marți, 2 septembrie 2008

Plecarea lui Paul

Am turnat la votcă, bere, coniac şi naiba mai ştie ce. Piunezele din ochi mă provoacă să-mi mişc vlăguit măcar degetele de la picioare. Muşuroaie de furnici îmi acoperă ţeasta prin pernă. Aşa simt şi-mi miroase gura ca la o maimuţă. Cred că arăt chiar ca un cur de maimuţă.
Paul s-a dus dacă într-adevăr a fost aici şi nu e o fâşie dintr-o falsă memorie eruptă pe litri de alcool. Îi văd ciorapii roşii proptiţi în cearceaf. Dreptul are două găurele pe lateral. Se ridică şi se afundă între picioarele Doinei. La un moment dat, zăresc părul Doinei acoperindu-i trăsăturile. Cu degetele îşi mai aruncă fire pe nas. Ai zice că are brumă pe părul dintre coapse, dacă n-ai şti ce gimnastică a articulaţiilor a încercat-o. Şi-l are negru, cu toate că părul capului îi este fascinant de roşcat. Câteodată mă gîndesc la acest capriciu al lui Dumnezeu sau- na!- al naturii, la această anomalie şi gândurile ajung să-mi tragă cu fire invizibile penisul care se înalţă ca o tulumbă sub cearceaf.
Parcă m-am certat cu Paul, poate ne-am bătut, nu-mi dau seama, e vraişte în mintea mea. Îmi sare ţandăra repede. Parcă m-a vrut ca femeie pe lângă Doina.
Doina vomită cu aceeaşi putere cu care râde sau se fute. Parcă şi ea s-a certat şi s-a bătut cu Paul, dar cine cunoaşte adevărul, când memoria e o mlaştină ce nu aruncă la suprafaţă ce-a înghiţit? Aici Doina vomită. Ne-am regulat în trei, ca de atâtea ori? Sau pe rând? Sau eu n-am putut, tot ca de atâtea ori?
Zgomotul în bezna mahmurelii e şi pe post de bec, îmi aprinde o amintire din copilărie pe care în mod normal n-aş vrea s-o văd resuscitată. Era seară, ţânţari la greu şi vacile nu prea aveau ce paşte din cauza secetei. Eram cel mai spălat, restul puştilor erau negricioşi şi de la jegul adunat de-a lungul şi de-a latul săptămânii, cu haine lucioase tot din pricini igienice. Aşa că stăteam lângă vaci şi sporovăiam, sfătoşi cum sunt pretutindeni puştii. Eram în vacanţă la ţară, iar vaca Viola îmi amăra parţial fiecare seară. Trebuia s-o aştept când venea de la ciurdă, pe urmă s-o ţin să pască lângă pârâu. Am spus parţial deoarece lehamitea de Viola îşi găsea compensaţie în ţigările fumate împreună cu cei cu care eram nevoit să-mi petrec vacanţa şi în povestirile ascultate în grup, destule frizând deşănţat lăudăroşenia. Ba şi, rar, copmpensaţia era întregită de trecerea de la unul la altul a unei sticle de lichior. Îl preferam pe cel de ciocolată, la sticlă mică, uşor de ascuns. Eram o adunătură de te miri unde, aruncaţi de părinţi pe capul bunicilor. Abia dacă doi-trei erau din sat.
Seara când s-a întâmplat totul nu ieşea cu nimic din tipic. Aceiaşi tânţari şi celelalte. Marius- Tractor, Giani- Electron, Andrei, zis, desigur, Grasu, vă imaginaţi de ce, Ionel- Ştiulete şi…, dar doar pe ei îi mai ţin minte. Oricum, eram vreo zece. Fumam ascunşi la capătul unui lan de porumb când a apărut habar n-am de unde un vlăjgan de care ne feream totdeauna, cu un bici în mână, ştiind că-i lipseşte o doagă. Era afumat şi de aceea mai periculos. L-am văzut odată cum vroia să înece doi pisoi. I-a aruncat în