Am câştigat premiul pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”

Dragi prieteni, oho-ho-ho…!, am să vă dau o veste mişto: am câştigat premiul special pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”, ediţia a XIX- a, care a avut loc la Turda, împreună un tip talentat din Târgu Mureş cu care n-am reuşit să schimb decât două cuvinte datorită unui suprarealist, Lucian Chişu. Au fost încă două premii speciale, pentru eseuri- premianţii n-au venit la decernare. Şi ceva diplome de consolare, mă rog, însă nu vă plictisesc… Concurenţi- din toată ţara, dar asta e… noi am fost aleşi. Din cauza crizei, după cum mi-a spus preşedintele juriului, criticul clujean Petru Poantă, lista premianţilor a fost scurtă rău şi oarecum excentrică, fără aşezarea ca pe podium, clasică, cu locurile I- II- III. Despre valoarea bănească a premiului, nu mă întrebaţi. Sunt pudic…
Evenimentul s-a petrecut în ultima sâmbătă a lunii august. Fireşte că 2009.

Vedeţi şi cele şase proze scurte cu care am concurat:

Filatelista

Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate cât un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat molâu cu soţul faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în fund pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
- Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
- Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
- O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, ca valurile mării, o mare doar pentru ea. Şi ei gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a turnat ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.


În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să fie ca praful sub o cârpă de şters pe jos. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Răzbunarea

S-a învârtit de-o amendă de 350 de lei pentru o cauză asupra căreia n-o să insist, de-a trânta, oricum. De la primărie. Dacă în primele secunde Alin Popan a simţit că i se înroşeşte şi vârful nasului, aşa i se întâmpla, curios, la mare supărare, treptat s-a calmat, a băut un pahar cu apă minerală rece. Nu era supărat pentru bani, îl durea la zece metri de cot paguba, avea bani, însă-l chinuia ca un burghiu în carne ingratitudinea primarului Soreanu. Pe care l-a sprijinit întotdeauna. Popan era consilier judeţean. Nu era coleg de partid cu primarul, erau din partide care de multe ori au dus lupte aprige între ele, dar asta nu l-a împiedicat să-i pompeze fonduri lui Soreanu în campaniile electorale, ba şi pentru protocoale lungi şi dese, precum cozile la carne de pe vremea comunismului. Îşi permitea cu prospera sa firmă de construcţii. Fără doar şi poate, o mână spăla pe cealalta, dar acum mâna lui Soreanu i-a dat peste a lui Popan în văzul lumii. Ceea ce n-avea cum să rămână fără contrareacţie, altfel tăcerea consilierului ar fi fost privită ca un semn de slăbiciune, o cedare. Încerca să descifreze ce se afla în spatele amenzii, îşi suprasolicita memoria ca să-şi dea seama dacă l-a călcat cumva pe bătătură pe primar, dacă avea vreo vină în afara celei oficiale, pentru care altcândva era imun, cum altfel, doar nu era din gloată. Nu şi nu. Nu realiza greşeala şi începu să i se contureze concluzia că Soreanu vrea bani mai mulţi, doar în trei luni începea campania electorală prezidenţială, iar primarul era un intim al preşedintelui şi vroia să-i obţină cât mai multe voturi din Deania şi împrejurimi.
- Abţigui-i-aş amigdalele de guşter, zise.
- Adică… şefu’…?, bâigui Florin, mâna lui dreaptă. Nu era la curent cu evenimentul.
- Adică-ţi convine? E logic? Să mă amendeze Soreanu…?! Şi-a început să-i povestească, până ochii lui Florin s-au mărit ca roata furtunului de la hidrant.
- Sunt sigur c-o să-l puneţi cu botul pe labe, şefu’.
Florin a ieşit până-n secretariat şi s-a întors cu două cafele. Nu i-a cerut Popan, însă el îi ştia tabieturile de 10 ani, de când lucrau împreună. Secretara a plecat de cîteva ore, erau singuri în clădirea firmei.
Următoarele zile, Florin a luat la rând băncile şi magazinele din oraş şi, când a terminat, a văzut că s-a ales cu bătături la picioare. Totuşi, era satisfăcut. Când s-a urcat în maşină cu Popan ca să meargă la primărie, nu reuşea să-şi ascundă emoţia. A anunţat câţiva ziarişti că o să se întâmple ceva interesant şi le-a spus unde. La intrarea în curtea primăriei, văzu că ziariştii au sosit. Parcă automobilul şi din portbajaj scoase un sac de pânză greu. Împreună cu ziariştii, cei doi s-au îndreptat spre caserie. Florin transpira cu sacul în mâini. Ziariştii şi-au pregătit aparatele de fotografiat şi ele au început să bâzâie când funcţionarul de la ghişeu, cu gura rămasă întredeschisă, a început să scoată din sac monede de 1 ban. Erau 35.000 de monede, pe care Florin le-a adunat de unde a putut, cu chiu, cu vai, cu bătături- 350 de lei, amenda. Lumea a început să se adune nedumerită. Cei care mai vroiau să plătească dări la ghişeu au început să vocifereze. O ziaristă a început să râdă. Râzând, l-a sunat pe Soreanu să-i ceară o declaraţie. Iar Soreanu a ajuns la caserie în câteva minute, cu pete vinete pe faţă. Funcţionarul a numărat până la terminarea programului monede, printre înjurăturile şi hohotele celor stânşi în încăpere. Popan doar zâmbea, avea chef de-o ţigară. Însă acolo fumatul era interzis. Şi nu vroia să iasă. Ca să nu piardă nimic. Soreanu era tot mai vânăt. Funcţionarul avea să numere şi mâine. Astfel s-a ales primarul cu porecla Mărunţiş.

