Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia Crismei, prezidată în Bazilica San Pietro
Joia Mare, 5 aprilie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Scriitorul rus Lev Tolstoi ne spune o scurtă poveste despre un suveran sever care le-a cerut preoţilor şi înţelepţilor să i-l arate pe Dumnezeu pentru ca să îl poată vedea. Înţelepţii nu au putut să îi satisfacă această dorinţă. Atunci un păstor, care tocmai se întorcea de la câmp, s-a oferit să preia el sarcina preoţilor şi înţelepţilor. Regele a aflat de la el că ochii nu îi erau suficienţi pentru a-l vedea pe Dumnezeu. Atunci el a dorit să poată să cunoască măcar ce face Dumnezeu. "Pentru a putea să îţi răspund la întrebarea ta", i-a spus păstorul regelui, "trebuie să ne schimbăm hainele." Ezitând, dar împins de curiozitatea de a afla ce dorea, regele a fost de acord; i-a dat păstorului hainele sale regale şi s-a îmbrăcat în hainele simple ale omului sărac. Şi iată atunci răspunsul: "Acest lucru îl face Dumnezeu". Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu - Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat - s-a dezbrăcat de splendoarea sa divină: "... s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor; a fost socotit ca un om, s-a umilit pe sine... până la moartea pe cruce" (cf. Filimon 2,6 ş.u.). Dumnezeu - după cum spun Părinţii - a încheiat un sacrum commercium, un schimb sfânt: El şi-a asumat ceea ce era al nostru, pentru ca noi să putem să primim ceea ce era al Lui, devenind asemenea lui Dumnezeu.

Sfântul Paul, relativ la ceea ce se întâmplă la Botez, foloseşte explicit imaginea hainei: "Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos" (Galateni 3,27). Iată ce se întâmplă la Botez: noi ne îmbrăcăm în Cristos, El ne dă hainele Sale şi acestea nu sunt un lucru exterior. Aceasta înseamnă că intrăm într-o comuniune existenţială cu El, că fiinţa Lui şi fiinţa noastră se unesc, se pătrund reciproc. "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" - astfel descrie însuşi Paul în Scrisoarea către Galateni (2,20) evenimentul botezului său. Cristos a îmbrăcat hainele noastre: durerea şi bucuria fiinţei umane, foamea, setea, oboseala, speranţele şi dezamăgirile, teama de moarte, toate grijile noastre până la moarte. El ne-a dat nouă "hainele" Sale. Ceea ce în Scrisoarea către Galateni apare ca simplul "fapt" al Botezului - darul noii fiinţe - Paul ni-l prezintă în Scrisoarea către Efeseni ca o sarcină permanentă: "Lăsaţi-vă de purtarea de mai înainte, de omul cel vechi! Îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, cel creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului. De aceea, îndepărtând falsitatea, fiecare să spună fratelui său adevărul pentru că suntem mădulare unii altora. De vă mâniaţi, să nu păcătuiţi..." (Efeseni 4,22-26).

Această teologie a Botezului revine într-un mod nou şi cu o nouă insistenţă în Hirotonirea sacerdotală. Aşa după cum în Botez are loc un "schimb de haine", o schimbare a destinului, o nouă comuniune existenţială cu Cristos, şi în preoţie are loc un schimb: în administrarea Sacramentelor, preotul acţionează şi vorbeşte acum "in persona Christi". În Sfintele Taine el nu se reprezintă pe sine şi nu vorbeşte exprimându-se pe sine, ci vorbeşte pentru un Altul - pentru Cristos. Astfel în Sacramente se face vizibil în mod dramatic ceea ce semnifică în general a fi preot; ceea ce am exprimat cu al nostru "Adsum - prezent" în timpul hirotonirii întru preoţie: eu sunt aici pentru ca Tu să poţi dispune de mine. Ne punem la dispoziţia Celui "care a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi" (2Corinteni 5,15). A ne pune la dispoziţia lui Cristos înseamnă să ne lăsăm atraşi în al lui "pentru toţi": fiind cu El putem să fim cu adevărat "pentru toţi".

