Un alt timp

Piky lătră îndelung, iar înserarea clipoceşte odată cu Someşul. Verdele arţarilor din parcul de alături tresaltă la fiecare maşină sau tanc pornit spre Deania.
Ştefan îşi scutură pantalonii trei sferturi, scuipă în palmă şi-şi trece mâna prin părul negru. Piky mai are apă în blană, Ştefan calcă pe-o parte. S-a tăiat puţin într-o scoică.
Îi e lene să-i pună apă, dar îi aruncă resturi de mâncare în cratiţa veche. Piky mănâncă, dă din coadă. Are fire albe în blană. Mama păşeşte dintr-o cameră în alta cu un cuţit. Dreapta o are murdărită de la cartofii curăţaţi. Are încă trei-patru cartofi întregi pe masă şi se poate apuca de preparat cina la sobă. Ştefan o urmăreşte de sub vişin, lipit de câinele lup de cinci ani. Are cu şase peste Piky.
Soldaţii nemţi trec pe stradă. Imenşi, năduşiţi, serioşi. Se întreabă când o să fie asemeni lor. Ca tata.
Ştefan s-a spălat deja pe mîini. Pe faţă, desigur că nu. Ce-o să-i placă gulaşul. Cu o roşie, un ardei, ceapă şi castraveţi răciţi la pompa de apă.
O formă sângerie se întăreşte între picioarele din spate ale lui Piky. Hipnotizat, o forţă ce-l copleşeşte îi poartă degetul arătător spre ea. Pe ea. Dar şi inelarul. Ea creşte. Percepe o piele moale pe care-o împinge şi-o trage. Iar şi iar. Ea zvâcneşte şi-o pată alb-gălbuie apare pe tăietorul de lemne.
Ştefan fuge în cameră uimit. Inima îi bate ca toba lui Mori când dă veştile de la primărie. Se gândeşte la injecţii, pilule, săpat în grădină, la gheaţă pe burtă. În zadar. Ea îi înalţă şi lui pantalonii. Duce degetele înainte şi înapoi. Mama îl cheamă la cină. Ultimii militari s-au pierdut după colţul drumului, trăgând în urma lor, spre alt oraş, războiul. Ea arde. Ştefan arde.
Alexandru PETRIA