murit… Aveam vreo 8 ani şi eram la şcoală în Halmăsău. Şcoala se afla pe un dâmb, aproape de căsoiul unde ei au fost prinşi. Numai şcoală nu se făcea, că lumea era învrăjbită şi vorbea despre cei împuşcaţi în noaptea trecută: de Ioan al lui Maxim, poreclit Buglea, fratele meu, de Cristurean al lui Todor, zis al Logofestului şi de verii Căienar ai lui Hurlup. Am stat ce am stat la şcoală şi în drum spre casă m-am întâlnit cu Moldovan Melente care era pe la armată ceva ofiţer, şi care se pare că i-ar fi turnat la Securitate pe cei împuşcaţi. “Tu, să meargă tată-to după cureaua şi şapca lui Ion. Şi după poze", mi-a zis mai mult în bătaie de joc. Nu o să-l uit cât trăiesc. S-a dus tata, că era la plug, şi adus şi cureaua şi pozele care erau în curea. Şapca toată era găurită de gloanţe… Părinţii mei au păstrat foarte mult timp aceste obiecte ca pe nişte lucruri sfinte. Cred că şi poza asta ce v-o dau este din cureaua lui. Ion era cel mai mare dintre noi şapte, că mama atunci era gravidă. Era un băiat deştept, ştia bine ungureşte şi desena pe toţi pereţii numai biciclete. Poate îi plăceau. Au fost îngropaţi de către părinţii lui Căienar. Fiind întrebaţi cine sunt cei doi, ei, săracii, au spus că nu-i cunosc. Ca să nu le facă probleme părinţilor şi nouă. După Revoluţie ne-au chemat la Cluj şi la Poliţie să declarăm cum a fost. Aşa am declarat cum vă povestesc şi dumneavoastră. Nouă nu ne prea place să pomenim de această minune ce a fost atunci", mi-a declarat Molnar.
Am mai discut despreVasile Cristurean, tot ucis atunci, cu Ioan Cristurean: "Bunicul meu Todor mi-a spus că unchiul Vasile avea numai 16 ani când a fost împuşcat. A fost o mare durere pentru el şi familia lui".
"Eram copil şi eram vecini cu familia soţiei mele. Îl reţin foarte bine pe Ion, că tata i-a dat nişte bani împrumut. Numărau pe ungureşte. Când i-a împuşcat eram la plug cu tata că era primăvară. A trecut un om şi ne-a spus că o mare minune a fost azi noapte. L-a împuşcat pe Ionu lui Maxim a lui Buglea. De ce a trebuit să-i împuşte ca pe nişte câini? Dacă le-a pus cătuşele, să-i fi dus la închisoare, nu să-i omoare. Şi Moldovan Melente a ieşit la pensie colonel. Faceţi bine că scoateţi la lumină aceste lucruri. Ei au murit ca nişte eroi.", a completat cu indignare în glas Dănilă Molnar, soţul Elisabetei şi cumnatul lui Ioan Pop.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
În 9 martie 1950 au fost omorâte prin împuşcare 6 persoane pe nişte dealuri de la marginea satului Hălmăsău, comuna Spermezeu, de către o trupă de soldaţi aparţinând securităţii. Motivul oficial a fost că au refuzat să se prezinte la încorporare. Patru dintre cei împuşcaţi, Pop Ioan, Cristurean Vasile, Căienar Simion şi Căienar Valer aveau vârste între 16 şi 20 de ani. Ei au fost executaţi pe malul drept al unui pârâu, Valea Rea , iar pe culmea unui deal au fost înmormântaţi în aceeaşi zi de către părinţii lor, care au fost aduşi cu forţa şi obligaţi să le sape gropile.
Ceilalţi doi, Petruţ Constantin din satul Negrileşti, considerat dezertor din armată, fiindcă a venit în permisie şi nu s-a mai întors la unitate şi Burzo Gavril din Hălmăsău, de 67 de ani, care îl adăpostise pe Petruţ, au fost executaţi tot în aceeaşi zi, pe vârful dealului Şasa-Poieni, la o distanţă de 6 km de Hălmăsău. Înainte de a fi omorâţi au fost puşi să-şi sape singuri gropile.
După Revoluţie, în 1992, după intervenţia rudelor, osemintele celor patru au fost mutate în morminte noi, pentru a fi mai bine protejate de apă.
Pentru părinţii şi rudeniile celor decedaţi aceste amintiri sunt un coşmar. Unii nici nu mai vreau să-şi aducă aminte de ce s-a întâmplat atunci. Cu mare greutate povestesc, şi o fac vorbind mai mult despre persoana dragă dispărută decât despre întâmplarea propriu-zisă.
Am reuşit totuşi să vorbesc cu una dintre surorile lui Pop Ioan, Elisabeta Molnar. " Eu eram mai mică pe atunci, sora mea Nazarica care a fost a doua după Ion ar fi putut să spună mai multe, dar din păcate a murit… Aveam vreo 8 ani şi eram la şcoală în Halmăsău. Şcoala se afla pe un dâmb, aproape de căsoiul unde ei au fost prinşi. Numai şcoală nu se făcea, că lumea era învrăjbită şi vorbea despre cei împuşcaţi în noaptea trecută: de Ioan al lui Maxim, poreclit Buglea, fratele meu, de Cristurean al lui Todor, zis al Logofestului şi de verii Căienar ai lui Hurlup. Am stat ce am stat la şcoală şi în drum spre casă m-am întâlnit cu Moldovan Melente care era pe la armată ceva ofiţer, şi care se pare că i-ar fi turnat la Securitate pe cei împuşcaţi. “Tu, să meargă tată-to după cureaua şi şapca lui Ion. Şi după poze", mi-a zis mai mult în bătaie de joc. Nu o să-l uit cât trăiesc. S-a dus tata, că era la plug, şi adus şi cureaua şi pozele care erau în curea. Şapca toată era găurită de gloanţe… Părinţii mei au păstrat foarte mult timp aceste obiecte ca pe nişte lucruri sfinte. Cred că şi poza asta ce v-o dau este din cureaua lui. Ion era cel mai mare dintre noi şapte, că mama atunci era gravidă. Era un băiat deştept, ştia bine ungureşte şi desena pe toţi pereţii numai biciclete. Poate îi plăceau. Au fost îngropaţi de către părinţii lui Căienar. Fiind întrebaţi cine sunt cei doi, ei, săracii, au spus că nu-i cunosc. Ca să nu le facă probleme părinţilor şi nouă. După Revoluţie ne-au chemat la Cluj şi la Poliţie să declarăm cum a fost. Aşa am declarat cum vă povestesc şi dumneavoastră. Nouă nu ne prea place să pomenim de această minune ce a fost atunci", mi-a declarat Molnar.
