Librăriile româneşti sunt, slavă Domnului!, ticsite cu cărţi. Pe toate gusturile şi pentru toate buzunarele. Adică tocmai visul aievea al cititorului profesionist de cărţi, al lectorului pasionat de cuvântul scris, al visătorului obişnuit să îşi satisfacă setea de cunoaştere recurgând la bogăţiile imensului ocean al beletristicii. După deceniile comuniste – în care cartea bună se dădea „pe sub mână”, ajungând mai degrabă la privilegiaţii sistemului, decât la cei care ar fi degustat-o cu adevărat – şi după anii de derută de după Revoluţie – când avalanşa informaţională ne împiedica să discernem între calitate şi non-calitate, între valoare şi best-seller, între autorii promovaţi de Occident sau Statele Unite ale Americii şi reprezentanţii culturii româneşti – iată că, în sfârşit, pe rafturi găsim şi nume ale unor scriitori de-ai noştri din generaţia nouă, ce ne introduc într-un univers profund original, capabil să rivalizeze cu convulsionanta piaţă de carte a lumii „civilizate”, în care autorii, văzuţi ca produs de marketing, adună oamenii cu miile în faţa magazinelor în ziua lansării unui nou titlu. Un exemplu în acest sens este Alexandru Petria, care, cu primul său roman, apărut sub egida editurii bucureştene Tritonic, încearcă să ne tenteze cu o altfel de scriitură.
Alexandru Petria a debutat în presa literară cu poezie şi tot sub semnul muzei Euterpe a stat debutul său editorial. A treia carte semnată de el marchează o schimbare de atitudine şi de viziune, optând pentru proză, prilej de manifestare mai explicită a eului auctorial. Numele lui se leagă, în acelaşi timp, de o febrilă activitate publicistică derulată în aceşti ultimi douăzeci de ani scurşi de la câştigarea de către noi a libertăţii de exprimare. Dar, poate mai mult decât atât, numele lui poate fi asociat unor acte de curaj (de multe ori nebun, în opinia mea, ori măcar inadecvat situaţiei politice din ţară....), precum acela de a porni primul cotidian adresat populaţiei din oraşul Dej, iniţiativa reînfiinţării fostului judeţ Someş, cu capitala în acelaşi Dej, sau, mai recent, publicarea în periodicul pe care-l păstoreşte, „Realitatea de Bistriţa, Beclean, Dej”, a controversatelor caricaturi pe plan mondial, ce aduceau zică-se atingere islamismului însuşi... Temerar se dovedeşte Petria şi atunci când lansează în presă adevărate cruciade împotriva oportuniştilor, a autorilor fraudelor de orice fel, a politicienilor ipocriţi...
Tot un act de petulanţă mi se pare, din partea lui, şi acela de a încredinţa tiparului romanul Zilele mele cu Renata. Aşa cum se observă încă din titlu (nu, nu este aici nici o greşală!) Alexandru Petria se deconspiră ca luptător împotriva convenienţelor, prejudecăţilor şi tiparelor cu care ne-am obişnuit din comoditate sau... lene intelectuală. Inovaţia scriitorului constă în crearea iluziei că lectorul nu are înainte paginile unei cărţi, ci este martorul confesiunilor intime ale personajului principal, confesiuni făcute într-o stare uşor euforică, stârnită de încărcătura bahică a atmosferei din berărie, în faţa unei halbe pe trei sferturi goale. Marius, naratorul-personaj, se dezbracă de orice inhibiţie, renunţă la orice încorsetare socială şi se înfăţişează în faţa cititorului decis să dea glas francheţii şi îndrăznelii ce-l definesc.
