Urbi et orbi

Mesajul pascal 2007 al papei Benedict al XVI-lea rostit la terminarea Liturghiei solemne de Paşte celebrată în piaţa Sfântul Petru

(Radio Vatican - 8 aprilie 2007) Peste o sută de mii de credincioşi prezenţi în piaţa San Pietro, la care s-au adăugat milioane şi milioane de persoane din întreaga lume urmărind la radio sau televiziune au ascultat mesajul papei Benedict al XVI-lea transmis "Urbi et Orbi - oraşului Roma şi lumii" rostit la terminarea Liturghiei solemne de sărbătoarea Paştelui.

Iată mesajul Papei în traducerea noastră de lucru:

Fraţi şi surori din lumea întreagă, bărbaţi şi femei de bunăvoinţă!
Cristos a înviat! Pace vouă! Se celebrează astăzi marele mister, fundament al credinţei şi speranţei creştine: Isus din Nazaret, Crucificatul, a înviat din morţi a treia zi după Scripturi. Vestea dată de îngeri, în zorii primei zile de după sâmbătă, Mariei din Magdala şi femeilor venite în grabă la mormânt, o reascultăm astăzi cu reînnoită emoţie: „Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Nu este aici, a înviat”(Lc 24,5-6).

Nu este greu de imaginat care erau, în acel moment, sentimentele acestor femei: sentimente de tristeţe şi spaimă din cauza morţii Domnului lor, sentimente de incredulitate şi uimire pentru un fapt prea suprinzător pentru a fi adevărat. Mormântul însă era deschis şi gol: trupul nu mai era acolo. Petru şi Ioan, înştiinţaţi de femei, alergară la mormânt şi verificară că ele aveau dreptate. Credinţa Apostolilor în Isus, Mesia cel aşteptat, fusese pusă la foarte grea încercare de scandalul crucii. În timpul arestării sale, al condamnării şi morţii sale se împrăştiaseră, iar acum se regăseau împreună, perplecşi şi dezorientaţi. Dar însuşi Cel Înviat le-a preîntâmpinat neîncrezătoarei lor sete de certitudini. Nu a fost vis, nici iluzie sau imaginaţie subiectivă acea întâlnire; a fost o experienţă adevărată, chiar dacă neaşteptată şi tocmai de aceea desoebit de mişcătoare: „Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: ”.

La acele cuvinte, credinţa aproape stinsă în sufletele lor se reaprinse. Apostolii i-au spus lui Toma care era absent în acea întâlnire extraordinară. Da, Domnul a împlinit tot ceea ce anunţase mai înainte; a înviat cu adevărat şi noi l-am văzut şi atins! Toma însă a rămasă în îndoială şi perplex. Când opt zile mai târziu, Isus a venit a doua oară în Cenacol, i-a zis: „Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu necredincios, dar credincios!”. Răspunsul Apostolului este o mişcătoare profesiune de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”(In 20, 27-28).

„Domnul meu şi Dumnezeul meu”! Să reînnoim şi noi profesiunea de credinţă a lui Toma. Ca urare pascală, anul acesta, am doit să aleg tocma cuvintele sale, deoarece omenirea de azi aşteaptă de la creştini o reînnoită mărturie despre învierea lui Cristos; are nevoie să-l întâlnească şi să-l poată cunoaşte ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Dacă în acest Apostol putem identifica dubii şi nesiguranţe ale atâtor creştini de azi, temerile şi deziluziile a nenumăraţi contemporani ai noştri, cu el putem şi să redescoperim cu reînnoită convingere credinţa în Cristos mor şi înviat pentru noi. Această creinţă, transmisă în decursul secolelor de succesorii Apostolilor, continuă, pentru că Domnul înviat nu mai moare. El trăieşte în Biserică şi o conduce sigur spre împlinirea planului său veşnic de mântuire.

Fiecare dintre noi poate fi tentat de necredinţa lui Toma. Durerea, răul, injustiţiile, moartea, în special când lovesc pe cei nevinovaţi - de exemplu, copiii victime ale războiului şi terorismului, ale bolilor şi foametei - nu pun oare la grea încercare cedinţa noastră? Cu toate acestea, în mod paradoxal, chiar în aceste cazuri, necredinţa lui Toma ne este utilă şi preţioasă, deoarece ne ajută să purificăm orice concepţie falsă despre Dumnezeu şi ne conduce la a descoperi chipul autentic: chiupul unui Dumnezeu care, în Cristos, a luat asupra sa plăgile omenirii rănite. Toma a primit de la Domnul, şi, la rândul său, a transmis Bisericii darul unei credinţe puse la încercare de patima şi moartea lui Isus şi confirmată de întâlnirea cu el înviat. O credinţă care era aproape moartă şi s-a renăscut datorită contactului cu rănile lui Cristos, cu rănile pe care cristos nu le-a ascuns, dar le-a arătat şi continuă să ne indice în necazurile şi suferinţele fiecărei fiinţe umane.

