Gabriel Liiceanu jigneste in loc sa taca | Corect News

Gabriel Liiceanu jigneste in loc sa taca | Corect News

Gabriel Liiceanu jigneste ziariştii

"Între ziariştii din România, care şi ei ar trebui să fie moralişti, aproape că nu mai există, cu două-trei excepţii, oameni care să meargă pe un sistem de valori clar. Şi pe care să-l apere, indiferent de jobul lor, de perspectiva meseriei lor, de patronajul politic şi aşa mai departe", a declarat Gabriel Liiceanu la recenta dezbatere "Repere intelectuale ale dreptei româneşti".

Personal, mă simt jignit de afirmaţia lui, cum trebuie să se simtă mulţi colegi. Oricum, necontestându-i nici un moment valoarea operei, nu dau doi bani pe consideraţiile sale. Omul Liiceanu n-are umbra operei sale, fiind un oportunist guraliv şi cu pretenţii.

Şeful de la Humanitas n-are decenţa să tacă măcar acum când a mărturisit că a greşit cu "fiinţa extraordinară" de la Cotroceni, după ce i-a tuieşit de cap pe destui intelectuali să-l voteze pe Băsescu şi a doua oară.

Despre Liiceanu am mai scris http://www.rasunetul.ro/m-am-saturat-de-aspiratoarele-de-scame-marca-liiceanu

“Femeia matură este o veritabilă şcoală” . Un interviu cu mine pe Agentia de Carte

“După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals- proletare, adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică? Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.”, a scris Daniel Cristea-Enache pe coperta a patra a volumului “Zilele mele cu Renata” de Alexandru Petria, Editura Tritonic. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, pentru a afla şi punctul de vedere al lui Alexandru Petria despre relaţia literaturii cu sexualitatea.

Volumul “Zilele mele cu Renata”, Editura Tritonic, 2010, se deschide cu o scenă la limita dintre două lumi: cea a inocenţei şi cea a gesturilor oamenilor adulţi. Aţi ales drept cadru un spital, pentru încărcătura lui simbolică, sau pentru că ficţiunea se transformă într-o mască a propriei biografii?

Aş putea să afirm că am ales cadrul futingului din spital, în care personajul principal, Marius Opran, îşi pierde virginitatea, pe criterii de simbolistică, precum ai spus, şi n-ar fi incorect, cum n-ar fi total eronat nici dacă aş susţine că am început astfel deoarece microromanul trebuia să aibă un început, şi aşa s-a nimerit, că aşa mi-a venit să scriu, oricum paginile parcă le-am aşternut după dictare, cu ţigara sudată de colţul gurii şi cu o cutie de energizant mereu alături. Nu-l suspecta de prea multă inteligentă pe autor, pentru că este un tembel. Ca alţi scriitori valoroşi, care sunt tembeli în interpretarea lucrărilor proprii, stângaci, împiedicaţi. Doar stupizii defilează alături de certitudini, au răspunsurile pregătite, sunt siguri pe ei. Crede-mă, s-ar putea să-l cunosc binişor. Ba, aş putea să-ţi mărturisesc că am făcut nu o dată sex într-un spital şi că a fost OK. De trei ori OK. Treaba le-o recomand şi altora. E legat microromanul “Zilele mele cu Renata” la rezervorul pe care se vede cu litere boldate BIOGRAFIA LUI PETRIA? Ei, nu recunosc nimic, nici supus la cazne. Să lăsăm cititorii să se bucure de această necunoscută. La urma urmei, care imagine este mai excitantă- a unei femei complet goale sau a uneia care nu şi-a scos ciorapii de mătase încă? Votez pentru a doua imagine. Cu ambele mâini.

