Ion Iliescu a fost îngeraş în 13-15 iunie 1990 şi noi- tâmpiţii- n-am ştiut

(Scrisoare deschisă a lui Ion Iliescu, remisă ieri presei)

"În legătură cu evenimentele din 13-15 iunie 1990 şi cu relatările din presa scrisă şi din alte mijloace de informare în masă, care reiau aprecieri cuprinse în Rechizitoriul întocmit de Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind victimele acţiunilor din seara zilei de 13 iunie 1990, doresc să fac următoarele precizări şi comentarii:
1.Resping cu fermitate campania de linşaj mediatic, de minciuni şi de manipulare a realităţii, la care participă unele publicaţii şi televiziuni, realizatori şi jurnalişti, dar, ceea ce este şi mai grav, persoane din Parchetele Militare, campanie care are drept obiectiv denigrarea mea atât în legătură cu evenimentele din decembrie 1989, cât şi cu acelea din 13-15 iunie 1990. Este de ne-acceptat un astfel de demers, care nu are nimic de-aface cu valorile democraţiei, cu imperativul aflării adevărului şi cu acela al unei justiţii imparţiale şi libere de orice formă de presiune politică şi mediatică.
Parchetul Militar, care a instrumentat acest caz, ignorând faptele şi probele de care dispunea, a deplasat răspunderea pentru evenimentele din 13 iunie 1990 de la vinovaţii de provocarea actelor de vandalism, de violenţă extremă, la instituţiile statului, care au făcut obiectul unor agresiuni inacceptabile într-un stat de drept, instituţii care au menirea să impună respectarea legii şi care se străduiau să restabilească ordinea publică, grav ameninţată în acel moment.
2. De 17 ani aceia care au refuzat atunci, şi refuză şi acum să recunoască atât faptul că schimbarea radicală de sistem din decembrie 1989 a fost, prin efectele sale, o Revoluţie, cât şi faptul că la 20 mai 1990 populaţia României a ales liber un Parlament cu funcţie de Adunare Constituantă şi un Preşedinte pentru a conduce procesul de tranziţie şi de democratizare a ţării, de deschidere către occident, se străduiesc să îşi ascundă implicarea în planificarea şi în desfăşurarea violenţelor din primele luni ale anului 1990, violenţe care au culminat cu dezlănţuirea de anarhie din 13 iunie, proferând minciuni la adresa mea şi a celor care au condus atunci ţara.
Acum, cu complicitatea unor procurori din Parchetul Militar, aceştia sunt pe cale să re-scrie istoria şi să deplaseze atenţia de la cauză la efect, profitând de sprijinul politic pe care li-l oferă actualul şef al statului, care doreşte să se răzbune pe toţi cei care, exercitând un drept legal şi constituţional, au votat în Parlament pentru suspendarea sa.
Rechizitoriul Parchetului Militar nu este un act juridic, ci unul profund politic. Prin încercarea de a mă incrimina, atribuindu-mi calitatea de învinuit la cererea celor care sunt implicaţi în violenţele din 13 iunie 1990, care au atacat instituţiile statului, care au încercat schimbarea prin violenţă a rezultatelor alegerilor din 20 mai 1990, Parchetul Militar face ca orice act firesc al statului de a impune respectarea legii să fie contestat şi considerat ilegitim şi neavenit. În acele momente am acţionat în calitate de şef ales al statului, în cadrul strict al legii, îndeplinindu-mi obligaţiile care îmi reveneau.
Incriminarea mea se face pe baza unor învinuiri fanteziste, care sunt, de fapt, aprecieri subiective ale reclamanţilor şi declaraţii politice, ca atare nu au cum să fie susţinute de probele aflate la dosar. Cu toate astea, surprinzător şi aberant, ele au fost acceptate de organul de anchetă penală care, mai mult, le preia, fără să schimbe o virgulă, în Rechizitoriu, prezentându-le drept propriile sale motivaţii. Un astfel de demers nu poate fi calificat, şi pune la îndoială probitatea morală şi profesionalismul celor care au anchetat acest caz.