Zilele mele cu Renata este un roman al căutării de sine. Eroul încearcă să se cunoască, ca individ şi publicist, analizându-se prin raportare la faptul divers nesemnificativ, prin relaţia ca cu nimicul cotidian. Eul se zvârcoleşte să iasă la suprafaţă, deşi, în aparenţă, în afară de ambiţia afirmării sale în societate şi a confirmării ca fiinţă publică, nu este motivat de nicio condiţionare exterioară, de nicio convulsionare de natură obiectivă. Personajul nu trece prin situaţii-limită, care să-l definească, în vreun fel anume, ca om. Nu este nici într-o etapă de răscruce a existenţei sale. Dimpotrivă, are parte de confortul material şi de confortul psihic propice cultivării acelui dolce far niente specific mai degrabă indivizilor predispuşi la meditaţie, decât unui macho ori action-man, cum se doreşte a fi Marius Oprean.
Ca şi prietenii săi Anton şi Corin, Marius aspiră să devină scriitor. În acest sens, îşi exersează aptitudinile scriitoriceşti preocupându-se de publicarea în presă a unor proze scurte şi de dezbaterile literare pe diverse teme cu numiţii Corin şi Anton, martori ai zbuciumului său sufletesc şi ai paşilor ezitanţi pe calea afirmării, dar ţinuţi totuşi la o parte de principala preocupare a eroului, erosul. Având, după propria mărturisire, talentul susţinut financiar de către părinţi, Marius se dedică, spune el, scrisului, în fond precumpănitoare devenind nu activitatea sa intelectuală – pulsatilă, cu sclipiri de originalitate, de geniu pe ici-acolo, însă demonstrând inconsecvenţă şi insuficientă motivaţie –, ci aceea erotică. Prin patul lui Marius trec Monica şi Viorica, Ana şi Maria şi... – numele nu mai are importanţă, căci el îşi alege partenerele de sex aproape fără discernământ, dintre prietenele de familie, cunoştinţele întâmplătoare sau dintre cele pe care le seduce în vreun bar, aiurea. Nu are importanţă nici aspectul fizic al vremelnicei muze, ori vârsta ei, pregătirea profesională ori dotarea intelectuală... Marius doreşte doar atât, o parteneră de sport, ori un antrenor titrat pentru activitatea fizică, nicidecum un companion sau un partener de cursă lungă. (De căutarea vreunei satisfacţii sufleteşti, emoţionale, sau spirituale nici nu poate fi vorba.) Obiectivul său este acela de a-şi demonstra virilitatea, de se defini ca mascul şi, în scurtele pauze, ca artist al cuvântului scris. În faţa ochilor cititorilor se derulează scene de dragoste trupească într-o varietate de forme şi consistenţe, amintind uneori de camilpetrescianul cuplu Ladima – Doamna T. (vezi înălţătorul episod în care Marius i-l prezintă Renatei pe Nichita Stănescu ca maestru al poeziei de dragoste), alteori evocând parcă instinctul pur, în genul „Maidanului cu dragoste” al lui George Mihail Zamfirescu (vezi cea dintâi secvenţă, a acuplării lascive dintre proaspătul operat Marius, suferind de febră septică post-apedictomie, şi Renata, în sala de ghipsare a spitalului, când petrec prima noapte de amor).
