Telenovele versus Confuzie

În zilele din urmă, am ajuns la o concluzie cel puţin bulversantă, dacă nu chiar dureroasă: trăim într-o societate paradoxală. De ce paradoxală? Pentru că nouă, românilor, ne place să ne uităm pe gaura cheii, adorăm să-l transformăm pe prietenul X în subiect atunci când (îl) vorbim cu Y etc., dar cu toate astea, nu ştim nimic despre noi înşine, darămite despre X...
Îmi fac, evident, autocritica, însă mă văd nevoită a recunoaşte că nu sunt un caz izolat, o excepţie, ci un prototip, cel al românului veşnic curios, dar nemulţumit de sine şi lumea în care trăieşte.
Ne aflăm în preajma alegerilor pentru Parlamentul European şi a referendumului privind votul uninominal. Mă aşteptam ca, la TV şi la radio, în săptămânile acestea, să fim efectiv bombardaţi cu clipuri electorale prezentând candidaţii la înaltul for european. Mă aşteptam ca, deschizând revistele şi ziarele, să zâmbească din pagini, amabil şi demagogic, politicieni mai mult sau mai puţin cunoscuţi publicului larg, ori ca, în cutia poştală, să găsesc broşuri, pliante, fluturaşi în care preşedintele ori primul-ministru îşi explică poziţia privitoare la votul uninominal...
Nu s-a întâmplat aşa. Simţind acut că lucrurile nu se mişcă pe făgaşul firesc, am început să mut febril canalele televizorului, căutând să sorb informaţiile menite a-mi alunga deruta. Surprinsă, am descoperit că domnul Băsescu doreşte vot uninominal, dar nu până-n pânzele albe, domnul Popescu-Tăriceanu tot cam aşa... În privinţa candidaţilor la Parlamentul European... hm, senzaţia de călduţ din toate părţile, nici urmă de vitrilol în vorbe sau de vehemenţă în susţinerea marilor idealuri naţionale...
N-am putut, prin urmare, concluziona dacă votul uninominal este sau nu soluţia cea mai potrivită pentru România anului 2007. Şi nici n-am fost convinsă să-mi dau votul pentru cineva care să mă reprezinte înaintea mai-marilor (mai bogatelor apusene) Europei.
Eh, în schimb, aceleaşi canale TV au fost generoase atunci când a fost vorba de scandalul Prigoană versus (ex) soţia Bahmuţean, de cel dintre „zâna“ Andreea şi „diva“ Mihaela, ori despre când, cum, cât şi unde face sex cuplul Iri–Monica. Şi, bineînţeles, am ajuns să mă satur de vâlva din jurul nefericitei Elodia care, asemeni lui Nechifor Lipan din „Baltagul”, a căpătat notorietate şi a devenit personaj numai după moarte (sau nu?).
Iată, aşadar, am rămas o româncă derutată, într-o Românie derutată, care, paradoxal, află nesolicitate taine din dormitorul celebrităţilor de carton ale zilei, dar nu găseşte răspunsul la nenumăratele întrebări referitoare la viitorul nostru al tuturor. Da, ăsta este paradoxul societăţii în care trăim: ştim, totuşi nu ştim. Căci între două episoade captivante din „telenovela Elodia Ghinescu – Cioacă” şi piciorul de lemn al lui Prigoană proptit pe biroul lui Dan Diaconescu, ne marchează un singur lucru: confuzia.
Voichiţa Pălăcean-Vereş
(publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)