Am mai discut despreVasile Cristurean, tot ucis atunci, cu Ioan Cristurean: "Bunicul meu Todor mi-a spus că unchiul Vasile avea numai 16 ani când a fost împuşcat. A fost o mare durere pentru el şi familia lui".
"Eram copil şi eram vecini cu familia soţiei mele. Îl reţin foarte bine pe Ion, că tata i-a dat nişte bani împrumut. Numărau pe ungureşte. Când i-a împuşcat eram la plug cu tata că era primăvară. A trecut un om şi ne-a spus că o mare minune a fost azi noapte. L-a împuşcat pe Ionu lui Maxim a lui Buglea. De ce a trebuit să-i împuşte ca pe nişte câini? Dacă le-a pus cătuşele, să-i fi dus la închisoare, nu să-i omoare. Şi Moldovan Melente a ieşit la pensie colonel. Faceţi bine că scoateţi la lumină aceste lucruri. Ei au murit ca nişte eroi.", a completat cu indignare în glas Dănilă Molnar, soţul Elisabetei şi cumnatul lui Ioan Pop.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Pe dealuri, fără ulii, la Runcu Salvei
”Mergem doamnă la Runc, că de când aţi tot vrut să mergeţi…", mi-a zis într-o duminică însorită (păcat că soarele nu mai încălzeşte ca atunci) Petru Miron, patronul unei firme din Beclean. Am zâmbit, aducându-mi aminte că, cu câţiva ani în urmă, un prieten i-a spus: "Du-o mă pe doamna asta unde se învârt ulii, şi n-o mai aduce înapoi niciodată."
Ne-am îmbarcat într-o maşină pe care Miron a ticsit-o de lume şi hai la Runcu Salvei cu noi. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine şi iată-ne ajunşi, că omul când îi vorba de satul lui nu mai stă pe gânduri, merge înainte fără opriri, prin foc şi apă, cum se spune.
“Vedeţi dealul acela, din faţă? Acolo trebuie să ajungem, că acolo am stat eu" ne-a spus cu mândrie însoţitorul meu, arătându-ne un deal care parcă se unea cu cerul. De fapt şi celelalte care străjuiau satul nu erau mai joase. Dar ceea ce m-a mirat mai mult a fost că aceste dealuri zgârie-nori erau presărate, din loc în loc, cu case locuite. Săracii, bieţii oameni, m-am gândit, greu le este să urce şi să coboare. Oare de ce le-or fi făcut acolo, şi nu jos în sat, unde acum este asfalt în centru şi curge şi o vale şerpuitoare? Valea Ideci, interesant nume. ”Noi ne-am obişnuit pe aceste dealuri, de acolo veneam la şcoală în sat, urcam, coboram, părinţii cu bagaje... Ce să faci dacă pământul le este la oameni acolo?", a continuat Miron, parcă citindu-mi gândurile şi oprind maşina lângă dealul pe care trebuia să-l urcăm.
De aici, ţine-te bine…. Şi eu încălţată în sandale de oraş… că, de, era diminică şi oamenii de la ţară te analizează, nu glumă. Ştiu cum este şi la mine în sat.
Am început să urcăm. şi hai, şi hai, cu greu, cu opriri, apoi am văzut la ceva distanţă prima casă, printre pomi. “Vedeţi, ăsta era tot pământul nostru, până acolo, pomii ăştia i-am pus când locuiam aici, au crescut mari", a început să-mi explice cu ochii scânteind de bucurie Miron, ca şi Ion al lui Rebreanu. Am zâmbit- aşa am făcut şi eu când i-am arătat soţului o parcelă de pământ de la mine din sat . “Vedeţi dealul acela, acolo locuiesc părinţii poetului Ioan Pintea, mai încolo peste deal stă poetul Vasile Dâncu, ce-l are pe fiul său în Parlament, pe celălalt deal a stat fostul subprefect Gheorghe Pop, pe vale stă vestitul ceteraş Dumitru Cilica, pe dealul cu nuci au stat părinţii Genucăi Ceuca, care cântă muzică populară, oameni de seamă au dat aceste dealuri". Nu neg.
Socrul lui Miron, nenea Pop, la şaptezeci şi ceva de ani locuieşte singur, în nişte condiţii ca de oraş: televizor, apă trasă în casă, baie cu faianţă, telefon. A lucrat pe şantier, în ţară şi străinătate, şi a văzut multe. Deşi grăieşte că "l-a trântit diabetul jos", este plin de umor, îi plac florile, nu păşeşte cât glumeşte: "eu nu mânânc cu oamenii la masă, că mânânc hâd" sau “luaţi fructe să nu ziceţi că v-am dat numai unul", etc. După popasul la nenea Pop, am urcat şi prin vecini, la tanti Nonica, care avea cândva o familie numeroasă, dar acum mărturiseşte că au rămas puţini, că copiii au plecat care încotro- "Ce să facă pe aceste dealuri?"
Tot cu o vorbă, cu o vizită, nu am simţit că timpul s-a scurs aşa de repede, şi, luându-ne rămas bun, am coborât prin "stânjeri", ca şi pe perete, până la o fântână dintre doi brazi, izvor cu apă rece ca gheaţa, amenajat de locuitorii din sat, lângă care stau părinţii primarului din comună, Pavelea.
Am vizitat şi biserica greco-catolică, din lemn, foarte veche, acoperită în interior cu pânză pictată, am văzut că aici mai sunt oameni care confecţionează opinci, "moderne", din muşama. Am vărut destule cu plămânii primeniţi de aerul curat. Doar ulii nu.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Ne-am îmbarcat într-o maşină pe care Miron a ticsit-o de lume şi hai la Runcu Salvei cu noi. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine şi iată-ne ajunşi, că omul când îi vorba de satul lui nu mai stă pe gânduri, merge înainte fără opriri, prin foc şi apă, cum se spune.
“Vedeţi dealul acela, din faţă? Acolo trebuie să ajungem, că acolo am stat eu" ne-a spus cu mândrie însoţitorul meu, arătându-ne un deal care parcă se unea cu cerul. De fapt şi celelalte care străjuiau satul nu erau mai joase. Dar ceea ce m-a mirat mai mult a fost că aceste dealuri zgârie-nori erau presărate, din loc în loc, cu case locuite. Săracii, bieţii oameni, m-am gândit, greu le este să urce şi să coboare. Oare de ce le-or fi făcut acolo, şi nu jos în sat, unde acum este asfalt în centru şi curge şi o vale şerpuitoare? Valea Ideci, interesant nume. ”Noi ne-am obişnuit pe aceste dealuri, de acolo veneam la şcoală în sat, urcam, coboram, părinţii cu bagaje... Ce să faci dacă pământul le este la oameni acolo?", a continuat Miron, parcă citindu-mi gândurile şi oprind maşina lângă dealul pe care trebuia să-l urcăm.