3.Actele de violenţă şi de vandalism din 13 iunie 1990 nu sunt singulare, de fapt ele sunt o culminaţie a unui şir de astfel de acte, început în ziua de 12 ianuarie 1990, când comemorarea victimelor din decembrie 1989 s-a transformat într-o manifestare cu accente violente, desfăşurată în faţa clădirii Guvernului şi a CFSN.
În ziua de 28 ianuarie 1990, în urma unei manifestări cu caracter politic, s-a încercat luarea cu asalt a clădirii Guvernului, provocându-se un incendiu la parter, chiar în timpul consultărilor cu liderii unor partide politice. A fost clar o încercare de intimidare, introducând astfel violenţa printre instrumentele luptei politice. Nici acum cei care au făcut acest lucru nu-şi asumă consecinţele actelor lor.
Violenţa a fost escaladată în 18 februarie 1990, când clădirea Guvernului a fost devastată, iar un vice - prim ministru a fost ameninţat cu moartea. În ciuda evidenţei, autorii reclamaţiei şi ai Rechizitoriului, care sunt tot mai greu de deosebit, apreciază acţiunea violentă din 18 februarie drept „manifestare paşnică”.
Ocuparea prin forţă a Pieţei Universităţii, în ziua de 22 aprilie 1990, la începutul campaniei electorale, a fost un act samavolnic, de încălcare flagrantă a legii, care a avut ca obiectiv transformarea zonei în tribună electorală permanentă. De la această tribună s-a incitat la ură şi la violenţă împotriva puterii provizorii, sub deviza „singura soluţie, încă o revoluţie” Aici a fost pregătită, psihologic, dar şi ideologic, revărsarea de ură şi de violenţă din 13 iunie 1990.
4. Cei care au declanşat şi conduc această campanie de linşaj mediatic din ultima vreme, inclusiv Parchetul General, în comunicatul său din 8 august 2007, încearcă să acrediteze ideea că în ziua de 13 iunie 1990 manifestaţia din Piaţa Universităţii ar fi fost „reprimată sălbatec” de puterea de atunci. Este o minciună ordinară, descalificantă pentru o instituţie a statului de drept.
Cu toate că ocuparea principalului nod central de circulaţie al Capitalei a fost un act ilegal şi un grav abuz, o încălcare a drepturilor cetăţenilor Capitalei la liberă circulaţie, nu a existat, pe întreaga perioadă de existenţă a „fenomenului” Piaţa Universităţii, nici cel mai mic act de violenţă din partea organelor de ordine. Grav este că, din pricina slăbiciunilor şi a lipsei de autoritate ale Poliţiei şi ale administraţiei locale, s-a permis perpetuarea unui act ilegal, care a adus prejudicii grave riveranilor şi cetăţenilor Capitalei.
Este de notorietate faptul că, în această perioadă, în ciuda deschiderii pentru dialog manifestată de puterea provizorie, organizatorii mitingului electoral s-au situat pe poziţii rigide, maximaliste, intolerante, nu a fost posibilă intrarea în legalitate.
După alegerile din 20 mai 1990, precum bine se ştie, participanţii la manifestaţie s-au retras, au renunţat la manifestaţiile zilnice, PNŢ-CD şi Liga Studenţilor publicând comunicate oficiale în acest sens. Cu toate astea, Piaţa a continuat să fie ocupată de aşa-zişii „grevişti ai foamei”, sprijiniţi de „Asociaţia 21 Decembrie” şi de „Alianţa Poporului.”
Pentru intrarea în legalitate şi în vederea redării în circulaţie a zonei, s-au făcut mai multe încercări de a-i convinge pe greviştii din corturile de pe esplanada Teatrului Naţional să înceteze protestul şi să elibereze Piaţa. Au participat la aceste încercări de mediere Primarul General al Capitalei, Secretarul General la Guvernului, ministrul Justiţiei. În cele din urmă, la sediul Guvernului a avut loc o întâlnire, în cursul zilei de 11 iunie 1990, între vice – prim ministrul Anton Vătăşescu şi o delegaţie a „greviştilor foamei” la care s-a ajuns la o înţelegere privind retragerea acestora din Piaţă. De altminteri, în toată această perioadă revendicările „greviştilor” au fost extrem de confuze, se schimbau permanent, ca în cele din urmă să se ceară doar înfiinţarea unui post „independent" de televiziune.