In persona Christi - în momentul Hirotonirii sacerdotale, Biserica a făcut vizibilă şi uşor de înţeles această realitate a "hainelor noi" şi în exterior prin faptul de a fi fost îmbrăcaţi cu veşmintele liturgice. În acest gest extern ea vrea să ne arate evenimentul interior şi sarcina care derivă de aici: a ne îmbrăca în Cristos; a ne dărui Lui aşa după cum El ni s-a dăruit nouă. Acest eveniment, al "îmbrăcării în Cristos", este reprezentat din nou la fiecare Sfântă Liturghie prin îmbrăcarea veşmintelor liturgice. Îmbrăcarea lor trebuie să fie pentru noi ceva mai mult decât un fapt exterior: este intrarea din nou în "da"-ul misiunii noastre - în acel "nu mai sunt eu" al botezului pe care Hirotonirea sacerdotală ni-l dă într-un mod nou şi în acelaşi timp ni-l cere. Faptul că stăm la altar, îmbrăcaţi cu veşmintele liturgice, trebuie să facă clar vizibil celor prezenţi şi nouă înşine că suntem acolo "în persoana Altuia". Veşmintele sacerdotale, aşa cum s-au dezvoltat de-a lungul timpului, sunt o profundă expresie simbolică a ceea ce semnifică preoţia. Doresc de aceea, dragi confraţi, să explic în această Sfântă zi de Joi esenţa slujirii sacerdotale interpretând veşmintele liturgice care şi ele vor să ilustreze ce înseamnă a ne "îmbrăca în Cristos", a vorbi şi a acţiona in persona Christi.

Îmbrăcarea veşmintelor preoţeşti era odinioară însoţită de rugăciuni care ne ajută să înţelegem mai bine elementele specifice ale slujirii sacerdotale. Începem cu amictul. În trecut - iar în ordinele călugăreşti chiar şi astăzi - el era aşezat mai întâi pe cap, ca un fel de capuciu, devenind astfel un simbol al disciplinei simţurilor şi a gândurilor necesară pentru o celebrare corespunzătoare a Sfintei Liturghii. Gândurile nu trebuie să rătăcească în cadrul preocupărilor şi aşteptărilor vieţii mele de zi cu zi; simţurile nu trebuie să fie atrase de ceea ce, întâmplător, în interiorul Bisericii, ar putea să fure privirea şi auzul. Inima mea trebuie să se deschidă în ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi să se reculeagă în rugăciunea Bisericii, pentru ca gândul meu să fie călăuzit de cuvintele vestirii şi ale rugăciunii. Iar privirea inimii mele trebuie să fie îndreptată spre Domnul care se află în mijlocul nostru: iată ce înseamnă ars celebrandi - modul corespunzător de a celebra. Dacă eu sunt cu Domnul, atunci prin ascultarea, vorbirea şi acţiunea mea îi atrag şi pe ceilalţi în comuniunea cu El.

Textele rugăciunii care însoţesc îmbrăcarea albei şi stolei merg ambele în aceeaşi direcţie. Ele evocă haina de sărbătoare pe care tatăl i-a dat-o fiului risipitor întors acasă zdrenţăros şi murdar. Când în Liturghie acţionăm în persoana lui Cristos înţelegem cu toţii cât de departe suntem de El; câtă murdărie există în viaţa noastră. Numai El poate să ne dea haina de sărbătoare, să ne facă demni de a prezida la masa Lui, de a fi în slujba Lui. Astfel, rugăciunile amintesc şi cuvântul Apocalipsului potrivit căruia hainele celor 144.000 de aleşi nu pentru meritul lor erau demne de Dumnezeu. Apocalipsul spune că aceştia şi-au spălat şi şi-au albit hainele în sângele Mielului (Apocalips 7,14). Încă de mic m-am întrebat: dar atunci când speli ceva în sânge, cu siguranţă nu devine alb! Răspunsul este: "sângele Mielului" este iubirea lui Cristos răstignit. Această iubire este cea care albeşte hainele noastre murdare; care iluminează spiritul nostru întunecat; care, în ciuda tuturor tenebrelor noastre, ne transformă în "lumină în Domnul". Purtând alba trebuie să ne amintim: El a suferit şi pentru mine. Şi doar pentru că iubirea Lui este mai mare decât toate păcatele mele, pot să fiu reprezentantul Lui şi martor al luminii Lui.