Continuarea aici

http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/%E2%80%9Cfemeia-matura-este-o-veritabila-scoala%E2%80%9D/

Rânduri pentru intelectualii neanesteziaţi

Traian Băsescu trebuie controlat psihiatric. Emil Boc trebuie controlat psihiatric. În locul lui Băsescu sau Boc puteam să zic X sau Y, nu vreau să personalizez problema; sunt doar vremelnici deţinători de funcţii.
Într-o ţară care merge precum căruţa pusă înaintea boilor, unde suferinţa s-a adâncit până la insuportabilitate, unde nu există categorie socială mulţumită cât de cât şi doar moartea a scăpat, până acum, de foamea unora de-a pune impozite, dar nu-i timpul pierdut, ideile creţe şi surprinzătoare apar când nu te aştepţi, n-ai cum să nu te întrebi care sunt cauzele situaţiei în care s-a ajuns. De multe ori guvernanţii seamănă cu pasagerii de la clasa I-a de pe Titanic, care dansau când vaporul începea să se scufunde, neştiind ce-i aşteaptă. Şi cu căpitanul Titanicului, care n-a conştientizat iniţial amploarea dezastrului. Oare este deplasat să compari România cu Titanicul la această oră, deşi alăturarea este mai exactă decât originală? Nu cred. Din păcate, pe Titanicul României suntem şi noi, nu numai ei. Însă ei decid, iar noi stăm închişi, tot ca pe Titanic, în compartimentele de clasa a II-a şi a III-a ca să nu le conturbăm distracţia indecentă. Şi apa va ajunge prima dată la noi. A pune toate neajunsurile pe seama crizei şi a guvernărilor anterioare este o imensă şi ticăloasă manipulare.
Discuţii despre necesitatea controlului psihiatric în cazul politicienilor am mai întâlnit pe net, dar argumentele erau de pe calapodul „ba pe-a mă-tii”, într-o bolboroseală isterizată, partizană politic, fără bătaie pe termen lung, redusă stric la persoanele care au acum vizibilitate publică. Fiind mai delicată la o abordare rapidă, puţini intelectuali s-au încumetat s-o analizeze. Acest text se vrea o mănuşă aruncată celor care n-au obosit încă să gândească, anesteziaţi de conformism şi îmbrăcaţi, din pricini pecuniare, în toboşari de partid.
Continuarea aici

http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/randuri-pentru-intelectualii-neanesteziati/

Vladimir Tismăneanu sau eclipsarea umanităţii

Vă amintiţi de Bubulina din „Zorba grecul”, de personajul din film dacă nu din romanul lui Nikos Kazantzakis? De secvenţa în care bătrâna curvă moare întinsă pe pat şi camera îi este jefuită de un cârd de femei ca nişte corbi. Nerespectarea intimităţii cu moartea a Bubulinei, şocantă, mi-a fost readusă la suprafaţa memoriei de citirea articolului „Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu” de pe Contributors.ro, scris de Vladimir Tismăneanu.
Deoarece textul a fost publicat chiar în ziua morţii poetului, în 5 noiembrie, redactat la repezeală, după cum se observă din anumite greşeli, m-a oripilat. Tismăneanu parcă s-a repezit să fure din lucrurile Bubulinei, a ţinut febril să fie pe fază, în faţă, cu ochii rotiţi hulpav, dând din coate, ca să nu piardă ocazia. Dacă nu mă înşel, jefuitoarele cotoroanţe ale lui Kazantzakis au invidiat-o pe Bubulina pentru mărunţişurile ei şi au urât-o pentru numărul amanţilor. Jefuind-o când tocmai a murit, au crezut că astfel se răzbună pe ea şi-o pedepsesc fiindcă a fost altfel, ieşită din norme, dedulcită la un lux inaccesibil lor. Ce a socotit Tismăneanu când şi-a publicat textul, n-am decât să bănuiesc. Probabil că şi-a imaginat că procedează corect, punând rapid pe masă tot adevărul, ca să stopeze tămâierea deşănţată şi isterică a răposatului pe considerente emoţionale şi de rating. Însă, având dreptate în toate afirmaţiile, a decartat adevărul într-un moment total nepotrivit, avid să atragă atenţia.
Nu sunt deloc un adept al concepţiei să vorbeşti doar de bine despre morţi. Este o ipocrizie. Dar Tismăneanu nu păţea nimic dacă aştepta ca Păunescu să fie măcar îngropat. N-avea nimic de dezvăluit ce nu suporta o amânare de măcar trei zile, în fond a adunat la un loc nişte lucruri ştiute.
N-am fost un iubitor al poetului, ca om l-am considerat întotdeauna un porc, cum s-a autocaracterizat într-un vechi interviu televizat realizat de Mihai Tatulici, iar ca politician mi-a trezit repulsie nu o dată. Dacă se aplica punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Păunescu n-avea ce să caute în politică. Şi ar fi fost igienic. Totuşi, citind „Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu”, conceput când corpul omului nu s-a răcit încă bine, n-am putut totuşi să nu mă întreb dacă Tismăneanu este un om raţional sau un monstru. Fiindcă a procedat odios. Cu umanitatea eclipsată.
Dumnezeu să-l ierte pe Adrian Păunescu!
Alexandru Petria
Text care va aparea pe Agentia de Carte

