Voichiţa, dă-i bătaie!

Pe Voichiţa Pălăcean- Vereş o ştiu bine-bine de pe vremea liceului. Ea era la “Ady- Şincai”, la Sanitar- eu, la Cluj. Suntem de aceeaşi vârstă. Ambii eram îndrăgostiţi atunci de poezie şi de muzica de calitate. Parcă o respiram. Acum, eu am o gazetă, două volume de versuri, ea lucrează la o editură, “Napoca Star”, scrie proză şi editoriale în Realitatea, avem familii, responsabilităţi, nervi, prieteni, duşmani şi tabieturi. Dar, din ce pulsa prin anii ’80, oarecum stângaci, dar spontan, cu entuziasmul juvenilităţii, înlăuntrul nostru, prin decantare, în timp destul de îndelungat, a ieşit o plămădeală despre a cărei valoare este menirea criticilor să se pronunţe. N-o să spun cât suntem de buni; asta se ştie, nu?
Când am văzut numele Voichiţei Pălăcean-Vereş pe “Ciocolata amăruie”, m-am bucurat. Şi chiar am citit romanul ei de debut, deşi nu prea gust romancierele. Iniţial cu teama de-a nu suferi o decepţie, fiindcă o ştiam pe autoare cochetând doar cu poezia, sentimentală, exuberantă. Mă temeam să nu dau peste un melanj liricoid siropos, fără cojones, care mă îngreţoşează în proză. Însă efortul a meritat.
Dacă la majoritatea filmelor succesul este în interdependenţă cu hapy-end-ul lor, la un romancier al doilea roman este definitoriu. Îl aştept, Voichiţa, dă-i bătaie!
Alexandru PETRIA