Dinescu vs. şerpăria popească

Nu ai cum să nu-l remarci pe Mircea Dinescu. Este un personaj insolit. Ca un cimpoi într-o orchestră simfonică.
Poet talentat, cu gura slobodă, împrăştie adevăruri incomode încă de pe vremea lui Ceauşescu.
Fiind cum este, are un purcoi de duşmani, care l-ar vrea chiar cu glie pe piept.
Luând la purecat dosarele popilor care s-au împărtăşit la Secu, a călcat pe coadă dihania ce-şi scoate capetele prin gulerele membrilor conducerii B.O.R. Şi-o face fără proptele serioase. Aproape de unul singur. Sublima intelectualitate românească, în majoritatea ei, de nu tace- proporţia dolofană, îl înjură.
Dacă Băsescu doar apărea într-o campanie electorală pe afişe alături de un ardei iute, Dinescu chiar le-a băgat ardeiul iute sub sutană înalţilor ierarhi colaboraţionişti. Iar aceştia reacţionează precum şerpii, cu reclamaţii şi cuvinte de ocară. Adânc creştineşti.
Mircea, nu te fă că lucrezi ca la Revoluţie, vorba lui Caramitru, chiar lucrează la C. N. S. A. S. Biserica are prin tine încă o şansă de primenire. Toacă-i la dosare. Aruncă-le în obrajii curveşte smeriţi nemernicia.
Eşti într-o funcţie de unde poţi. Sparge-i, că merită!
Alexandru PETRIA

Cine poate să-l ajute... Anunţ umanitar

Mă numesc FLORIN MOLDOVAN. Am domiciliul în oraşul Beclean, strada Obor, nr. 85. Sunt imobilizat într-un cărucior cu rotile cu diagnosticul leucovesită acută şi parapareză spastică. De cinci ani de zile mă rog de toată lumea pentru un cărucior electric nou sau mai puţin nou, dar în stare de folosinţă, cel vechi pe care-l deţin fiind uzat aproape total. Telefonul meu este 0727468078.
Când am fost sănătos am ajutat şi eu cum m-am priceput. Acum nu am nici bani, nici sănătate. Aştept la rândul meu ajutorul de la ceilalţi semeni ai mei. Sper că acesta va veni la un moment dat.
Vă mulţumesc tuturor.
Cu stimă,
Florin Moldovan

Anotimpul ultimului oftat

Dimineaţa biruia întunericul. Şi a fost zi, cu siluetele frunzelor conturându-se pe retină, cu ochii crescând parcă de la fiecare fantă de lumină. Mă trezisem să-mi continuu viaţa de unde o lăsasem ieri, neştiind prea bine ce am de adăugat. Priveam lung, căutând parcă un răspuns în zorile revărsate prin deschiderea ferestrei de vară. Încă un anotimp, încă o toamnă, şi-apoi un an sfârşit, încă unul... Vârful bradului dansa în adierea devreme a vântului şi m-a făcut să surâd. Copil fiind aş fi sărit de bucurie, încercând cu mânuţele mici să opresc legănarea. Şi cum fugeam de somn atunci, încercând să-mi fac din fiecare clipă rodul bogat al avalanşei acumulărilor de cunoştinţe şi trăiri. Apoi am obosit încet, simţind cum curg prin sângele meu strămoşii, cum îmi şoptesc câte ceva despre drumul pe care, orb ca noi toţi, am apucat.
Vântul a stat. Oare să fi obosit şi el? Câte anotimpuri n-a traversat? Cât zefir n-a tors, câtă adiere n-a răspândit în zăduful amiezii... Stau cu ochi pierduţi, şi mă rog pentru încă o fărâmă de viaţă. Îmi chem îngerul să-mi zugrăvească sufletul de sărbătoare şi să mă-nveţe ceva nou. E o continuă provocare.
– Îmi cam prea seamănă zilele, prietene.
– Eeeee, te înşeli amice. Ia uită-te bine la ridul acela. S-a mai adâncit niţel.
– Mă-ngrijorează colţurile gurii mele. Parcă brazdele astea le aruncă în jos.
– Puterea unui surâs, sincer şi cald, opreşte timpul în loc. E antecamera iubirii, unde se pregăteşte inima să clocotească.
– De ce respir a of?
– Mai aspiri şi tu inima, că s-o fi înfundat de-atâtea vieţii care-au încercat să te locuiască. Oftatul e la fel de natural ca respiraţia şi vine când nu-ţi mai încap sentimentele în piele.
– Eşti hâtru-n dimineaţa asta...
– De ce-aş fi trist? Mai e atât până la ultimul oftat! Atunci abia îţi voi deschide poarta.
Ce dor nebun m-a năpădit atunci! Să iau munţii de piept şi să le urc fiecare creastă, până în vârf, unde să chiui de bucuria unei veri de înalt. M-am simţit tânăr şi puternic (cum sunt toţi oamenii fără măcar să ştie), încurbându-mi buzele spre pomeţi. În ziua asta n-o să mai oftez. O să-mi pun sentimentele într-o aşa ordine, să nu fie nevoie să dea pe-afară. Trebuie să fie o ordine interioară, motor de viaţă. Şi când totuşi n-o să mă găsesc acasă, o să-mi las oftaturile în inima universului, de unde să le ştiu lua atunci, în anotimpul schimbării. Le-oi aduna pe toate grămadă, să ştiu că mi-au ajuns pentru întreaga-mi viaţă. Va fi capitalul meu de încredere că n-am trăit în zadar. Îndărătul lor va sta, cum se-ntâmplă mereu, creatorul: prăpăditul ăsta de suflet, şugubăţ şi năstruşnic, ce ne pune traiul pe roate.
Vântul şi-a reînceput oftatul. Cineva îşi caută veşnicia, mi-am zis. Şi-a scos din străfunduri de aşteptare toate câte l-au făcut ca om, furtuni şi adieri, nădăjduindu-şi nesfârşirea.
Sunt doar în vara vieţii. Urmează toamna, iarna şi anotimpul ultimului oftat.
Dinu VIRGIL
(text publicat şi în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)