De aici, ţine-te bine…. Şi eu încălţată în sandale de oraş… că, de, era diminică şi oamenii de la ţară te analizează, nu glumă. Ştiu cum este şi la mine în sat.
Am început să urcăm. şi hai, şi hai, cu greu, cu opriri, apoi am văzut la ceva distanţă prima casă, printre pomi. “Vedeţi, ăsta era tot pământul nostru, până acolo, pomii ăştia i-am pus când locuiam aici, au crescut mari", a început să-mi explice cu ochii scânteind de bucurie Miron, ca şi Ion al lui Rebreanu. Am zâmbit- aşa am făcut şi eu când i-am arătat soţului o parcelă de pământ de la mine din sat . “Vedeţi dealul acela, acolo locuiesc părinţii poetului Ioan Pintea, mai încolo peste deal stă poetul Vasile Dâncu, ce-l are pe fiul său în Parlament, pe celălalt deal a stat fostul subprefect Gheorghe Pop, pe vale stă vestitul ceteraş Dumitru Cilica, pe dealul cu nuci au stat părinţii Genucăi Ceuca, care cântă muzică populară, oameni de seamă au dat aceste dealuri". Nu neg.
Socrul lui Miron, nenea Pop, la şaptezeci şi ceva de ani locuieşte singur, în nişte condiţii ca de oraş: televizor, apă trasă în casă, baie cu faianţă, telefon. A lucrat pe şantier, în ţară şi străinătate, şi a văzut multe. Deşi grăieşte că "l-a trântit diabetul jos", este plin de umor, îi plac florile, nu păşeşte cât glumeşte: "eu nu mânânc cu oamenii la masă, că mânânc hâd" sau “luaţi fructe să nu ziceţi că v-am dat numai unul", etc. După popasul la nenea Pop, am urcat şi prin vecini, la tanti Nonica, care avea cândva o familie numeroasă, dar acum mărturiseşte că au rămas puţini, că copiii au plecat care încotro- "Ce să facă pe aceste dealuri?"
Tot cu o vorbă, cu o vizită, nu am simţit că timpul s-a scurs aşa de repede, şi, luându-ne rămas bun, am coborât prin "stânjeri", ca şi pe perete, până la o fântână dintre doi brazi, izvor cu apă rece ca gheaţa, amenajat de locuitorii din sat, lângă care stau părinţii primarului din comună, Pavelea.
Am vizitat şi biserica greco-catolică, din lemn, foarte veche, acoperită în interior cu pânză pictată, am văzut că aici mai sunt oameni care confecţionează opinci, "moderne", din muşama. Am vărut destule cu plămânii primeniţi de aerul curat. Doar ulii nu.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Lansare de carte la Năsăud
Într-un număr al ziarului nostru scriam despre publicistul Ioan Mititean din Năsăud că pregăteşte al treilea volum al cărţii “În vârful peniţei", care este o culegere de texte publicate în presă, şi că aştept cu nerăbdare să iasă de sub tipar. Dar Ioan Mititean a scos volulmul III şi IV în acelaşi timp. Mai ai cuvinte? Nu mai vorbesc de mărimea tomurilor, că, dacă îţi cad pe picioare, rişti să ţi le rupă.
Lansarea lor a fost organizată aşa cum se face la un om bine apreciat de intelectualii din zonă: cadre didactice, scriitori, preoţi, cadre militare în rezervă, colegi de presă, reprezentanţi ai Asociaţiunii "Astra” din Iaşi, Blaj, Beclean, Năsăud, care au participat în număr foarte mare la eveniment, aducând laude meritelor lui Mititean. 25 dintre cei prezenţi au luat cuvântul. Mai rar aşa ceva la o lansare de carte. Redau din unele luări de poziţie: “ Ioan Mititean este ca o albină în stup… Ioane, să nu înţepi tare, că rămâne acul şi nu mai iese nici un volum."(profesor dr. Gheorghe Pleş); profesorul de limba şi literatura română Grigore Marţian: ”Astăzi ne surprinde plăcut Ioan Mititean cu cele două volume. Avea o carte Arghezi, “Cu bastonul prin Bucureşti", şi lui Ioan Mititean i s-ar potrivi titlul "Cu bastonul prin Năsăud", însă n-are nevoie de baston. El face o cronică a personalităţilor. Se ocupă şi de cartierul Luşca, şi de un ţăran Gavrilă Mititean pasionat de istorie care are o colecţie întreagă a revistei "Magazin Istoric", şi de scriitori, şi de politicieni."; Raveca Vlaşin din Dej: "Ioan Mititean este suflet din sufletul neamului său. Materialele publicate vor constitui o cronică în timp".
Atmosfera a fost plăcută, masat bogată, graţiei soţiei lui Mititean, Lucreţia., M-am simţit excelent, mai ales că i-am revăzut pe unii dintre foştii profesori din liceu: doamna dirigintă Steluţa Someşan, profesorul de chimie Vasile Viman, directorul Grigore Marţian.
Succes Ioan Mititean, să vă ţină Dumnezeu să scoateţi cât mai multe volume. Şi cât mai multe articole în Realitatea!
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Lansarea lor a fost organizată aşa cum se face la un om bine apreciat de intelectualii din zonă: cadre didactice, scriitori, preoţi, cadre militare în rezervă, colegi de presă, reprezentanţi ai Asociaţiunii "Astra” din Iaşi, Blaj, Beclean, Năsăud, care au participat în număr foarte mare la eveniment, aducând laude meritelor lui Mititean. 25 dintre cei prezenţi au luat cuvântul. Mai rar aşa ceva la o lansare de carte. Redau din unele luări de poziţie: “ Ioan Mititean este ca o albină în stup… Ioane, să nu înţepi tare, că rămâne acul şi nu mai iese nici un volum."(profesor dr. Gheorghe Pleş); profesorul de limba şi literatura română Grigore Marţian: ”Astăzi ne surprinde plăcut Ioan Mititean cu cele două volume. Avea o carte Arghezi, “Cu bastonul prin Bucureşti", şi lui Ioan Mititean i s-ar potrivi titlul "Cu bastonul prin Năsăud", însă n-are nevoie de baston. El face o cronică a personalităţilor. Se ocupă şi de cartierul Luşca, şi de un ţăran Gavrilă Mititean pasionat de istorie care are o colecţie întreagă a revistei "Magazin Istoric", şi de scriitori, şi de politicieni."; Raveca Vlaşin din Dej: "Ioan Mititean este suflet din sufletul neamului său. Materialele publicate vor constitui o cronică în timp".
Atmosfera a fost plăcută, masat bogată, graţiei soţiei lui Mititean, Lucreţia., M-am simţit excelent, mai ales că i-am revăzut pe unii dintre foştii profesori din liceu: doamna dirigintă Steluţa Someşan, profesorul de chimie Vasile Viman, directorul Grigore Marţian.