5. În toată această perioadă autorităţile s-au confruntat permanent cu cererile tot mai insistente ale cetăţenilor, care doreau deschiderea circulaţiei în zona Pieţei Universităţii. Cetăţenii nu mai înţelegeau motivele ocupării zonei, mai ales după anunţarea rezultatelor alegerilor din 20 mai, când manifestaţia îşi pierduse sensul.
Pe de altă parte, redeschiderea circulaţiei se impunea şi pentru că pe 14 iunie 1990 urmau să înceapă lucrările Parlamentului ales la 20 mai. Am discutat, în acest scop, în ziua de 12 iunie, cu preşedinţii de vârstă ai celor două Camere, senatorul liberal de Iaşi prof. Cezar Buda şi deputatul liberal de Mehedinţi Rene Radu Policrat, aleşi la 20 mai.
6. Pe baza înţelegerii realizate de vice-prim ministrul Anton Vătăşescu la întâlnirea cu reprezentanţii celor care ocupau Piaţa Universităţii, prim ministrul Petre Roman a aprobat măsurile propuse de Ministrul de Interne privind eliberarea zonei în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990.
În cadrul campaniei de denigrare a celor care au condus statul român în acea perioadă, s-au vehiculat o serie de minciuni şi de fabulaţii, reţinute, din păcate, şi în Rechizitoriul întocmit de procurorii militari. Se doreşte prezentarea unui act legitim al statului, de impunere a respectării legii, ca pe o conspiraţie, cu întâlniri secrete în Bucureşti şi la Scroviştea, care urmărea reprimarea violentă a manifestaţiei paşnice din Piaţa Universităţii.
De fapt, lucru vizibil şi în Rechizitoriu, cuvântul-cheie în această fabulaţie este „reprimare”, autorii acestei manipulări vrând să acrediteze astfel ideea caracterului represiv al puterii de atunci, care ar fi legitimat încercările, inclusiv pe cele violente, de contestare, de negare a rezultatelor alegerilor libere şi pluraliste din 20 mai 1990. Dintr-un anume punct de vedere, avem de-aface cu prezentarea unei încercări de schimbare prin forţă a ordinii de stat, recte violenţele din 13 iunie, ca pe un act legitim, îndreptat împotriva unui regim represiv, ceea ce este un act incalificabil, cu atât mai mult cu cât vine din partea unor oameni ai legii.
Prin folosirea termenului de „represiune” se doreşte a se face plauzibilă o altă minciună mediatică: aceea că, de fapt, sub pretextul eliberării Pieţei Universităţii, puterea de atunci ar fi pus la cale o acţiune de reprimare a opozanţilor politici! Şi asta când? După alegerile din 20 mai, care au avut ca rezultat un scor mai mult decât convingător în favoarea FSN (66%) şi a candidatului său la postul de preşedinte (85%). În aceste condiţii, este clar că orice act de forţă al puterii, îndreptat împotriva opoziţiei, ar fi dus la compromiterea ei şi la pierderea credibilităţii.
Actele violente din 13 iunie, provocate şi organizate de cei ce nu voiau să accepte rezultatele alegerilor din 20 mai 1990, ne-au luat pe toţi prin surprindere. Nu putem accepta justificarea, cu scop propagandistic, a celor care se află în spatele violenţelor din 13 iunie, că manifestările de stradă din acea zi reprezintă o consecinţă a votului din „Duminica Orbului”, alt clişeu propagandistic vehiculat atunci. Ele au fost planificate şi organizate cu un scop precis: acela de a crea o stare de anarhie şi dezordine, pentru a compromite puterea şi a împiedica structurarea şi organizarea noilor instituţii ale statului de drept alese la 20 mai. Este acelaşi scenariu folosit şi în decembrie 1989, când diversiunea „teroriştilor” a urmărit să împiedice constituirea şi funcţionarea noilor structuri ale puterii provizorii, respectiv a CFSN.