Singura eroină feminină ce prinde consistenţă în roman este ţiganca. Este singura care, în acest univers misoginic, unde elementul feminin are un singur rol, acela de a-l ajuta pe el, pe bărbat, să simtă împlinirea de-o clipă, se dovedeşte capabilă să-i facă faţă intelectualului în devenire Marius. Lipsită de alte studii decât cele elementare, căsătorită şi mamă a doi copii, Renata dovedeşte o inteligenţă nativă şi sexuală de natură să-l provoace în permanenţă pe scriitorul aspirant. Acesta se lasă sedus, dominat, pentru ca, la rândul ei, să o seducă şi să o domine pe aceea care îi acaparează tot mai mult viaţă şi îi înfrânează tot mai mult aspiraţia spre înalt. Cu toate acestea, Marius reuşeşte să-şi păstreze detaşarea şi o oarecare luciditate faţă de această relaţie, ce-l devorează şi-l alimentează cu energie în acelaşi timp. Mai mult decât atât, se străduieşte să ţină secretă idila sa cu ţiganca adulterină. Nu face acest lucru, evident, din cavalerescul impuls de a păstra intactă reputaţia doamnei, sau din teama că, gelos, soţul ei s-ar putea răzbuna crunt pe Renata, femeia ce-i împlineşte lui, artistului, cele mai cutezătoare fantezii senzuale. Motivaţia sa este pur egoistă: teamă de a nu fi judecat pentru alegerea făcută. În mod paradoxal, în ciuda spiritului său liber dornic de afirmare şi în pofida paginilor scrise, unde se declară în favoarea manifestării libertăţii de conştiinţă a individului, Marius nu dovedeşte destulă bărbăţie pentru a-şi asuma responsabilitatea legăturii sale cu Renata, nici măcar înaintea bunilor săi prieteni Corin şi Anton, cărora, la modul declarativ (nu şi practic!), le mărturiseşte absolut orice...
Evident, toate demersurile personajului din romanul au drept scop maturizarea (profesională şi sexuală) bărbatului aflat la douăzeci de ani. Însă el eşuează răsunător: literatura sa rămâne la nivelul rubricii dintr-o pagină anostă de ziar, iar ca individ uman nu reuşeşte să depăşească laşitatea fantelui de mahala incapabil să întreţină o relaţie cu o femeie în văzul lumii, la lumina zilei şi a... propriei conştiinţe. Nu are nici măcar atâta onoare, încât să pună punct, bărbăteşte, sordidei idile cu Renata. Ci, sub pretextul depresiei generate de moartea cuplului de prieteni în tragicul accident de avion, Marius o părăseşte pe motivul că ea ar fi lipsit de la înmormântare, deşi între Renata şi răposaţi nu existaseră nici un fel de raporturi care s-o aducă la cimitir. Mai mult decât atât (şi aici este partea inovatoare a romanului lui Alexandru Petria), Marius se apucă să rescrie istoria iubirii dintre sine şi Renata.... înlocuind-o pe eroina titulară, în pagină, cu altă femeie – semn extrem al laşităţii lui şi al dispreţului congenital faţă de sexul slab...
Recunosc, la primul contact fizic cu volumul de proză al lui Alexandru Petria, am avut o uşoară mişcare de recul: n-am înţeles subtilitatea titlului (Doamne, m-a ofensat cacofonia, căci sunt tributară formaţiei mele de filolog!), iar sugestiva imagine de pe copertă am considerat-o ofensatoare, potrivită mai degrabă sub-literaturii de pe taraba cu ziare, decât unui volum de beletristică. Nici primele pagini, cu stilul direct şi limbajul frust, vulgar de multe ori, evocând o sexualitate agresivă, elementară, nu m-au făcut să mă simt prea confortabil. Însă mi-am adus aminte îndemnul din prefaţa „Analelor” lui Tacitus, sine ira et studio, (judecă) fără ură şi părtinire, amintindu-mi că sunt cititor de profesie, deci trebuie să mă debarasez de orice prejudecăţi privind cartea ori autorul ei..., pentru a fi în stare să apreciez literatura dintre coperte. Şi nu mi-a părut rău deloc că am făcut asta. Am avut plăcuta surpriză să descopăr un scriitor autentic, înregimentat în mişcarea postmodernă, care a renunţat la convenţie, la canoane, pentru a se putea exprima pe sine ca individualitate lipsită de ipocrizie şi pudoare şi pentru a putea, ca artist, dovedi cu prisos bravură şi... – de ce nu? – bravadă suficiente pentru a ne ţine cu cartea în mâini până la ultima pagină.
Voichiţa Pălăcean-Vereş
Postări
![[Valid RSS]](valid-rss.png "Validate my RSS feed")
