Dezamăgiri şi speranţe

Iată-ne la sfârşitul unui alt an. Primul al României ca membră a U.E. Dar şi anul „majoratului“ Revoluţiei Române din 1989 – ceea ce presupune că tânăra noastră democraţie se află în pragul maturizării, al asumării conştiente a responsabilităţilor.
Sentimente la sfârşit de 2007? Regretul pierderii iluziilor legate de binefacerile Uniunii, dar şi bucuria că parcă-parcă ceva se mişcă altfel în ţară. Decepţii la constatarea cruzimii cu care inflaţia muşcă hain din buzunarele noastre (în ciuda previziunilor luminoase, de acum un an, ale lui Mugur Isărescu), însă şi o boare de încântare văzând că drumurile din oraşe şi şoselele naţionale, măcar pe alocuri, au scăpat de o parte din gropile în care, de naivi ori obosiţi, am dat de atâtea ori...
Ascultând colinzile interpretate, cu glasuri de îngeri, de corul „Celest“ al elevilor de la Şcoala „Liviu Rebreanu“ din Beclean, inspirând parfumul Crăciunului aflat pe cale, meditez la ce înseamnă România azi şi ce mi-aş dori să ne aducă, tuturor, anul 2008.
Doresc ca, plimbându-mă pe stradă, să nu mai văd chipuri încrâncenate de necazuri, ori crispate de preocuparea pentru bucata de pâine de mâine...
Aş vrea ca şcolarii să se descurce onorabil la tezele naţionale ori la examenul de bacalaureat fără a fi nevoiţi părinţii ca, în loc de jucării şi îmbrăcăminte, să plătească pentru ei ore în particular, căci la şcoală nu tuturor profesorilor lor le pasă de soarta adolescenţilor pe care ar trebui să-i formeze şi in-formeze...
Visez ca funcţionarii publici de la ghişee să nu ne mai trateze de sus, cu aerul că ne fac favoruri, ci cu atitudinea celor conştienţi că sunt plătiţi din impozitele noastre...
Năzuiesc să văd, în anul care vine, că preţurile, în magazine, nu mai cresc în preajma sărbătorilor, tocmai când în toată Europa scad...
Doresc ca, din 2008, mersul la policlinică sau spital să însemne preocupare exclusivă pentru suferinţele noastre, nu prilejul de a umple buzunarele medicilor şi ale asistentelor...
Aş vrea ca, în ţară, să nu mai existe copii care nu merg la şcoală, fiindcă părinţii nu au cu ce să le cumpere uniforme sau ce să le pună în pacheţel...
Visez, ca, din anul ce stă să vină, pensionarii să nu-şi mai plângă bătrâneţile pline de nevoi, iar truditorii gliei să-şi permită măcar câteva zile de tihnă într-o staţiune balneoclimaterică, beneficiind de bilete subvenţionate de stat...
Am speranţa că, începând de mâine, numele „român“, peste graniţă, nu va mai fi sinonim cu „hoţ“, „tâlhar“, „escroc“, „rrom“, ci va constitui un prilej de mândrie pentru purtătorul lui...
Ştiu, visele mele frizează utopia... Dar întotdeauna începutul mă umple de speranţă şi nu mă pot abţine să visez...
Legănată de sonurile celeste ale corului şcolii ce şi-a sărbătorit sâmbătă, 15 decembrie, a zecea aniversare, contaminată de puritatea vocilor de argint ale copiilor ce murmură „Şoapte de Betleem“, urez românilor pace în suflete şi-n gând şi un 2008 care să aducă împlinirea speranţelor tuturor.
Voichiţa Pălăcean-Vereş
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsaud, Dej şi Gherla)