7. Din motive de acum cunoscute, la acea vreme poliţia, care trecea printr-un proces de reorganizare şi se confrunta cu o criză de credibilitate, nu era capabilă să facă faţă unor confruntări cu grupuri violente de manifestanţi. În consecinţă s-au produs multe stângăcii şi chiar erori cu prilejul acţiunii de eliberare a Pieţei, în dimineaţa zilei de 13 iunie , ca şi în orele următoare. Dar acestea nu pot motiva violenţa cu care s-au manifestat, în cursul după-amiezii, grupurile rebele, care au dovedit că erau organizate din timp, cu scopul de a agresa cordoanelor de poliţişti, de a ataca sediile unor instituţii publice, precum Poliţia Capitalei, SRI, Ministerul de Interne, Televiziunea Publică. Unele dintre ele au şi fost devastate, s-au furat arme şi muniţie, s-au distrus documente oficiale etc.
8. În faţa situaţiei îngrijorătoare din seara zilei de 13 iunie şi la apelul multor cetăţeni, înspăimântaţi de ceea ce vedeau, în calitate de şef ales al statului, m-am adresat cetăţenilor, prin intermediul radioului şi televiziunii, pentru a-i informa asupra celor petrecute şi pentru a le solicita sprijinirea organelor de ordine în efortul lor de restabilire a unei situaţii normale.
În aceeaşi calitate, în condiţiile dispariţiei de facto a Poliţiei ca forţă de menţinere a ordinii publice, m-am adresat Armatei, respectiv şefului Statului Major (ministrul fiind plecat din ţară) făcând un apel să ajute la apărarea instituţiilor publice agresate, (în special Ministerul de Interne şi Televiziunea) şi la restabilirea ordinii.
9. Resping încercarea de a mă incrimina pentru cele 4 victime, împuşcate în zona Ministerului de Interne, în seara zilei de 13 iunie, prin afirmaţiile că eu aş fi dat ordin să se tragă, ceea ce constituie un grav neadevăr. Eu nu am făcut, în calitatea pe care o aveam, decât apel la Armată, ca instituţie a statului, să intervină, cu mijloace proprii şi în condiţiile legii, pentru stoparea anarhiei şi restabilirea ordinii. Nu mi-am permis niciodată, în exercitarea funcţiei de şef al statului şi cu atât mai mult în cursul anului 1990, să dau dispoziţii concrete, într-un domeniu în care nu aveam nici calificarea, nici abilităţile şi atribuţiile necesare. Aşa ceva nu rezultă din nici un document sau relatare.
Din Jurnalul activităţilor desfăşurate de unităţile militare în garnizoana Bucureşti, în zilele de 13-15 iunie 1990, Jurnal invocat drept probă că aş fi dat ordine directe Armatei, nu rezultă aşa ceva. Eu, de altfel, nu am avut vreo legătură directă cu vreo unitate militară, ci doar cu şeful Marelui Statului Major. Trupele trimise în sprijinul Poliţiei au acţionat în conformitate cu regulamentele militare şi au primit ordine strict pe lanţul de comandă legal.
Deşi se încearcă răstălmăcirea unor texte din „Jurnal” atribuindu-mi mie fraze care nu-mi aparţin, chiar şi sublinierile făcute de reprezentanţi ai Armatei, relatate în textul Jurnalului menţionează, în mod repetat, prevederile regulamentare că „nu se face uz de armă” sau în ce condiţii de forţă majoră se poate acţiona: ”nu se trage decât asupra celui care trage" etc.