Frumoasa economistă

Nu putea să fie el însuşi printre ochii curioşi ai prietenilor şi vecinilor. Avea sentimentul cenzurii, îşi supraveghea fiecare mişcare ca să dea bine, să nu ridice la suprafaţa zilelor comentarii maliţioase. Nu că s-ar fi temut neapărat de gura lumii. Îi contracta dureros stomacul însă ca apropiaţii să-i cunoască adevăratele gânduri, natura secretă, vulnerabilitatea. Un vis îi chinuia revenind obsesiv. Era prefăcut într-o broască, mare, verde. Nişte inşi fără chip i-au introdus un pai în fund şi au lăsat-o să plutească umflată pe râu, lângă mal. Se ridica şi cobora pe valurile provocate de pietrele care cădeau în jur, el, broasca, nu putea decât să privească. Încercau să-l lovească. Mai-mai îl loveau. Se trezea totdeauna strigând înspăimântător pe cearceaful ud, cu Teodora întoarsă cu spatele spre el.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-şi nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar şi lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn şi la trezire era întrebat iar despre coşmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulţumea cu ea însăşi, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraş, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaţ de amabilităţi. Nu erau lipsiţi de imaginaţie, Teodora venea ca o excepţie la truismul că economiştii n-au imaginaţie, avea, oho!, nonconformistă în vestimentaţie şi în relaţiile sociale, iar Luca era inginer şi picta în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor. Dacă înainte frecventau aceleaşi cercuri, acum fiecare îşi avea prietenii săi, erau atomizaţi, se îngrijeau să-şi lase cheia de la uşa casei sub ghiveciul cu ficuşi de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu şi-au mai făcut înc-o cheie, deşi şi-au propus-o demult, nu ştiau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are şi amanţi. Şi nu puţini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraş. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obişnuinţa. Trăgea o linie de demarcaţie între dragoste şi sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, şi Teodora îl iubea, folosea amanţii doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale. Dacă n-ar fi avut amanţi, Teodora, se gândea Luca, şi nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simţea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, ştiind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanşat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze să-i spună să meargă la un medic, prevedea reacţia ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea şi toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poştă de trei tineri sub 20 de ani, nişte mucoşi care au fotografiat-o făcând sex şi au postat pozele pe internet, ca pe nişte mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenţionat despre existenţa lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărţile despre pieile roşii pe care le-a citit în adolescenţă. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăştie pe apă măruntaiele. A strigat şi-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr şi a lovit-o până a simţit că transpiraţia rece de pe spinare îi dispare şi că muşchii s-au încălzit şi au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare şi la serviciu, deşi era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în cameră. Tocmai îşi trăgea pe ea sutienul şi chiloţii albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de poliţiştii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea şi în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puţin şifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraş, să divorţeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la poliţişti era primul pas. Prima mişcare pe eşafodajul umilirii Teodorei. Cu textul de pe net sub ochi, şi în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:

“Domnule Preşedinte,

Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea

PLÂNGERE

Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliţia Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal şi netemeinic, din următoarele

MOTIVE:

În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuinţa noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soţia mea, Ostoian Teodora, până la despărţirea în fapt de aceasta.
Soţia mea este economistă şi fotomodel porno talentat pe internet şi am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face faţă cerinţelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soţie este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu ştiam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu şi nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuinţa noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soţia (de care nu sunt încă divorţat) tratându-şi intens boala cu nimitul Petru Stoian, din oraşul nostru.
Ştiind din propria experienţă ce soartă îl aşteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni şi am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înţeles intenţia mea paşnică şi m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soţiei mele.
Sunt un om paşnic, dar reacţia mea a fost datorată emoţiilor puternice cauzate de situaţia în care mi-am găsit soţia, în timpul tratamentului. Poliţiştii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemaţi de soţie, pe motiv că aş fi provocat scandal, deşi cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat şi că am avut cea mai firească reacţie pe care o poate avea un bărbat din România care îşi surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravenţional al faptei:
- legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
- starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecţie);
- constrângerea morală (tradiţiile româneşti m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deşi eu nu urmăream aşa ceva).
În ce priveşte scandalul, tot tradiţiile româneşti au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soţiei mele.
Faţă de cele de mai sus vă rog să-mi admiteţi plângerea şi să anulaţi procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancţiune care cred că mi se potriveşte mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram şi nu ajungeam să fiu amendat.”

“Corul vânătorilor”

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea- fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.
Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.
- Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.
- Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.
Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.
- Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?!”, şi-a zis.
A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Drumul spre mănăstire

