Plagiator al prietenului care s-a sinucis?

Acest articol ar fi trebuit să-l scriu în Postul Mare al Paştilor când unii pobabil au mustrări de conştiinţă şi mai dau pe la biserică ca prin spovedanie să se debaraseze de ele. Dar m-am gândit că nici acum nu este târziu, având în vedere că până la Rusalii se spune că poarta Raiului este deschisă pentru cei ce-şi mărturisesc păcatele.

Nicolae Avram din Beclean a crescut la Centrul de Plasament sau Casa de Copii, cum i se mai spunea, împreună cu un bun prieten de-al lui, Aurel Onişor, un băiat foarte talentat în ale poeziei care, după ce s-a căsătorit, s-a sinucis la o vârstă destul de tânără (douăzeci şi ceva de ani) lăsând manuscrisele sale amicului Nicolae Avram.
Prin 1997, când noi ne-am mutat la Beclean, soţul meu, Alexandru Petria, care auzise de acest poet, l-a rugat pe Avram să-i dea o parte din manuscrise pentru a le publica în revista “România Literară”. A vorbit cu redactorul şef al celei mai prestigioase publicaţii culturale din ţară, Alex. Ştefănescu, iar acesta a fost de acord, mai ales că era vorba de un poet mort. Dar Nicolae Avram întârzia să apară cu manuscrisele, împotriva înţelegerii, motivând că trebuie să le caute etc., deşi eram vecini şi venea des pe la noi. Am aflat că şi Avram luase mai multe premii la diferite concursuri naţionale după moartea lui Onişor, şi se lăuda că va publica o carte de poezie, dar mai are ceva de corectat la poeme. Nu după mult timp i-a ieşit, sub semnătura sa, volumul intitulat “Cântece de sinucigaş”, cu nişte poeme care te lăsau fără suflare la cât erau de bune (vreau să vă spun că sunt cititoare de poezie modernă şi am poeţi preferaţi: Ion Mureşan, soţul meu, Angela Marinescu, Viorel Moldovan, Adrian Mihai Bumb, Sorin Gârjan, Graţian Ilie Simion, Marta Petreu ş.a.m.d.). Între timp, Avram se angajase la cotidianul “Mesagerul” ca şi corespondent de Beclean. I-am citit articolele, în mare parte ştiri, tot în mare parte corectate de către cei de la redacţie (asta am aflat ulterior chiar de la directorul acestui ziar, Emil Dreptate). Uneori scria urechistic, nedocumentat, fapt pentru care a fost şi dat afară în final. Am avut de pe atunci o bănuială în ce priveşte manuscrisele şi un semn de întrebare, dar mi-am zis că nu se poate. Acesta ar fi un păcat strigător la cer. Mi-am impus că trebuie să uit asta şi să aştept să apară a doua carte, deşi, pe la colţuri, unii care l-au cunoscut pe Onişor mai şopteau câte ceva…
Dă Dumnezeu şi Nicolae Avram, ori în disperarea lui de a câştiga un ban sau vrând să ne copieze pe noi (i-a copiat soţului meu un articol din săptămânalul “Monitorul de Someş”, cu semne de punctuaţie cu tot, deşi el i-a zis să preia numai informaţia) a editat şi el un ziar. Şi apoi ţine-te să nu leşini. După ce că nu semnează un articol, în locul semnăturii lui apare semnătura bietei poete sud-americane moarte Gabriela Mistral, mai nou devenit Gabriel Mistral. Să nu pui tu semnătura pe articolele din ziarul tău... Să nu semnezi un editorial în propria gazetă, dacă eşti scriitor, este o violare a logicii…! Despre stilul materialelor din “Jurnalul de Someş” nici nu mai vorbesc. Cer şi pământ între metafore folosite în carte şi articolele din ziar. Greşeli de limbă la greu, contraziceri, lucruri rizibile. Mi-am zis că poate Avram ăsta s-a prostit şi mai tare... Era o justificare. În ultimul număr apare un titlu pe prima pagină: “Mafioţii, trimişi în judecată”. Este vorba de un grup de tineri infractori din Beclean arestaţi, pe care, acum un an, după ce au fost ridicaţi de DICOT, el, într-un articol al ziarului îi făcea oameni cinstiţi, dacă nu îngeraşi, şi că de vină era Procuratura, Presa şi Poliţia pentru că au fost deranjaţi. Şi altele, şi altele...
Dar stop! Am aflat de la un prieten că i-a ieşit şi cea de-a doua carte. Şi umblă-n stânga, umblă-n dreapta după carte, deoarece scriitorii din Beclean pe care i-am întrebat habar n-aveau. Mă întrebam ce a scris Avram în cartea asta de nu circulă.
Am găsit-o până la urmă. “Litanii pentru diavol” se numeşte, şi este postfaţată de un critic apreciat, Mircea A. Diaconu. Citind-o, am avut o dublă surpriză. În primul rând, poemele sunt bune, în mai toate se vorbeşte despre moarte, despre întâlnirea cu ea, cu metafore alese; în unele autorul vorbeşte despre o fetiţă. În al doilea rând, parcă unele dintre poeme sunt lucrate la două mâini. Este vorba de o actualizare ciudată, apar versuri unde nu-şi au locul: “ (O culesese poliţia politică din lanul de cânepă/ Pentru că-şi spălase amărăciunea în apele râului seara./ Fumase canabis, tăiase capetele/ Pruncilor săi/ Invocase cele treizeci şi trei de spirite astrale/ Din ordinul berbecului/ Negru”. (din volumul “Litanii pentru diavol”.
Vai, ce uitucă sunt: am uitat să precizez că în urma poetului care s-a sinucis a rămas o fetiţă, iar Nicolae Avram nu are copii, duce o viaţă tihnită alături de soţia lui şi, după felul cum arată, pare să să n-aibă drame majore. Iar criticul din Moldova, Mircea A. Diaconu, care nu cunoaşte povestea redată mai sus, spune: “Citesc poemele de acum ale lui Nicolae Avram ca pe nişte noi şi la fel de viguroase “cântece de sinucigaş””. Aurel Onişor s-a sinucis, Avram editează poeme.
Aurelia VLASIN

P.S. Cine deţine manuscrise de-ale lui Onişor este rugat să ne contacteze. Vrem să le publicăm, să realizăm ce n-a făcut prietenul său nedespărţit Avram în atâţia ani…










A





b