apă, dar puii de mâţă reveneau la el, nedându-şi seama ce vrea. I-a aruncat iar. Iarăşi. Însă pisoii se reîntorceau tot mai obosiţi şi uzi din pârâul de doar doi metri lăţime. Înjura că apa este prea mică şi că nu-i poate arunca mai departe. Pisoii nu mai aveau putere nici să miaune. I-a luat pe ambii de picioarele din spate şi i-a dat cu capetele de un prun până scoarţa s-a acoperit pe alocuri cu sânge. La sfârşit şi-a aprins o ţigară şi a fumat-o cu pleoapele închise.
Când a apărut vlăjganul, Electron tocmai sorbea ultimele picături de lichior, căci în seara aia aveam şi de ăsta. Vlăjganul a vrut şi el lichior şi văzând că nu mai e strop s-a enervat şi a început să pocnească din bici. Electron era palid, toţi eram palizi, până şi Tractor, ţigan din naştere şi golănaş prin sârguinţă, s-a albit de spaimă. Dacă nu aveam băutură, vroia bani, dar nici bani nu mai aveam, ceea ce l-a enervat şi mai abitir. Ne-a ameninţat că le spune alor noştri cu ce ne pierdem vremea prin porumb. Vorbele lui hărâite ne-au transformat sângele în cuburi de gheaţă. Ne-a comandat să-i dăm o ţigară şi un foc. I-a dat Grasul, fiind mai aproape. A tras câteva fumuri parcă până la jumătatea pieptului, aspirând şi expirând grăbit, şi moaca i s-a zbârcit în ceea ce el considera că este un zâmbet.
“Dacă nu vreţi să vă spun, pantalonii jos!”, ne-a stigat pocnind şi din bici. Ne-a pus să ne masturbăm, cică eram la concurs- care arunca mai departe. La jumătatea operaţiunii, fiind aproape de pârău, am sărit peste el şi am tulit-o printre nişte spini. Mă ajungeau vag înjurăturile lui, îi era ciudă că am fugit, dar îmi auzeam mai clar respiraţia proprie, că era mai aproape şi chinuită. Din aceea seară, după ce au ejaculat la comandă, prietenii mei au început să mă evite. Dar şi prietena erecţia mă lasă şi pe mine în pană uneori.
Doina a terminat de vomitat. Pe hol strigă şi cade alunecând pe o substanţă lipiciosă. Nu a aprins lumina şi zorile n-au încă puterea să imprime contur lucrurilor. Mă ridic căznit din pat s-o ajut şi mi se face de-o duşcă. Este întuneric. Mă dor ochii, nu aprind lumina. Am aşezat-o pe Doina pe un scaun. Îi tresaltă sânii ca turnurile gemene din New York înainte de implozie. Mă întreabă ce naiba are pe tălpi. Bag mâna în debaraua din perete unde ţin de obicei o sticlă cu coniac de rezervă. Degetele se încâlcesc în ceva la a cărei privire simt că vreau să fiu nimic, să mă pierd luat de vânt. Ţin în mână capul lui Paul. Iar Doina are sânge pe tălpi.
Alexandru PETRIA

4 comentarii:

Dan Terteci spunea...

Finalul m-a "racorit"!

ION spunea...

Mediocru....

sebastian corn spunea...

bun. ai aşezat piesele pe tabla de şah.
acum trebuie să pornească un vâj.
în ce priveşte mediocritatea unei proze, mi s-a întâmplat de multe ori să bănuiesc autorul de mediocritate voită (poate să crească tensiunea textului, printre altele) - dar nu e cazul aici. mi se pare un început expozitiv, care lasă libere multe "valenţe".
vreau să spun că ce am citit până acum îmi pare o bună premisă.

Realitatea lui Petria spunea...

Multumesc Sebastian. Acum am inceput cu proza...

Dane, taria te racoreste?