Succes Ioan Mititean, să vă ţină Dumnezeu să scoateţi cât mai multe volume. Şi cât mai multe articole în Realitatea!
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Un năsăudean demn de Cartea Recordurilor
Năsăudeanul Gheorghe Traian Dascăl este demn de toată admiraţia pentru faptele sale, însumând atâtea şi atâtea împliniri pe parcursul ultimului deceniu, cu preocupări febrile de-aşi finaliza multe alte proiecte.
Cele 26 de monumente amplasate pe soclu din veniturile proprii în localităţile: Năsăud, Beclean, Dej, Chiuieşti, Cristeştii Ciceului, Leşu, Maieru, Anieş, Zagra, Poiana Ilvei, Nuşeni, constituie o garanţie a încununării de noi pagini în istoria locală pe care o completează cu migala şi tenacitatea unui ardelean autentic.
Intelectualul năsăudean a făcut multe vizite la monumente şi locuri istorice din ţară şi din afara graniţelor, definitivându-şi investigaţiile cercetărilor sale privind istoria neamului românesc. Între timp a participat la diferite congrese, simpozioane internaţionale, atât în specialitatea sa, medicina dentară, cât şi pe teme de istorie, literatură, cultură şi civilizaţie românească.
Face dese popasuri în biblioteci şi arhive, s-a împrietenit cu specialişti, istorici, sculptori, oameni de artă, de unde adună informaţii ce îi întregesc documentarea.
Din această perspectivă, putem spune că Gheorghe Traian Dascăl se înscrie pe linia unor direcţii ştiinţifice trasate de înaintaşi ilustrii, ducând mai departe preocupările acestora pentru temele majore ale istoriei şi culturii, privite în context european şi universal.
Calităţile sale de bun organizator a atâtor manifestări culturale de mare amploare, ce l-au perfecţionat ca bun orator, sunt unanim recunoscute şi-l investesc cu titlul de cetăţean de onoare a localităţilor în care este vădită contribuţia sa.
Comuna Maieru, prin primarul Vasile Borş, un om al faptelor cu reale calităţi manageriale, i-a înmânat nu demult această diplomă, odată cu dezvelirea şi sfiinţirea Lupei Capitolina, amplasată în parcul din centrul comunei alături de bustul distinsului poet Iustin Ilieşiu, ridicat de acelaşi donator în luna noiembrie 2006.
Grlui Dascălu, Lupa Capitolina şi-a făcut loc în cinci localităţi, şi anume: Cristeştii Ciceului, Dej, Năsăud, Leşu şi Maieru.
Au stat de strajă la monumentul ridicat la Maieru academicienii Protase şi Colan, universitarii Ioan Radu Bălan, scriitorii Cornel Cotuţiu şi Ştefan Mihuţ, o delegaţie de astrişti din Dej în frunte cu ec. Radu Gavrilă, de pe valea Ilvelor-prof. Pavel Berengea, de la Rebrişoara-Leon Catarig şi un grup numeros de năsăudeni, buni colaboratori şi prieteni ai lui Dascălu- Ioan Seni, preşedintele Astrei Năsăud, vicepreşedinţii Ioan Mititean şi Valer Petrehuş, reprezentanţi ai cercurilor astriste- Lucreţia Mititean, Livia Găvrilaş, Vasile Moţ, Ilie Filip, Emil Nistor, consilierul judeţean Ioan Magdea, consilierii locali Claudia Talpoş şi Vasile Berci, parlamentarul Ioan Oltean, reprezentanţii cotidienelor judeţene Olga Lucuţa, Radu Sârb, cât şi mulţi măiereni, în frunte cu păstorii spirituali Coman şi Lăpuşte şi un preot invitat din judeţul Călăraşi, Gheorghe Marcel, un prieten al măierenilor. ce slujeşte în comuna Independenţa.
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Cele 26 de monumente amplasate pe soclu din veniturile proprii în localităţile: Năsăud, Beclean, Dej, Chiuieşti, Cristeştii Ciceului, Leşu, Maieru, Anieş, Zagra, Poiana Ilvei, Nuşeni, constituie o garanţie a încununării de noi pagini în istoria locală pe care o completează cu migala şi tenacitatea unui ardelean autentic.
Intelectualul năsăudean a făcut multe vizite la monumente şi locuri istorice din ţară şi din afara graniţelor, definitivându-şi investigaţiile cercetărilor sale privind istoria neamului românesc. Între timp a participat la diferite congrese, simpozioane internaţionale, atât în specialitatea sa, medicina dentară, cât şi pe teme de istorie, literatură, cultură şi civilizaţie românească.
Face dese popasuri în biblioteci şi arhive, s-a împrietenit cu specialişti, istorici, sculptori, oameni de artă, de unde adună informaţii ce îi întregesc documentarea.
Din această perspectivă, putem spune că Gheorghe Traian Dascăl se înscrie pe linia unor direcţii ştiinţifice trasate de înaintaşi ilustrii, ducând mai departe preocupările acestora pentru temele majore ale istoriei şi culturii, privite în context european şi universal.
Calităţile sale de bun organizator a atâtor manifestări culturale de mare amploare, ce l-au perfecţionat ca bun orator, sunt unanim recunoscute şi-l investesc cu titlul de cetăţean de onoare a localităţilor în care este vădită contribuţia sa.
Comuna Maieru, prin primarul Vasile Borş, un om al faptelor cu reale calităţi manageriale, i-a înmânat nu demult această diplomă, odată cu dezvelirea şi sfiinţirea Lupei Capitolina, amplasată în parcul din centrul comunei alături de bustul distinsului poet Iustin Ilieşiu, ridicat de acelaşi donator în luna noiembrie 2006.
Grlui Dascălu, Lupa Capitolina şi-a făcut loc în cinci localităţi, şi anume: Cristeştii Ciceului, Dej, Năsăud, Leşu şi Maieru.
Au stat de strajă la monumentul ridicat la Maieru academicienii Protase şi Colan, universitarii Ioan Radu Bălan, scriitorii Cornel Cotuţiu şi Ştefan Mihuţ, o delegaţie de astrişti din Dej în frunte cu ec. Radu Gavrilă, de pe valea Ilvelor-prof. Pavel Berengea, de la Rebrişoara-Leon Catarig şi un grup numeros de năsăudeni, buni colaboratori şi prieteni ai lui Dascălu- Ioan Seni, preşedintele Astrei Năsăud, vicepreşedinţii Ioan Mititean şi Valer Petrehuş, reprezentanţi ai cercurilor astriste- Lucreţia Mititean, Livia Găvrilaş, Vasile Moţ, Ilie Filip, Emil Nistor, consilierul judeţean Ioan Magdea, consilierii locali Claudia Talpoş şi Vasile Berci, parlamentarul Ioan Oltean, reprezentanţii cotidienelor judeţene Olga Lucuţa, Radu Sârb, cât şi mulţi măiereni, în frunte cu păstorii spirituali Coman şi Lăpuşte şi un preot invitat din judeţul Călăraşi, Gheorghe Marcel, un prieten al măierenilor. ce slujeşte în comuna Independenţa.