Şi, în fapt, Armata, deşi a intervenit cu întârziere şi cu ezitări - motivate în special de implicarea unor cadre militare în cercetări şi procese legate de reprimarea manifestanţilor din decembrie 198 9- a procedat cu multă prudenţă şi a respectat dispoziţiile de a evita provocarea de victime. Cele 4 cazuri , care formează obiectul cercetării, au constituit o excepţie regretabilă, accidentală. Doi au fost atinşi de gloanţe ricoşate întâmplător, în urma unor focuri de avertisment, trase de lucrătorii de poliţie asediaţi în clădirea Ministerului de Interne. Alţi doi , împuşcaţi în cursul nopţii în zona Casei Armatei, după depresurarea clădirii Ministerului de Interne, au constituit tot cazuri accidentale. Ţinând seamă de împrejurările în care au avut loc aceste incidente, este nedrept să fie acuzate cadrele militare care îşi făceau datoria.
10. Venirea minerilor din 5 bazine carbonifere, nu doar din Valea Jiului, ca şi a altor categorii de cetăţeni din judeţe apropiate Capitalei, a fost provocată de actele de vandalism săvârşite în Bucureşti , în după-amiaza şi seara zilei de 13 iunie şi de imaginile pe care oamenii le vedeau pe ecranele televizoarelor, dominate de coloanele dense de fum care se ridicau din centrul Capitalei, de la maşinile şi clădirile incendiate. Întreruperea emisiunii, ca urmare a încercării invadatorilor sediului Televiziunii de a pătrunde în studioul de emisie, a accentuat starea de emoţie şi îngrijorarea cetăţenilor.
Dezaprobând în aceeaşi măsură actele de violenţă săvârşite de unii dintre mineri, în zilele de 14 şi 15 iunie, şi considerându-le la fel de inacceptabile ca şi pe acelea din ziua precedentă, nu se poate ignora faptul că venirea acestora în Capitală a fost urmarea actelor menţionate din ziua de 13iunie. Dacă nu existau actele anarhice, violente, din 13 iunie, nu existau nici victimele din aceeaşi zi, nici venirea minerilor şi a altor cetăţeni din diferite judeţe, inclusiv a ploieşteanului care a fost ucis prin înjunghiere de cei ce devastau Televiziunea în seara zilei de 13 iunie .
11. Ar fi o mare şi regretabila eroare ca răspunderea pentru cele întâmplate în zilele de 13-15 iunie 1990 să se deplaseze de la cei ce au incitat şi participat la actele rebele, anarhice, violente din 13 iunie, de nimic justificate, sursă a tuturor tulburărilor de atunci, la numai trei săptămâni de la primele alegeri libere, din 20 mai, spre cei ce s-au străduit, chiar şi cu ezitări şi stângăcii, să apere şi să restabilească ordinea publică.
Este regretabil că textul rechizitoriului întocmit nu face decât să preia tezele, aprecierile şi chiar formulările specifice ale reclamanţilor, unii din ei participanţi la acţiuni rebele, violente din cursul anului 1990. Sub acoperirea unei cercetări judiciare şi cu girul unei instituţii a statului de drept se prezintă publicului abordări arbitrare care, pe de o parte, îşi propun deformarea adevărului istoric, iar pe de altă parte, legitimarea unor acţiuni de subminare a autorităţii statului şi a instituţiilor sale şi delegitimarea acţiunilor legale , legitime ale acestora, de apărare a ordinii constituţionale şi a ordinii publice.
Acceptarea unor asemenea acţiuni şi tendinţe poate fi un precedent periculos pentru statul de drept.
Cred că fiecare dintre noi regretă sincer că, date fiind condiţiile în care a avut loc schimbarea de regim politic în 1989, revenirea la democraţie a fost marcată şi de acte violente. Cel mai dureros este că, indiferent de ce parte a baricadei s-au situat victimele din 13-15 iunie, ei şi-au pierdut viaţa pentru că nu am reuşit să înlocuim confruntarea cu dialogul.
Dacă atunci încrâncenarea părea să aibă o justificare, acum ea este total nejustificată. Cu toate astea, cei care s-au străduit să facă imposibil dialogul politic şi social în 1990 au revenit acum în prim-planul dezbaterii publice, ca vestitori ai urii şi violenţei ce va să vină"