„Prin rănile lui aţi fost vindecaţi! (1Pt 2,24), aceasta este vestea pe care Petru o aducea primilor convertiţi. Acele răni, care pentru Toma erau mai înainte un obstacol în calea credinţei, întrucât semne ale falimentului aparent al lui Isus; aceleaşi răni au devenit, în întâlnirea cu Cel Înviat, dovezi ale unei iubiri victorioase. Aceste răni pe care Cristos le-a primit din iubire faţă de noi ne ajută să înţelegem cine este Dumnezeu şi să repetăm şi noi: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Numai un Dumnezeu care ne iubeşte până la a lua asupra sa rănile noastre şi durerea noastră, mai ales cea nevionovată, este demn de credinţă.

Câte răni, câtă durere în lume? Nu lipsesc calamităţi naturale şi tragedii umane care provoacă nenumărate victime şi uriaşe pagube materiale. Mă gândesc la ceea ce s-a petrecut recent în Madagascar, în Insulele Solomon, în America Latină şi în alte regiuni ale lumii. Mă gândesc la flagelul foametei, la bolile incurabile, la terorism şi la sechestrele de persoană, la miile de feţe ale violenţei - uneori justificată în numele religiei - la dispreţul pentru viaţă şi la violarea drepturilor umane, la exploatarea persoanei. Privesc cu îngrijoare la condiţia în care se găsesc nu puţine regiuni ale Africii: în Darfur şi în ţările vecine persistă o catastrofă şi din păcate subevaluată situaţia umanitară; la Kinshasa, în Republica Democratică Congo, ciocnirile şi jafurile din săptămânile trecute suscită temeri privind viitorul procesului democratic congolez şi reconstrucţia ţării; în Somalia reluarea confruntărilor îndepărtează perspectiva păcii şi agravează criza regională, mai ales în ceea ce priveşte deplasările populaţiei şi traficul de arme; o gravă criză roade Zimbabwe, pentru care episcopii ţării, într-un recent document, au indicat ca singura cale de depăşire rugăciunea şi angajarea participată pentru binele comun.

De reconciliere şi de pace are nevoie populaţia din Timorul de Est, care se pregăteşte să trăiască importante scadenţe electorale. De pace au nevoie şi Sri Lanka, unde doar o soluţie negociată va putea pune capăt dramei conflictului care însângerează ţara şi Afghanistan, marcat de crescând nelinişte şi instabilitate. În Orientul Mojlociu, pe lâng semne de speranţă în dialogul dintre Israel şi Autoritatea palestinieană, nimic pozitiv din păcate vine din Irak, însângerat de masacre continue, în timp ce fug populaţiile civile; în Liban stagnarea instituţiilor politice amineanţă rolul pe care ţara e chemată să-l desfăşoare în aria mediorientală şi pune ipotecă pe viitorul ei. Nu pot, în fine, uita dificultăţile pe care comunităţile creştine le înfruntă zilnic şi exodul creştinilor din Ţara binecuvântată care este leagănul credinţei noastre. Acelor populaţii le reînnoiesc cu afecţiune expresia apropierii mele spirituale.

Dragi fraţi şi surori, prin rănile lui Cristos înviat putem vedea cu ochi de speranţă aceste rele care chinuie umanitatea. De fapt, Domnul înviind din morţi nu a înlăturat suferinţa şi raul lumii, dar le-a învins din rădăcină prin supraabundenţa harului său. Prepotenţei răului i-a opus atotputernicia Iubirii sale. Ne-a lăsat ca drum spre pace şi bucurie Iubirea care nu se teme de moarte. „Cum v-am iubit eu pe voi - a spus Apostolilor înainte de a muri - , aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (In 13,34).

Fraţi şi surori în credinţă, care mă ascultaţi din orice parte a pământului! Cristos înviat este viu între noi, el este speranţa unui viitor mai bun. În timp ce cu Toma spunem: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, să răsune în inima noastră cuvântul dulce dar angajant al Domnului: „Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti” (In 12,26). Şi noi, uniţi cu el, dispuşi să ne trăim viaţa pentru fraţii noştri (cfr 1In 3,16), devenim apostoli de pace, mesageri ai unei bucurii ce nu se teme de durere, bucuria Învierii. Să ne dobândească acest dar pascal Maria, Mama lui Cristos. Tuturor Paşte Fericit!”