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Cartea şi leşenii
Un vers arghezian ne reaminteşte de carte ca proiect al unui vis şi monument al memoriei.
Lumea Leşului cufundată prin mălai şi ierburi aproape de coasă este întruchipată în imagini ce închid în ele veştile unui destin visat încă din anii de început ai copilăriei şi face obiectul paginilor de carte, ce devine la leşeni cuvânt împlinit.
Începutul de septembrie şi totodată a începutului de toamnă 2007 a înşirat aici ca pietrele din ziduri pagini de cărţi, îmbrăcate în ornamente somtuoase ca nişte măreţe vitralii luminoase realizate de trei dintre fiii satului: VERONICA OŞORHEIAN, ELISABETA LUŞCAN şi MIHAI MĂLAI, care cu lumina lor ocrotitoare au fascinat ochii iubitorilor de frumos îndreptaţi spre o fereastră deschisă în zidurile cărţii, ca cititorii să simtă aceeaşi înălţare ca şi în spaţiile reale ale timpului.
Veronica, venită din oraşul Marii Uniri, a zidit mai multe pietre frumos şlefuite în zidul literaturii, s-a străduit să coboare în burgul şi pe pământul seniorial, spre a descrie scene din viaţa satului ca şi în tratatele despre luptele cavalereşti sau în cărţile de vânătoare. Pentru Veronica scrisul reprezintă ceva din tezaurul folclorului năsăudean, din caracterul şi verticalitatea ei.
Doamna Elisabeta Luşcan şi-a creat la Leşu un magistral edificiu al lecturii şi contemplării prin debutul său editorial cu cartea”1001 de proverbe şi zicători educative", cuprinzând scene ale lumii reale, unde viaţa cotidiană îşi derulează obişnuitele secvenţe.
Inginerul Mihai Mălai, venit la Leşu cu o suită intelectuală din capitala Ardealului, redă în cartea sa istoria neamului “Mălai", cu trei sute de ani în urmă, un neam cu rădăcini adânci în solul fertil al Leşului şi cu ramificaţii în ţară şi nu numai. Din neamul mălăienilor s-au ridicat oameni ce au pătruns pe marile ecrane ale ştiinţei şi culturii cât şi cu bune rezultate în acţiunile gospodăreşti ca plugari, semănători sau cosaşi în fâneţele verii, păstori sau culegători ai roadelor pământului, ţărani cinstiţi cu dragoste de Dumnezeu ce-şi desfăşoară activitatea zilnică într-un decor peisagistic după un model văzut sau trăit.
Iubitorii cărţii ce şi-au dat întâlnire în satul de la poalele Heniului, ca un preambul la cea de-a 38-a ediţie a Festivalului trişcaşilor şi prima ediţie a Concursului instrumentelor de suflet, parcă toate spre a readuce în memoria sătenilor primul Congres al Căminelor Culturale ce s-a desfăşurat aici acum 71 de ani, exprimându-se încă de pe atunci chintesenţa vorbirii româneşti în acest sat al culturii cu un orizont de lumină a libertăţii şi dreptăţii.
Cărţile prezentate s-au îmbogăţit cu noi mijloace de comunicare prin aprecierile participanţilor, ce au curs ca apele ce şlefuiesc pietrele, exprimând în forme nuanţate sentimente de mare delicateţe în persoana domnilor Nicolae Lupşan, Vasile Tutula, Ioan Mititean, preot Mircea Suciu, Elena Lupşan, Valer Petrehuş, toţi folosind un vocabular de o rară bogăţie şi o sinteză suplă cu virtuţi de claritate şi precizie.
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Lumea Leşului cufundată prin mălai şi ierburi aproape de coasă este întruchipată în imagini ce închid în ele veştile unui destin visat încă din anii de început ai copilăriei şi face obiectul paginilor de carte, ce devine la leşeni cuvânt împlinit.
Începutul de septembrie şi totodată a începutului de toamnă 2007 a înşirat aici ca pietrele din ziduri pagini de cărţi, îmbrăcate în ornamente somtuoase ca nişte măreţe vitralii luminoase realizate de trei dintre fiii satului: VERONICA OŞORHEIAN, ELISABETA LUŞCAN şi MIHAI MĂLAI, care cu lumina lor ocrotitoare au fascinat ochii iubitorilor de frumos îndreptaţi spre o fereastră deschisă în zidurile cărţii, ca cititorii să simtă aceeaşi înălţare ca şi în spaţiile reale ale timpului.
Veronica, venită din oraşul Marii Uniri, a zidit mai multe pietre frumos şlefuite în zidul literaturii, s-a străduit să coboare în burgul şi pe pământul seniorial, spre a descrie scene din viaţa satului ca şi în tratatele despre luptele cavalereşti sau în cărţile de vânătoare. Pentru Veronica scrisul reprezintă ceva din tezaurul folclorului năsăudean, din caracterul şi verticalitatea ei.
Doamna Elisabeta Luşcan şi-a creat la Leşu un magistral edificiu al lecturii şi contemplării prin debutul său editorial cu cartea”1001 de proverbe şi zicători educative", cuprinzând scene ale lumii reale, unde viaţa cotidiană îşi derulează obişnuitele secvenţe.
Inginerul Mihai Mălai, venit la Leşu cu o suită intelectuală din capitala Ardealului, redă în cartea sa istoria neamului “Mălai", cu trei sute de ani în urmă, un neam cu rădăcini adânci în solul fertil al Leşului şi cu ramificaţii în ţară şi nu numai. Din neamul mălăienilor s-au ridicat oameni ce au pătruns pe marile ecrane ale ştiinţei şi culturii cât şi cu bune rezultate în acţiunile gospodăreşti ca plugari, semănători sau cosaşi în fâneţele verii, păstori sau culegători ai roadelor pământului, ţărani cinstiţi cu dragoste de Dumnezeu ce-şi desfăşoară activitatea zilnică într-un decor peisagistic după un model văzut sau trăit.
Iubitorii cărţii ce şi-au dat întâlnire în satul de la poalele Heniului, ca un preambul la cea de-a 38-a ediţie a Festivalului trişcaşilor şi prima ediţie a Concursului instrumentelor de suflet, parcă toate spre a readuce în memoria sătenilor primul Congres al Căminelor Culturale ce s-a desfăşurat aici acum 71 de ani, exprimându-se încă de pe atunci chintesenţa vorbirii româneşti în acest sat al culturii cu un orizont de lumină a libertăţii şi dreptăţii.
