ce e discutabil e treaba cu moartea cerebrală. pe care poate n-o înţelegem toţi. dacă ni se explică limpede că odată în moarte cerebrală nu mai avem oricum nici o şansă, respectiv, suntem morţi, atunci am zice mai uşor da. de altfel, pentru cei cu frică le-aş spune că dumnezeu nu le vrea corpul, ci sufletul care ar face o faptă bună şi-n ultima clipă. e ciudat cuvântul obligatoriu, dar cred că atât timp cât în majoritatea ţărilor există aşa ceva, problema e una de PR la noi şi nu de etică. oricum ar fi, corpul meu îl donez în întregime medicinei şi ştiinţei, atunci când eu nu voi mai avea nevoie de el. :)
Alexandru PETRIA: născut la 27 II 1968, în oraşul Dej, judeţul Cluj. Debut publicistic şi poetic în “Tribuna” în 1983. Studii întrerupte de psiho-sociologie. Cărţi publicate: “Neguţătorul de arome”(1991, poeme), “33 de poeme”(1992) şi “La ce bun poeţii…”(colectiv, interviuri). În pregătire, volumul de versuri “Masochistul”. Colaborări sporadice la toate revistele revistele literare importante. După 1989: şeful Comisiei pentru abuzuri şi drepturile omului în CPUN-ul municipiului Dej; întemeietor, împreună cu Radu Săplăcan şi Zorin Diaconescu, al săptămânalului dejean “Gazeta someşeană”- primul număr a fost scos în 23 decembrie 1989; candidat din partea Mişcării Ecologiste din România la Camera Deputaţilor- 1992; redactor investigaţii, între 1992- 1994, la revista bucureşteană “Zig-Zag” pe vremea directoratului lui Alex Ştefănescu- între 1992- 1996 am locuit la Bucureşti; 1994-1995- reporter investigaţii la ziarul “Cotidianul”; 1995-1996- redactor şef al săptămânalului bucureştean pentru comercianţi “Hermes” şi redactor la săptămânalul “Partener” publicat de trustul “România Azi”. După reîntoarcerea în Ardeal am fost redactorul şef al săptămânalului “Monitorul de Someş”, apoi, în 2000, am fondat propria mea publicaţie, lunarul “Realitatatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, al cărei director sunt şi în prezent.
Un comentariu:
ce e discutabil e treaba cu moartea cerebrală. pe care poate n-o înţelegem toţi.
dacă ni se explică limpede că odată în moarte cerebrală nu mai avem oricum nici o şansă, respectiv, suntem morţi, atunci am zice mai uşor da.
de altfel, pentru cei cu frică le-aş spune că dumnezeu nu le vrea corpul, ci sufletul care ar face o faptă bună şi-n ultima clipă.
e ciudat cuvântul obligatoriu, dar cred că atât timp cât în majoritatea ţărilor există aşa ceva, problema e una de PR la noi şi nu de etică.
oricum ar fi, corpul meu îl donez în întregime medicinei şi ştiinţei, atunci când eu nu voi mai avea nevoie de el.
:)
Trimiteți un comentariu