Floarea şi Maria sunt surori, în pragul a 70 de ani. Văduve. Trăiesc împreună în Stejarul, într-o clădire neterminată care ar putea găzdui lejer o pensiune. A lucrat la ea o viaţă soţul Mariei şi, ca să fim mai riguroşi, sutele de stupi de care s-a îngrijit. Teodor a obţinut banii pentru ciment, cărămizi şi restul necesarului de pe vânzarea mierii albinelor, a fagurilor. După moartea subită a lui Teodor, Maria şi-a chemat sora ca să locuiască laolaltă, şi casa a rămas nefinisată, n-o trăgea aţa să mai schimbe nimic, să cheme un tinichigiu să repare un burlan, ceva. Nici una n-a avut copii. Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă. De vreun an, s-a obişnuit în curtea lor o fată din vecini, Puia, şi ele cu ea. Puia tocmai şi-a sărbătorit majoratul. E un fel de-a spune, căci n-a fost sărbătoare când a împlinit 18 ani, doar un tort pe care i l-au comandat Maria şi Floarea a stat pe masă. Dormea adesea la surori, unde se simţea mai în regulă decât acasă, lângă cei 6 fraţi. Părinţii n-aveau cum să obiecteze, fiind mai mereu beţi şi duşi geografia ştie unde.
De dimineaţa devreme, cele trei mai că s-au învineţit ciocnindu-se prin camere, căutîndu-şi hainele de sărbătoare printre rugăciuni şi mătănii, unde sunt pantofii ăia negri cumpăraţi în Deania, unde?, unde ciorapii?, şi-au pregătit merinde, sunt destule plăcintele, şniţelele?, erau Rusaliile şi hranul mănăstirii din Dunga, unde şi-au pus în cap să ajungă. Până în Deania le-a luat un vecin cu maşina, iar pentru restul de 20 de km s-au gândit să meargă cu autobuzul. Când au coborât din Fiatul cunoştinţei, au simţit căldura cum curge pe ele, soarele era ca o gravidă născând, şi-o adiere răcoroasă prin arşiţa umedă se răsucea doar din interiorul unui magazin alimentar, de la doi paşi. Au intrat şi-au cerut îngheţată.
- Aţi votat pentru europarlamentare?, le-a chestionat vânzătoarea.
- Nu. Şi n-avem de gând, a întors-o Floarea pentru toate.
Până la sosirea autobuzului mai aveau o oră. Maria şi Floarea şedeau pe o bancă, la umbra anemică a unui panou publicitar. Citeau cărţulii de rugăciuni şi transpirau grupa mare. Puia n-avea astâmpăr şi urmărea câte-un om pătrunzând într-o şcoală, unde era amenajată o secţie de votare, şi-i invidia. Îşi imagina că acolo trebuie să fie răcoare. Dorea să stea măcar câteva minute în răcoare. Îşi aduse aminte că la aceste alegeri puteau să voteze în orice localitate. Şi-şi spuse că merită să voteze ca să scape de căldură. Le convinse repede şi pe cele două surori.
Şi-au dat unui bărbat cărţile de identitate. Acesta s-a uitat bănuitor la ele, s-a retras lângă un geam şi, cu voce înceată, a vorbit la telefon. Le-a trecut pe listele suplimentare, nu înainte să le întrebe cum de n-au votat în Stejarul şi ce le-a împins să bată atâta cale când nu e nici o manifestare deosebită în oraş. Au intrat în cabine. Şi-ai introdus buletinele împăturite în urnă. Când a terminat şi Maria, a pătruns pe uşă un tip transpirat şi agitat.
- Nu vă e ruşine, ce căutaţi aici la vot, v-au adus cu autobuzele ca să furaţi voturi?, au auzit cele trei, nedumerite. Doar după câteva clipe au realizat că agitatul le vorbeşte lor.
- Să vină jandarmii! Infractoarelor…, a mai strigat transpiratul, despre care au aflat pe urmă că este primarul Deaniei.
O maşină a jandarmilor şi una a poliţiei au oprit lângă secţia de votare. Şi le-au băgat în corzile întrebărilor. Floarea, Maria şi Puia răspundeau şi răspundeau până toţi s-au convins că e o neînţelegere. Au recunoscut că au votat din cauza căldurii. Un poliţist cu mustaţă s-a pornit după un pahar cu apă pentru Floarea, pe care-o durea inima de sperietură. El le-a mai povestit amabil că, în toată ţara, partidele se tem de falsificarea alegerilor, că se vorbeşte de maşini cu oameni plimbaţi ca să voteze de mai multe ori. Prima care a început să-l blesteme pe primar a fost Maria. Glasurile celorlalte două, şi al Mariei, i-au determinat pe jandarmi şi poliţişti să privească în pământ sau pe zidurile şcolii. Primarul parcă s-a volatilizat instantaneu. Nici nu şi-au dat seama când a plecat transpiratul. Şi blestemele parcă au risipit răcoarea din sala de clasă.
S-au aşezat iar pe bancă. Acum şi Puia. S-au sfătuit cu frunţile plecate, până l-au zărit pe vecinul cu Fiatul cum trece pe drum. Şi-au vânturat mâinile. Omul a oprit. Se reîntorceau la Stejarul.
Alexandru Petria

Petria in Romania literara

Vedeti aici

http://www.romlit.ro/un_caz_de_plagiat

Petria în Caţavencu

Vedeţi asta

http://www.catavencu.ro/un_taran_din_runcu_salvei_da_in_git_un_plagiator-9339.html