Cărţile prezentate s-au îmbogăţit cu noi mijloace de comunicare prin aprecierile participanţilor, ce au curs ca apele ce şlefuiesc pietrele, exprimând în forme nuanţate sentimente de mare delicateţe în persoana domnilor Nicolae Lupşan, Vasile Tutula, Ioan Mititean, preot Mircea Suciu, Elena Lupşan, Valer Petrehuş, toţi folosind un vocabular de o rară bogăţie şi o sinteză suplă cu virtuţi de claritate şi precizie.
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
PS Ioan Sălăjanu ajută bolnavii din Bistriţa- Năsăud
Prezent la slujba arhierească care a marcat împlinirea centenarului Bisericii Ortodoxe din Chintelnic, PS Ioan Sălăjanu, episcopul Harghitei şi Covasnei, a purtat un dialog cu părintele paroh Ioan Pintea şi directorul Spitalului Judeţean, Mircea Gelu Buta, pe linia campaniei umanitare pe care o derulează înaltul prelat.
Rezultatul s-a văzut, când la secţia Urgenţă a Spitalului Judeţean a sosit o tonă de alimente conservate, donaţie a PS Ioan Sălăjanu.
Candidatul la scaunul patriarhal, PS Ioan Sălăjanu, este episcop al Covasnei şi Harghitei din anul 1994, eparhie în care s-a impus refăcând bisericile aflate în paragină din perioada regimului horthyst şi revigorând activitatea pastorală într-o regiune în care românii sunt minoritari. Episcopul a promis că va organiza şi alte campanii umanitare pentru spitalele din judeţul nostru şi, în general, pentru oamenii aflaţi în suferinţă.
Menuţ Maximinian
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Rezultatul s-a văzut, când la secţia Urgenţă a Spitalului Judeţean a sosit o tonă de alimente conservate, donaţie a PS Ioan Sălăjanu.
Candidatul la scaunul patriarhal, PS Ioan Sălăjanu, este episcop al Covasnei şi Harghitei din anul 1994, eparhie în care s-a impus refăcând bisericile aflate în paragină din perioada regimului horthyst şi revigorând activitatea pastorală într-o regiune în care românii sunt minoritari. Episcopul a promis că va organiza şi alte campanii umanitare pentru spitalele din judeţul nostru şi, în general, pentru oamenii aflaţi în suferinţă.
Menuţ Maximinian
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
“Nu-ţi faci la mine pensie privată?”
Goana după pensiile private a început în judeţul Bistriţa- Năsăud încă de acum două luni, când au fost organizate cursuri de câteva ore în urma cărora au fost eliberate diplome participanţilor. Interesant este că potenţialii clienţi nu au fost căutaţi doar de cei cu diplome, ci şi de alţii, astăzi numărul “brokerilor” depăşind câteva sute. Fiecare agent din judeţ care colaborează cu una din cele 17 firme intrate în competiţia pentru fondul de pensii private poate câştiga între 70 şi 100 de lei pentru fiecare client nou adus. Banii obţinuţi de agenţii de pensii private sunt impozabili, dar pentru cei care lucrează deja în domeniul asigurărilor şi pensiilor facultative lista de clienţi vechi a devenit o sursă sigură de câştig. Direcţia Judeţeană de Statistică are în evidenţe peste 61.000 de salariaţi, din care 45% lucrează în industrie şi construcţii şi 52% în domeniul serviciilor. Salariul mediu net al unui bistriţean este puţin mai mare de 820 lei, cu 20% mai scăzut decât rata pe ţară.
Dacă persoanele până la 35 de ani nu se vor înscrie la o anumită firmă pentru fondul privat de pensii, ele vor fi introduse automat de către sistem după 1 ianuarie 2008.
Menuţ Maximinian
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)
Dacă persoanele până la 35 de ani nu se vor înscrie la o anumită firmă pentru fondul privat de pensii, ele vor fi introduse automat de către sistem după 1 ianuarie 2008.
Menuţ Maximinian
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)
Lucia Todoran, regina portului popular, care i-a fermecat pe regele Mihai şi pe preşedintele Băsescu
Adevărat ambasador al României, costumul naţional este purtat astăzi de puţini oameni din lumea satului, cu precădere din localităţile unde tradiţiile populare au fost ridicate la rang de artă. Meşterul popular Lucia Todoran reuşeşte să promoveze cu succes tradiţiile ancestrale de pe Valea Someşului, atât de frumos descrisă în operele lor de Liviu Rebreanu şi George Coşbuc, în cele mai îndepărtate ţări ale lumii. În anul 1999 a luat drumul Americii. Îmbrăcată în costumul popular de la Salva "i-a înnebunit pe americanii din New York, colaborând de atunci cu o casă de modă care a preluat câteva din modelele tradiţionale bistriţene pentru curele, poşete, dar şi blugi şi ii. "Eu nu lucru doar cu casa de modă din America, ci cu români de pretutindeni. Doar anul acesta am fost prezentă la Târgul de turism din Austria, Spania, Germania", declară Lucia Todoran. De-a lungul timpului i-au trecut pragul personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale din ţară şi străinătate. A impresionat-o întâlnirea din iarnă cu familia regală. "Regele Mihai s-a simţit foarte bine în atelierul meu şi s-a încumetat alături de regina Ana să înveţe să lucreze cu mărgele cu acul. Când au văzut câtă abilitate am, au zis că sunt ca o maşină de cusut", spune Lucia Todoran. Primit cu "jinars de poame, plăcintă cu brânză, colac cu nucă, vin cu scorţişoară din struguri de pe gard", regele a promis că mai revine în casa gospodarilor. Nu a plecat de aici cu mâna goală, alegând un clop cu cinci rânduri de pene de păun, iar regina şi fetele Ana şi Margareta, bentiţe din mărgele. O altă întâlnire istorică a fost cu preşedintele Băsescu la Târgul de turism. Acesta, după ce a aşezat clopul cu păun, a spus entuziasmat: "Mi-ar sta bine ca fecior năsăudean".
Poate una dintre cele mai grele misiuni a fost aceea de la Strasbourg, când a reprezentat România la Parlamentul European. De atunci, pe casa ei tronează două steaguri mari: unul al României şi altul al Uniunii Europene. Se câştigă destul de bine din artizanat, motiv pentru care i-a îndrumat pe acelaşi drum şi pe copii, Mihaela (licenţiată a două facultăţi) şi Mihăiţă (elev în Năsăud). De altfel, anul acesta Mihăiţă a obţinut premiul I la olimpiada de tradiţii pe ţară. Pe Lucia am găsit-o în costumul popular, încinsă cu o frânghie care prinde două zadii roşii şi pe cap cu o pălărie de sărbătoare bogat decorată cu florile câmpului. Ne-a primit zâmbind, însă nu şi-a lăsat lucrul, mânuind cu rapiditate şi agilitate acul şi mărgelele. Prelucrează pe an câteva sute de clopuri de păun şi câteva mii de pene. Preţul diferă: pentru o pălărie cu trei rânduri de pene trebuie să scoţi din buzunar 4 milioane, pentru patru rânduri - 6 milioane etc. "Nu cumpără doar turiştii de la mine obiecte de artizanat, ci şi autorităţile judeţului, dar şi din ţară, pentru a face cadouri delegaţiilor din străinătate. Se fălesc cu clopul cu păun".