Însă de la haina de lumină pe care Domnul ne-a dat-o în Botez şi, în mod nou, în Hirotonirea sacerdotală, putem să ne gândim şi la haina de nuntă, despre care El ne vorbeşte în parabola ospăţului lui Dumnezeu. În predicile Sfântului Grigore cel Mare am găsit în această privinţă o reflecţie demnă de remarcat. Grigore face distincţie între versiunea de la Luca a parabolei şi cea de la Matei. El este convins că parabola de la Luca vorbeşte despre ospăţul de nuntă escatologic, în timp ce - consideră el - versiunea transmisă de Matei ar vorbi despre anticiparea acestui ospăţ de nuntă în liturgia şi în viaţa Bisericii. La Matei - şi numai la Matei - într-adevăr regele intră în sala plină pentru a-şi vedea oaspeţii. Şi iată că în această mulţime găseşte şi un oaspete fără haină de nuntă, care este apoi aruncat afară în întuneric. Atunci Grigore se întreabă: "Oare ce fel de haină îi lipsea? Toţi cei care s-au reunit în Biserică au primit haina nouă a botezului şi a credinţei; altfel nu ar fi în Biserică. Ce mai lipseşte încă aşadar? Ce haină de nuntă mai trebuie?" Papa răspunde: "Haina iubirii". Din păcate, între oaspeţii săi cărora le-a dat haina nouă, veşmântul alb al renaşterii, regele găseşte unii care nu poartă haina purpurie a dublei iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. "În ce stare dorim să ne apropiem de sărbătoarea cerului, dacă nu purtăm haina nupţială - adică iubirea, care doar ea ne poate face frumoşi?" întreabă Papa. O persoană fără iubire este întunecată înlăuntrul ei. Întunericul exterior, despre care vorbeşte Evanghelia, este doar reflecţia orbirii interioare a inimii (cf. Predici 38,8-13).

Acum când celebrăm Sfânta Liturghie, trebuie să ne întrebăm dacă suntem îmbrăcaţi în această haină a iubirii. Să îi cerem Domnului să alunge orice ostilitate din interiorul nostru, să îndepărteze orice sentiment de autosuficienţă şi să ne îmbrace cu adevărat cu haina iubirii, pentru ca să fim persoane luminoase şi nu ale întunericului.

La final, câteva cuvinte despre casulă. Rugăciunea tradiţională la îmbrăcarea casulei ne spune că aceasta reprezintă jugul Domnului care ne-a fost impus nouă, ca şi preoţi. Şi aminteşte cuvântul lui Isus care ne invită să purtăm jugul său şi să învăţăm de la El, care este "blând şi smerit cu inima" (Matei 11,29). A purta jugul Domnului înseamnă înainte de toate a învăţa de la El. A fi întotdeauna dispuşi să mergem la şcoala Lui. De la El trebuie să învăţăm blândeţea şi umilinţa - umilinţa lui Dumnezeu care se arată în faptul de a fi om. Sfântul Grigore de Nazianz s-a întrebat la un moment dat de ce a vrut Dumnezeu să se facă om. Partea cea mai importantă - şi pentru mine cea mai impresionantă - din răspunsul său este: "Dumnezeu a dorit să înţeleagă ce înseamnă pentru noi ascultarea şi să măsoare totul cu propria suferinţă, această invenţie a iubirii Sale pentru noi. În acest fel, a putut cunoaşte El însuşi, direct, ceea ce trăim noi - cât ni se cere, câtă milostivire merităm - calculând în baza suferinţei Lui slăbiciunea noastră." (Discursul 30; Discursul teologic IV, 6). Uneori am vrea să îi spunem lui Isus: Doamne, jugul Tău nu este deloc uşor. El este chiar foarte greu în această lume. Dar privind apoi la El, care a purtat totul - care a experimentat El însuşi ascultarea, slăbiciunea, suferinţa, tot întunericul - atunci toate plângerile noastre dispar. Jugul Său este acela de a iubi cu El. Şi cu cât îl iubim mai mult pe El, şi devenim cu El persoane care iubesc, cu atât mai uşor devine pentru noi jugul Său aparent greu.

Să îl rugăm să ne ajute să devenim împreună cu El persoane care iubesc, pentru a experimenta astfel tot mai mult cât este de frumos a purta jugul său. Amin.

Traducerea Radu şi Oana Capan, www. catholica.ro