luni, 27 decembrie 2010

Puterea imensa a disperarii

Adrian Sobaru îţi mulţumesc. Cum spunea şi Anca Florea pe Facebook, ai sărit şi pentru mine. Ai demonstrat că uneori viaţa în România nu e doar o navetă între micul-dejun şi cină, între două uşurări la WC şi două minciuni. Ai arătat că în această populaţie, constantă mai ales în trădări şi uitare de-a lungul istoriei, se poate să fii şi altfel, că uneori eroismul nu este o vorbă rostită ca să fie rostită. Şi, ceea ce cred că este mai important, ai demonstrat că disperarea este convertibilă în putere. Şi aici, şi acum, nu doar aiurea în lume. Că disperarea are o imensă putere. De care politicienii sunt tâmpiţi dacă nu ţin cont.
Aţi văzut feţele desfigurate ale unora dintre politicienii de la putere după saltul din Parlament? Dacă da, atunci aţi observat că emanau frică. O frică animalică, o frică pentru pieile proprii. Şi nu este deloc rău. Este bine că a început să le fie frică. Ştiu că nu pot tranzacţiona cu disperarea, cu oameni care nu mai au ce pierde, hotărâţi să se sacrifice.
O seamă de comentatori au spus că gestul lui Adrian Sobaru a fost regretabil. Nu, n-a fost, a fost un gest de-o mare demnitate. Alţii încearcă să acrediteze ideea că nu este în toate minţile, o minciună convenabilă puterii, mizerabilă. Sobaru este nebun cum nebun a fost şi Liviu Babeş, şi Călin Nemeş, cum nebuni au fost şi cei care au ieşit pe străzi în decembrie 1989.
Numai că oameni ca Adrian Sobaru sunt puţini la noi. Apoi, unii îşi pun întrebarea dacă această populaţie ar merita sacrificiul lor. Şi pe drept cuvânt. Câţi dintre milioanele de locuitori ai României ştiu de Babeş şi Nemeş, şi câţi îl regretă pe Ceauşescu şi susţin că nu au avut de suferit în perioada comunistă? Pocitaniile din Parlament au ajuns unde sunt după ce au fost votate uninominal, şi de români, nu de patagonezi.
Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/12/puterea-imensa-a-disperarii/

joi, 16 decembrie 2010

Vladimir Tismaneanu s-a impiedicat in gramatica


Din articolul Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate, publicat pe Contributors.ro azi:

„Peronismul nu este un feno¬men exclusiv argentinian. Rui¬nele leniniste pe care le întâlnim în plan moral, social, economic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt toc¬mai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Principalul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează în¬crederea în sine a individului şi îl invită săşi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a ade¬ziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, formulele pretins magice, care ar rezolva instanta¬neu problemele dificile ale unei atât de exasperante tranziţii. Nu cred că peronismul în versiunea sa revoluţionar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft.”

marți, 7 decembrie 2010

Uniunea Scriitorilor este în pericol!


Uniunea Scriitorilor este pe cale să-şi piardă sediul, Casa Monteroru de pe Calea Victoriei, proprietate a Primăriei Municipiului Bucureşti şi dată în folosinţă scriitorilor, care este revendicată de Ioana Angelescu şi Nora-Geta Angelescu Monteoru.

După informaţiile pe care le-am primit, Uniunea Scriitorilor mai poate să rămână în Clădirea Monteoru până în martie 2011, şi asta doar fiindcă este interzisă prin lege evacuarea chiriaşilor pe timp de iarnă.

Conform prezentării organizaţiei, „Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (S.S.R.). S.S.R. a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire pînă în martie 1949. Ultimul preşedinte al S.S.R. a fost Victor Eftimiu. U.S.R. a apărut în 1949 prin fuziunea între S.S.R. şi Societatea Autorilor Dramatici. Primele încercări de a crea organizaţii de scriitori în România datează după unele surse din 1821, 1827, 1831. Începutul propriu-zis se face cu Asociaţia literară Română din 1848 dar aceasta nu funcţionează. O Societate Literară Română a fost fondată în 1866, inaugurată în 1867, transformată în Societatea Academică Română şi ulterior, din 1879, în Academia Română. Preocupările de început ale Academiei au fost filologice, extinse apoi la domeniile ştiinţei, culturii şi artei. Dar prima Societate a Scriitorilor Români s-a ivit ca proiect în 1908 şi a fost pusă în funcţiune de o adunare generală de 47 de scriitori la 2 septembrie 1909. Comitetul de conducere al noii societăţi i-a avut ca preşedinte pe Mihail Sadoveanu şi ca vicepreşedinte pe Dimitrie Anghel. În 1911, noul preşedinte, Emil Gârleanu a obţinut recunoaşterea SSR ca "Persoană morală". A urmat la conducere criticul Mihail Dragomirescu. În timpul primului război mondial SSR a funcţionat în refugiu la Iaşi. În perioada 1926-1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu ales an de an timp de şapte ani consecutiv. A fost în opinia istoricilor literari cea mai fastă perioadă a SSR. După 1944 s-au exercitat asupra S.S.R. presiuni politice din partea noii puteri, epurări etc. Conferinţa de fuziune între S.S.R. şi societatea Autorilor dramatici din martie 1949 marchează înfiinţarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R., ulterior "din R.S.R.", devenită U.S.R. în 1990.”

Situaţia este intolerabilă pentru orice om responsabil, care se gândeşte nu numai la prezent, ci are în vedere perspectivele viitorului. Uniunea Scriitorilor merită un sediu deosebit, care să cinstească contribuţia ei la dezvoltarea spiritualităţii României.

După opinia mea, chestiunea fiind, fără nici o exagerare, de importanţă naţională, se impune implicarea preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a premierului Emil Boc în găsirea cât mai grabnică a unei soluţii mulţumitoare.

Ar fi pervers să ne amintim de cultură doar în campania electorală sau când moare câte un scriitor cunoscut. Fără un sediu adecvat, Uniunea Scriitorilor este într-un pericol mortal.

Cornel Itu, deputat PSD

Declaratie politica sustinuta azi in Parlament