Este prezentă întotdeauna la marile târguri de turism din lume unde ştie să promoveze cu succes portul nostru: "Am schimbat patru preşedinţi, însă întotdeauna am fost invitată la marile acţiuni culturale să expun obiectele noastre tradiţionale. Eu în costumul popular naţional mă simt ca o regină. Am meseria în sânge, pun tot sufletul când mă apuc de lucru şi nu simt niciodată oboseala. La unele cămăşi lucrez şi câteva săptămâni, iar la altele, în funcţie de model, le dau gata într-o zi", declară meşterul.
Menuţ MAXIMINIAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Poate una dintre cele mai grele misiuni a fost aceea de la Strasbourg, când a reprezentat România la Parlamentul European. De atunci, pe casa ei tronează două steaguri mari: unul al României şi altul al Uniunii Europene. Se câştigă destul de bine din artizanat, motiv pentru care i-a îndrumat pe acelaşi drum şi pe copii, Mihaela (licenţiată a două facultăţi) şi Mihăiţă (elev în Năsăud). De altfel, anul acesta Mihăiţă a obţinut premiul I la olimpiada de tradiţii pe ţară. Pe Lucia am găsit-o în costumul popular, încinsă cu o frânghie care prinde două zadii roşii şi pe cap cu o pălărie de sărbătoare bogat decorată cu florile câmpului. Ne-a primit zâmbind, însă nu şi-a lăsat lucrul, mânuind cu rapiditate şi agilitate acul şi mărgelele. Prelucrează pe an câteva sute de clopuri de păun şi câteva mii de pene. Preţul diferă: pentru o pălărie cu trei rânduri de pene trebuie să scoţi din buzunar 4 milioane, pentru patru rânduri - 6 milioane etc. "Nu cumpără doar turiştii de la mine obiecte de artizanat, ci şi autorităţile judeţului, dar şi din ţară, pentru a face cadouri delegaţiilor din străinătate. Se fălesc cu clopul cu păun".
Este prezentă întotdeauna la marile târguri de turism din lume unde ştie să promoveze cu succes portul nostru: "Am schimbat patru preşedinţi, însă întotdeauna am fost invitată la marile acţiuni culturale să expun obiectele noastre tradiţionale. Eu în costumul popular naţional mă simt ca o regină. Am meseria în sânge, pun tot sufletul când mă apuc de lucru şi nu simt niciodată oboseala. La unele cămăşi lucrez şi câteva săptămâni, iar la altele, în funcţie de model, le dau gata într-o zi", declară meşterul.
Menuţ MAXIMINIAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Ciocolată amăruie
Profesoara de limba română şi editoarea VOICHIŢA PĂLĂCEAN-VEREŞ debutează în literatură cu romanul “Ciocolată amăruie”, unde brodează pe canavaua unor fapte la început de carieră didactică, cu elemente ce reprezintă ecoul fascinant al vieţii şi fanteziei creatoare.
Având în viziunea ei o lume realistă complicată a şcolii, redă amintirea unor fapte obiective, prin optica unor coordonate proprii.
În esenţă Voichiţa comunică pe un plan cu istoria, iar pe celălalt cu viaţa de zi cu zi dintr-o şcoală din provincie, care prin însăşi natura lor oferă o imagine a formelor sociale a vieţii reale a satului prin filtrul unei mentalităţi ontologice care implică în fond prelucrarea activă a realităţii.
Fără a transmite ştiri din valoarea incontestabilă sau absolută Voichiţa redă opera timpului unui dascăl debutant, cu imagini spontane din propria memorie, oferind cititorilor mărturii din vremi mai îndepărtate dintr-un unghi inedit.
Romanul redă fapte ce izbesc fantezia unui dascăl sub legile aceluiaşi unic proces de însuşire artistică a realităţii ce amplifică şi înfloreşte viaţa ca un văl de lumină ce proiectează pe un plan practic, stabilind corelaţii insolite cu viaţa.
Voichiţa prin eroul său principal, Irina, demonstrează că nimic nu este inexplicabil. Totul are sau ar trebui să aibă o cauză, ce dă omului noi puteri, îl îndeamnă, îl asistă, îl consiliază pe măsura inimii lui.
Fiecare nume din acest roman, fiecare întâmplare din munca cu liceenii îşi află o explicaţie, dând realităţii un nou suport ontologic.
De aici frumuseţea romanului, diferită de basm, tocmai prin faptul că autoarea nu inventează decât parţial şi acoperă un plan cert al existenţei ce o transfigurează artistic prin semnificaţia ascunsă a faptelor, fiind produsul unei stări afective, care aprobă sau dezaprobă viaţa.
Cartea de faţă are un dublu interes– pedagogic şi literar, în care povestirile comunică un adevăr şi pot stimula dezvoltarea literaturii cu tematică şcolară– o părticică componentă a culturii.
Cu aceste gânduri autoarea zăboveşte, care chiar dacă n-au meritul de a fi inedite au pe acela de a fi o îngrijită selecţie de flori neveştejite.
"Ciocolată amăruie" este o carte cu o dulceaţă şi un parfum autentic, iar creatorul ei dispune de mijloace artistice, fiind produsul unei stări afective, care aprobă sau dezaprobă viaţa, stări ce colorează adevărul, acordând educaţiei un sens moral, justificându-i valoarea estetică.
Farmecul cărţii stă în savoarea, în ingeniozitatea unui profesor debutant care crede cu o sfântă naivitate în scara valorilor pedagogice, cu un spor de cunoaştere a dinamicii interioare a fiecărui elev, prin proiecţia unui ideal, prin ilustrarea talentului fiecăruia ca zestre artistică nativă.
Voichiţa, prin arta naraţiunii, a descripţiei şi portretizării şi în general prin arta cuvântului reprezintă concepţia ei de viaţă, o contribuţie– deloc neglijabilă la definirea spiritualităţii unui licean.
Relaţia profesor- elev capătă noi valenţe. Optica se modifică. Imaginea Irinei cunoaşte o evoluţie ilustrativă. Ne apare portretul ei ca în prima redactare. Ea e aceeaşi ca şi acum trei ani cu bustul puternic, atentă la ferestrele sufletului, prin remanieri şi eliminări succesive, înălţând la o nouă scară romanul, regretând după anii începutului şi parcă ar vrea să strige din fundul plămânilor: "Îmi vreau viaţa înapoi şi o ciocolată amăruie ca să mă împiedice să plâng de tristeţe şi de bucurie".
