“M-am saturat de Romania”. Despre Sabin Gherman si Adrian Suciu, dupa aproape 10 ani

În urmă cu 10 ani, în septembrie, eram redactor şef la săptămânalul “Monitorul de Someş”, iar prietenul Adrian Suciu, un poet talentat, conducea cotidianul “Monitorul de Cluj”. Mi-era oarecum şef. Nu cu mult timp înainte de ce o să vă spun, S.O. Vântu a cumpărat trustul “Monitorul”. Săptămânalul apărea marţi, iar vineri făceam tehnoredactarea gazetei în redacţia "Monitorului de Cluj" şi, de obicei, la o ţigară şi o cafea, sporovăiam amical cu Adi despre ce urmează să public. Tot aşa s-a întâmplar şi în săptămâna în care Suciu a publicat textul incendiar al lui Sabin Gherman “M-am săturat de România", care a iscat un scandal naţional enorm. Eram decis să republic în "Monitorul de Someş" textul lui Gherman. Dar m-a convins Adi s-o las baltă. “Vrei să luăm amândoi şuturi în fund, Sandule?", a zis, fiindcă el era pe punctul să fie concediat de Vântu tocmai pentru că a tipărit pamfletul.
În contextul isteriei cu Kosovo, mi-am adus aminte de "bomba" de acum aproape un deceniu. Citiţi:

"M-am săturat de România

M-am săturat de Mitică, de şmechereala şi ţigănia pe care le lasă
în urmă acest nume de ţară, România. Vorbesc cu diverşi politicieni, aflaţi la
putere, şi toţi îmi spun: "nu mai avem nici o şansă". Citesc prin ziare că
Bucureştiului guvernul a avut grijă să-i aloce de la bugetul ‘98 o sumă mai mare
decît a întregului Ardeal. Călătoresc cu maşina prin sud şi est şi văd
diferenţa: acolo sînt drumuri mai bune, se fac mereu investiţii. Stau la coadă
la finanţe, la CEC, la orice aparţine Statului şi peste tot se dă şpagă. Ciubuc.
Peşcheş. Turcisme fără de care nu se poate.
Şi atunci? Eu nu vreau să
emigrez numai pentru că de 10 ani nu se face nimic. Doar că m-am săturat de
România. De sinonimele ei. De eroismele ei, scoase din orice context istoric.
Alţii se laudă cu Michelangelo sau Da Vinci şi mie mi se arată scrisoarea lui
Neacşu din Cîmpulung. Fantastică realizare, delaţiunea!... Dacă regret ceva,
acum la treizeci de ani, e că m-am născut aici, că fac parte din cei ce au
învăţat pe la şcoli că poporul ăsta, boborul, domnilor, a fost într-o erecţie
continuă în faţa istoriei. Care popor? Noi, cei care n-am făcut nici măcar o
dată dovada virilităţii, noi, care în timpul invaziilor ne ridicam poalele în
cap şi fugeam în păduri, noi, care leşinam prin sălile unde se hotăra istoria,
noi, care astăzi ne scremem pentru o bucată de pîine şi nu mai ştim ce
şmechereli să mai inventăm.
Ăştia sîntem, peticiţi în cur, rupţi în coate;
intrăm în istorie ca-ntr-o infectă crîşmă de cartier. Între două ghiorăituri
şi-o înjurătură, poporul (boborul, domnilor), vorbeste bâţos despre Posada,
despre Mihai Viteazu, despre "trăiască şi-nflorească Moldova, Ardealul şi Ţara
Românească". Şi - iarăşi - un ghiorăit victorios. M-am săturat să-mi fie ruşine.
De aceea, prietenilor mei din vest le spun că sînt din Transilvania. Altă ţară.
Altra paese. Other country. L’autre pays. M-am săturat să-mi spună toţi
neardelenii că aici, în Ardeal, am probleme cu ungurii. Că dacă n-ar fi ei... Că
foamea este mama înţelepciunii... Că federalizarea este cel mai mare pericol
care mă paşte, mă pîndeşte de după colţul blocului odată cu borfaşul pentru care
plătesc impozit. Că musai, trebuie să strîng cureaua, ca măgarul lui Nastratin.
În numele "unităţii", "propăşirii" neamului rrromânesc. Şi eu, care aştept de 10
ani o unire adevărată, una a parlamentarilor ardeleni pentru Ardeal, o ofensivă
civică pentru salvarea puţinului rămas.
Şi eu, care mă rog în fiecare seară
să se termine odată cu Tőkés László, cu aberaţiile lui etnice împotriva tuturor.
Şi tot degeaba. Deocamdată. Nişte oameni au făcut Unirea de la 1918. Alţii
sperau într-o confederaţie de tip helvetic, împreuna cu Ungaria, Cehia si
Austria. Alţii, ca Slavici, au spus că unirea Transilvaniei cu România e o
porcărie şi au făcut puşcărie. Acum se vede ce-a ieşit. Seriozitatea, eleganţa,
disciplina - atribute ale Ardealului - au fost invadate de miticisme, de
balcanisme ordinare, de civilizaţia seminţelor de bostan. Era o şansă pentru
România să se unească cu Transilvania, să înveţe cîte ceva din organizarea ei,
din sistemele ei de valori. N-a fost aşa; România a înghiţit Transilvania - de
aceea din trei în trei metri aluneci astăzi pe flegmele de pe marile bulevarde.
N-o spun eu, ci un egal al lui Dumnezeu, Cioran. Vor sări o grămadă să
contrazică cele spuse mai sus. Dar: cîţi dintre voi n-au mers la Bucureşti cu
plasa plină, cu celebra plasă de rafie în care se înghesuiau sticlele de
palincă? Şi n-o duceaţi la prieteni, ci la directori, la ministere, la înalte
porţi ferecate. Şi dacă, naivi fiind, n-aţi dus acele plase, de cîte ori vi s-a
sugerat că la Bucureşti se intră cu capul, mîinile fiind ocupate cu "bagaje".
Bucureştiul, acest loc în care genialul tebecist se pupă cu analfabetul
miliardar, a învăţat toată ţara că se dă. "Se dă carne". "Se dă oua". Se dă.
Mentalitate de moluscă.
Aici nu ai drepturi, ci complezenţe. Aici se manîncă
seminţe de bostan, se vorbeşte cu "este mulţi" şi lumea în general se naşte, se
înmulţeşte şi moare. N-au învăţat nimic de la unguri, n-au învăţat nimic de la
austrieci, n-au învăţat nimic de la nemţi. Au trecut prea repede de la
furculision la "Treceţi batalioane române Carpaţii". Poate de aceea cei mai
vajnici "apăraăori" ai Transilvaniei s-au născut dincolo de Carpaţi. Poate de
aceea Europa se termină pe undeva pe lîngă Braşov. Acolo se termină şi
Transilvania. Pentru că în afară de limbă şi şosele proaste nu avem nimic în
comun.
Va trebui să ne trezim. Să recunoaştem că ceea ce se întîmplă acum e
o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată şi voi daţi din umeri. În
care mereu înfriguraţi căutaţi o pilă pentru orice. În care şuşotiţi pe la
colţuri despre vilele celor din poliţie sau din parlament. O lume sortită
împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate şi
altfel. Că sîntem altfel. Că relele cele mari vin de la Bucureşti, de la
luxoasele palate în care politicienii se bat fără nici o jenă pe ciolan. Va
trebui să vedem că nu ungurii sau nemţii sau burundezii sînt inamicii noştri, ci
noi inşine, trăitorii de pe azi pe mîine, obligaţi să furăm şi să înjurăm pe la
colţuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani şi sîntem de 75 de
ori mai săraci. În rest, zile bune - m-am săturat de România, vreau Transilvania
mea.
(16 sept. 1998)
Sabin Gherman"

S-au schimbat multe între timp? Mesajul are şanse să se reaprindă?
Alexandru PETRIA