Intelectualii n-au scuza prostiei

Ce este mai trist decât să mori văzând că idealurile din tinereţe ţi s-au risipit? Că viaţa ta nu valorează nici cât un prezervativ folosit, năpădită de umilinţe, de-o ratare indusă. Că oamenii care te-au aruncat în puşcării pentru că erai ţărănist sau liberal, şi-l iubeai pe Regele Mihai, prosperă. Că pământul pe care ţi l-au confiscat, altădată cu porumb pe el ca o perie imensă, stă nelucrat şi plin de gunoaie. Că în fosta ta casă se lăfăie un activist de partid şi tu îţi întinzi pensia într-un demisol igrasios ori într-un bloc prin ale cărui îmbinări intră vântul. Că propriul tău nepot, de 12 ani, nu crede că, pe vremea războiului, cartelele cu alimente erau mai consistente, îndoctrinat de profesori la şcoală. Că, deşi ai bani, nu ai de unde să-i cumperi o ciocolată aceluiaşi nepot. Sau o banană. Sau o portocală. Că te-ai săturat să înjuri ascultând în fiecare seară „Europa Liberă”, încălzit parcă şi fizic de lămpile pâlpâitoare ale radioului.
Că îţi ştergi pe furiş lacrimile, câteodată, emoţionat de vocile de la radio, care ţi-au devenit membrii ai familiei. Că ţi le ştergi cu dosul palmei ca să nu ţi le observe nepotul, nepotul care nu trebuie să creadă că are un bunic slab de înger, doar ai luptat în război şi ai un şanţ în pulpa dreaptă de 25 de cm, lăsat de glontele unui partizan din pădurile aproape neumblate ale Rusiei. Că nu ţi-ai pierdut piciorul doar pentru că rusul nu mai avea cartuşe în armă şi că l-ai împuşcat din teamă, privindu-l în ochi. Că n-ai vrut să-l ucizi pe feciorul acela blond, cu faţă neagră de funingine, cu ochiul drept albastru şi stângul căprui. Că ochii aceia îi vezi în fiecare noapte. Că nepotul ştie povestea şi n-o crede, o consideră o secvenţă dintr-un film. Că de anii de puşcărie politică nu i-ai spus nepotului, este prea necopt şi ar fi dedus că ai fost un nelegiuit. Că doar el învaţă că orânduirea comunistă este una a dreptăţii şi adevărului, izvorul fericirii omenirii. Că doar şi tu i-ai repetat că trebuie să-şi asculte şi să-şi respecte părinţii şi profesorii; pe cei mai în vârstă, în general.
La acestea m-am gândit după ce am aprins candele, de Luminaţie, în 1 noiembrie, cum e obiceiul în Ardeal, la mormântul bunicului, mort înainte de 1989. La 42 de ani, revăd imaginea puştiului de 12 ani care am fost, zăpăcit între vorbele profesorilor şi ale bunicului. Nu pot să uit că bunicul a murit neîmpăcat, convins că comuniştii vor dăinui cât eternitatea. Aşa a murit bunicul meu, ca şi bunicul ori bunica ta probabil, cititorule, însinguraţi în tristeţea lor.
Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/intelectualii-n-au-scuza-prostiei/