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Având în viziunea ei o lume realistă complicată a şcolii, redă amintirea unor fapte obiective, prin optica unor coordonate proprii.
În esenţă Voichiţa comunică pe un plan cu istoria, iar pe celălalt cu viaţa de zi cu zi dintr-o şcoală din provincie, care prin însăşi natura lor oferă o imagine a formelor sociale a vieţii reale a satului prin filtrul unei mentalităţi ontologice care implică în fond prelucrarea activă a realităţii.
Fără a transmite ştiri din valoarea incontestabilă sau absolută Voichiţa redă opera timpului unui dascăl debutant, cu imagini spontane din propria memorie, oferind cititorilor mărturii din vremi mai îndepărtate dintr-un unghi inedit.
Romanul redă fapte ce izbesc fantezia unui dascăl sub legile aceluiaşi unic proces de însuşire artistică a realităţii ce amplifică şi înfloreşte viaţa ca un văl de lumină ce proiectează pe un plan practic, stabilind corelaţii insolite cu viaţa.
Voichiţa prin eroul său principal, Irina, demonstrează că nimic nu este inexplicabil. Totul are sau ar trebui să aibă o cauză, ce dă omului noi puteri, îl îndeamnă, îl asistă, îl consiliază pe măsura inimii lui.
Fiecare nume din acest roman, fiecare întâmplare din munca cu liceenii îşi află o explicaţie, dând realităţii un nou suport ontologic.
De aici frumuseţea romanului, diferită de basm, tocmai prin faptul că autoarea nu inventează decât parţial şi acoperă un plan cert al existenţei ce o transfigurează artistic prin semnificaţia ascunsă a faptelor, fiind produsul unei stări afective, care aprobă sau dezaprobă viaţa.
Cartea de faţă are un dublu interes– pedagogic şi literar, în care povestirile comunică un adevăr şi pot stimula dezvoltarea literaturii cu tematică şcolară– o părticică componentă a culturii.
Cu aceste gânduri autoarea zăboveşte, care chiar dacă n-au meritul de a fi inedite au pe acela de a fi o îngrijită selecţie de flori neveştejite.
"Ciocolată amăruie" este o carte cu o dulceaţă şi un parfum autentic, iar creatorul ei dispune de mijloace artistice, fiind produsul unei stări afective, care aprobă sau dezaprobă viaţa, stări ce colorează adevărul, acordând educaţiei un sens moral, justificându-i valoarea estetică.
Farmecul cărţii stă în savoarea, în ingeniozitatea unui profesor debutant care crede cu o sfântă naivitate în scara valorilor pedagogice, cu un spor de cunoaştere a dinamicii interioare a fiecărui elev, prin proiecţia unui ideal, prin ilustrarea talentului fiecăruia ca zestre artistică nativă.
Voichiţa, prin arta naraţiunii, a descripţiei şi portretizării şi în general prin arta cuvântului reprezintă concepţia ei de viaţă, o contribuţie– deloc neglijabilă la definirea spiritualităţii unui licean.
Relaţia profesor- elev capătă noi valenţe. Optica se modifică. Imaginea Irinei cunoaşte o evoluţie ilustrativă. Ne apare portretul ei ca în prima redactare. Ea e aceeaşi ca şi acum trei ani cu bustul puternic, atentă la ferestrele sufletului, prin remanieri şi eliminări succesive, înălţând la o nouă scară romanul, regretând după anii începutului şi parcă ar vrea să strige din fundul plămânilor: "Îmi vreau viaţa înapoi şi o ciocolată amăruie ca să mă împiedice să plâng de tristeţe şi de bucurie".
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)
Ziarist şantajat de DNA
Dupa ce am anuntat la Kanal D ca sunt santajat de doi ani de DNA, mai multa lume mi-a cerut sa ma explic. O fac acum, pe scurt, desi povestea este mult mai încâlcita decât o prezint eu astazi. Pâna la urma ce înseamna un santaj? El se manifesta diferit de la caz la caz, de la santajist la santajist sau de la santajat la santajat. Te poti duce direct la cineva si sa obtii o înlesnire, amenintându-l, sau poti doar sa exerciti o presiune în speranta ca lucrul pe care ti-l doresti este atât de evident, încât „presatul" pricepe ce vrei de la el.
Urmarea http://www.gardianul.ro/2007/10/08/dezvaluiri-c11/alecu_racoviceanu_filmul_santajarii_mele_de_catre_dna-s102445.html
Urmarea http://www.gardianul.ro/2007/10/08/dezvaluiri-c11/alecu_racoviceanu_filmul_santajarii_mele_de_catre_dna-s102445.html
Petitie impotriva construirii Catedralei Manturii Neamului din fondurile statului
destinatar: Guverul Romaniei
Consideram finantarea Catedralei Manturii Neamului de catre guvernul Romaniei cu 30 de milioane Ron o incalcare a neutralitatii statului asa-zis laic roman, o jignire adusa bunului simt, o proasta utilizare a fondurilor guvernamentale.
Actul semnat de catre premierul Tariceanu si nou alesul Patriarh al bisericii Ortodoxe declara ca scopul acestei constructii este ajutorarea celor defavorizati. Noi credem ca acei bani ar putea ajuta efectiv prin donatii directe catre azile de batrani, spitale, orfelinate, sate fara electricitate, bolnavi care au nevoie de operatii vitale etc.
Aratati ca vreti sa fiti implicati in luarea unor astfel de decizii pentru a nu mai avea parte de o a doua aberatie asemanatoare Casei poporului. Iar daca Biserica Ortodoxa Romana doreste construirea unei (alte) catedrale, nu are decat sa o finanteze cu banii proprii.
Semnati aici
http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_impotriva_construirii_catedralei_manturii_neamului_din_fondurile_statului-p04700042.html
Consideram finantarea Catedralei Manturii Neamului de catre guvernul Romaniei cu 30 de milioane Ron o incalcare a neutralitatii statului asa-zis laic roman, o jignire adusa bunului simt, o proasta utilizare a fondurilor guvernamentale.
Actul semnat de catre premierul Tariceanu si nou alesul Patriarh al bisericii Ortodoxe declara ca scopul acestei constructii este ajutorarea celor defavorizati. Noi credem ca acei bani ar putea ajuta efectiv prin donatii directe catre azile de batrani, spitale, orfelinate, sate fara electricitate, bolnavi care au nevoie de operatii vitale etc.
Aratati ca vreti sa fiti implicati in luarea unor astfel de decizii pentru a nu mai avea parte de o a doua aberatie asemanatoare Casei poporului. Iar daca Biserica Ortodoxa Romana doreste construirea unei (alte) catedrale, nu are decat sa o finanteze cu banii proprii.
Semnati aici
http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_impotriva_construirii_catedralei_manturii_neamului_din_fondurile_statului-p04700042.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
![[Valid RSS]](valid-rss.png "Validate my RSS feed")
