Lechinţa, uitată de timp

Ajuns în Lechinţa, ai senzaţia unei întoarceri în timp. Nu s-a schimbat mai nimic parcă în ultimii 20 ani. Când spun asta, mă gândesc la o schimbare în bine, fiindcă dacă e să mă refer la una în rău, da, atunci s-au schimbat destule.
Atmosfera generală este de lâncezeală, de lasă-mă să te las, locuri de muncă pentru localnici sunt mai multe în Italia sau Spania, populaţia este îmbătrânită, resemnată, apatică. Au fost duşi cu vorba de 12 ani de primarul Pop că viaţa lor va lua o altă turnură, iar viceprimarul Gheorghe Chira îi ameţeşte tot aşa de 8 ani.
Gunoaiele dintre blocuri, străzile desfundate şi neluminate, mirosul de murdărie al pârâului Lechinţa, unde se revarsă de toate, căci comuna nu are canalizare, ruinele fabricii de zahăr, piaţa săptămânală prăfoasă vara, ce aduce a talcioc jalnic sunt tot atâtea embleme ale Lechinţei părăginite în principal din cauza dezinteresului autorităţilor locale. Dar cum să ceri unora să fie gospodari când Dumnezeu nu le-a dat acest dar?
În ultima perioadă, am fost de mai multe ori în Lechinţa. Brusc, atmosfera s-a animat din cauza campaniei electorale. Curg promisiunile. Viceprimarul Chira vrea să sucească încă o dată minţile oamenilor cu făgăduieli deşarte. Visează funcţia de primar, pe când primarul Pop a intrat într-un con de umbră. Dar va rămâne la vise, cred. Din discuţiile cu locuitorii am înţeles că doresc cu ardoare o schimbare. S-au săturat de minciuni. Este şansa Lechinţei de-a se scutura de somnolenţă, de-a părăsi fundătura în care a intrat de atâta timp.
Cătălin MIRON
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)