Prizoniera

Eleonora Popoviciu a îmbătrânit, dar nu e vina ei, ar zice un prieten. A bătut ferm pragul a 80 de ani şi nu ştie unde-i sunt ficatul sau stomacul. E un fel de-a spune, desigur, are habar de anatomie, însă n-o supără niciunele, nu ventilează cabinetele medicilor deschizându-le uşile. Acelaşi prieten ar mai spune că fizicul ei mărunţel seamăna cu o formă peste care a trecut un cilindru de nivelat balastul pe drumurile lăturalnice. Are carne pe corp doar cât să-i poarte oasele, şi ele se mişcă a naibii de eficient, Eleonora nu suferă să stea într-un loc, chiar îşi enervează cunoscuţii cu hiperactivitatea.
Pe fumul de ţigară al existenţei sale, a zorit-o întotdeauna cu ţigările, un pachet pe zi, minimum- de îndată ce-a ieşit din adolescenţă, şi-a legat cu pasiune traiectoria de soţul Laurenţiu, a murit, pe care l-a iubit şi urât, şi iar l-a iubit, şi iar l-a urât, 55 de ani, până l-a îngropat anul trecut, de carieră şi de unicul ei băiat, Doru, care a ajuns arhitect. Cum a fost şi Laurenţiu. Ea s-a pensionat ca profesoară de geografie, iar de la pensionare a scris 5 cărţi de călătorii. Adunate la cele 4 anterioare şi ţinând seama de cum au fost primite, nu s-ar putea afirma că a umbrit pământul degeaba. În mare, Eleonora a reuşit să controleze viaţa lui Laurenţiu, deşi el a mai tras câte-o beţie cruntă, care o enervat-o, şi a reuşit să ajungă sub câte-o fustă străină, nu de multe ori, ce-a enervat-o şi mai şi. Când a realizat că Laurenţiu a înghesuit-o pe Magdalena, colega ei de biologie din cel mai prestigios liceu din Deania, pe care a considerat-o o prietenă adevărată, Eleonora n-a ezitat să arunce pe soţul ei, în toiul disputei, apa clocotită din ibricul pentru cafea. Motive de enervare i-a pricinuit şi Doru. A ajuns la a treia nevastă. Le-a părăsit pe primele două, o ingineră şi-o filoloagă. Eleonora le-a simpatizat, s-a înţeles de minune cu ele. Cu ultima, iar o ingineră, Tereza, nu dădea două cu două. A crezut de la prima întâlnire că e o curvă, nu ca precedentele, femei rezonabile. Dar se înşela, nu era. A deranjat-o şi că i-a trântit repede o fetiţă, nu că Eleonora nu şi-ar fi dorit o nepoţică, însă i s-a părut că Tereza s-a grăbit ca să-l prindă în plasă pe Doru pentru bani, până acesta să-şi dea seama de ce fel de femeie este, ceea ce iar era fals. Privind-o pe Tereza, Eleonora vedea în soţia fiului şi oglindiri ale unor trăsături proprii- dorinţa de control, fermitatea. Şi dacă la ea le credea necesare, la Tereza îi făceau plăcere ca şi cum ar fi băgat două cuie în priză.
Cu mult timp înainte de moartea lui Laurenţiu, Eleonora a cumpărat 4 locuri în cimitir, pentru ei şi pentru Doru şi soţia lui- filoloaga, în perioada aceea. După decesul soţului, s-a îngrijit de mormânt lui, a continuat să scrie la o carte despre Tunisia şi a încercat să şi-o apropie cât mai mult pe Laura, nepoata care a trecut în clasa a VIII-a, căreia înainte nu i-a acordat o atenţie excesivă. Tereza nu era încântată de ceea ce încerca soacra sa, o simţea ca pe-o intruziune neavenită pe teritoriul ei, dar păstra totul în sinea sa, nu se exterioriza brutal. Mocnea. De fapt, şi nora şi soacra ştiau cum stau lucrurile. Nu se certau doar din cauza lui Doru. Se antipatizau cu largheţe. Dar lăsau să vorbească doar căutăturile ochilor, fără să explodeze cuvintele, trântitul unei genţi pe un scaun ori a unei cărţi.
Cu două luni înainte ca Eleonora să-şi sărbătorească a 81 aniversare a zilei de naştere, Doru a suferit un accident de maşină. Iar după o săptămână a murit în spital. L-au îngropat lângă Laurenţiu, rămânând familiei două locuri pentru morminte, pe laterale. După încă nişte săptămâni, Tereza a apărut în pragul vilei Eleonorei şi i-a cerut să o lase să se ocupe de îngrijirea ei. După ce Eleonora o să semneze la notar un act de donaţie a bunurilor în favoarea sa şi-a nepoatei, a precizat. N-am habar ce şi-au zis încă femeile, însă, din acea joi, Laura n-a mai avut voie să-şi viziteze bunica. Nici măcar când Eleonora şi-a rupt un picior şi n-a putut să iasă din casă.
Profesoara pensionară de geografie a fost nevoită să angajeze o vecină ca să-i gătească, să-i spele hainele şi să-i cureţe cele 4 camere imense ale vilei. Când a reuşit să umble iar, Eleonora a aranjat la notar să-i lase Laurei jumătate din avere şi restul vecinei care s-a interesat de ea. Nu i-au rămas multe zile, îşi spunea. Într-o după-amiază s-a hotărât să meargă la cimitir, la Doru şi Laurenţiu. Taxiul a lăsat-o foarte aproape de mormintele celor doi. Nu era cald, însă lângă morminte a simţit că-i ia foc capul, apoi s-a trezit la reanimare, cu pupilele la un neon cu lumină slabă. Nu putea să vorbească. A început să-şi reamintească. Două bănci imense de beton erau de-o parte şi de alta a celor două morminte apropiate, astfel amplasate ca să nu mai poată fi îngropat nimeni acolo. A observat că pe uşa salonului au intrat Tereza şi Laura. Se chinuia să spună ceva, dar zadarnic. Vocea îi era o prizonieră a trupului, ea era o prizonieră a corpului inert. Tereza i-a pus o palmă pe braţ şi-a surâs fără s-o observe Laura. Care plângea. Ultimul gând al Eleonorei Popoviciu a fost că Tereza i-a promis că n-o s-o ducă la cimitir, ci la crematoriu. Era înspăimântată. A murit încredinţată c-o să fie arsă.