Realitatea lui Petria: Respectele mele, domnule Vasile Paraschiv!

marți, 2 decembrie 2008

Respectele mele, domnule Vasile Paraschiv!

6 comentarii:

Anonim spunea...: La numai câteva luni de la împuşcarea soţilor Ceausecu şi aruncarea la gunoi a carnetelor de partid, pe unii i-a mustrat conştiinţa. Imediat după lovitura de stat, Radu Câmpeanu, nu a ezitat să tragă cu ochiul spre masa cu bucate "iliesciene".
În acest timp, ţărăniştii lui Corneliu Coposu, ţinuţi în chingi de forţe obscure, au stat cuminţi la locurile lor. Am tot respectul pentru oamenii ca Vasile Paraschiv şi Corneliu Coposu.; 2 decembrie 2008 la 12:45
Realitatea lui Petria spunea...: Ma apuca scarba ca un astfel de om nu este bagat in seama decat conjunctural.; 2 decembrie 2008 la 13:01
Anonim spunea...: Pe decoratie nu scrie TB.....este o decoratie a statului roman.
Tot respectul pentru Vasile Paraschiv,dar de ce a mai facut drumul pana la Palatul Cotroceni daca nu era de acord cu cel ce da medalia?
Prea mult circ in tara asta,chiar si de la cei ce pretind demnitate.; 2 decembrie 2008 la 18:20
Realitatea lui Petria spunea...: Ca sa-i puna oglinda in fata lui Basescu, Bogdan! Jos cu palaria pentru gest!; 2 decembrie 2008 la 18:44
Ion de la Chiuiesti spunea...: Daca pe langa medalie erau si niste bani, sa vezi cum ii trecea cheful de revolta!; 2 decembrie 2008 la 22:06
Realitatea lui Petria spunea...: „Nu e suficienta condamnarea teoretica a comunismului“. Interviu cu Vasile PARASCHIV

Autor: Ovidiu ŞIMONCA
Transcriind acest interviu, m-am intrebat daca e nevoie sa adaug si citeva note de subsol. intrebarea pe care mi-o puneam este in ce masura un Iulian Vlad sau un Tudor Postelnicu trebuie descrisi in amanunt, cu functii si perioade de conducere, sau memoria recenta ii retine oricum? Nu cumva incepem sa uitam? Ar putea fi o trista constatare. Si asta pentru ca nu s-a produs o clarificare legislativa, fostii securisti nu au raspuns in fata legii. Exemplul lui Vasile Paraschiv este pilduitor si din acest punct de vedere: disidentul anticomunist nu se impaca deloc cu gindul ca tortionarii sai isi maninca linistiti pensiile. Si, cu ajutorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, va porni o actiune in justitie impotriva lor. Ar fi un mare exemplu de condamnare concreta a comunismului aducerea in fata judecatorilor a unor personaje ca Iulian Vlad sau Tudor Postelnicu. Poate ca asa am afla mai multe despre represiunea la care au fost partasi, despre ororile pe care le-au provocat.

Dialogul cu Vasile Paraschiv a fost purtat, joia trecuta, in redactia revistei Observator cultural, cu putin timp inainte de lansarea cartii sale Asa nu se mai poate, tovarase Nicolae Ceausescu!, aparuta la Editura Curtea Veche, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania. Este o lunga scrisoare, despre care veti putea citi amanunte in interviu, adresata lui Nicolae Ceausescu, inceputa in mai 1982 si terminata in februarie 1984. E povestea unui om care, din 1968, timp de 31 de ani, n-a incetat sa-l conteste pe Ceausescu. A iesit din PCR, a trimis memorii la Europa Libera, s-a alaturat Miscarii lui Paul Goma din 1977, a primit un pasaport, Securitatea spera sa nu se mai intoarca, a mers la Paris unde a vorbit despre problemele muncitorilor romani. S-a intors si a fost internat, pe motive politice, intr-un spital de psihiatrie. Nu era prima data cind Securitatea incerca sa-l scoata „nebun“.

Cartea aparuta la Editura Curtea Veche, Asa nu se mai poate, tovarase Nicolae Ceausescu!, prezinta toate momentele de tortura si supreveghere la care a fost supus. Exista in cartea lansata saptamina trecuta un fragment tulburator: fiul sau, ramas in Statele Unite, traieste cu teama ca tatal sau e mort. Si gindul acesta tine citiva ani. Abia in 1982 reuseste sa-si auda tatal la telefon, sa afle ca traieste. Convorbirea fiului cu tatal sau se intrerupe dupa cinci sau sase secunde. Fiul lui Vasile Paraschiv povesteste toate aceste lucruri la Europa Libera. Spune Radu-Mihail Paraschiv despre familia sa ramasa la Ploiesti: „Doresc sa fie lasati in pace de masina Securitatii care tot timpul ii aresteaza, ii pun in spitale de psihiatrie fara a fi nevoie, nu le da nici un minut de viata“. Vasile Paraschiv si-a recapatat minutul de viata. Dar, cum spune chiar el in carte, „libertate fara dreptate nu e de ajuns“.

Ce mai fac securistii dvs., cei care v-au anchetat, v-au batut, v-au urmarit?
Ofiterii de securitate care au oprimat si au asuprit poporul nostru o duc mai bine decit o duceau inainte. De fapt, ei conduc Romania si astazi, impreuna cu comunistii din PSD, in frunte cu domnul Ion Iliescu, cu Adrian Nastase, cu Mircea Geoana, ca si Mircea Geoana este un fiu al generalilor de Securitate. Securistii si comunistii conduc in continuare Romania, au facut-o de la Revolutie si sint si astazi la putere.
Dar cei ai dvs., de la Ploiesti, ce fac?
Si aceia sint bagati in tot felul de afaceri sau primesc si isi maninca pensia, tihniti, in casele lor, dupa ce au asuprit poporul nostru timp de 45 de ani.
V-ati mai intilnit cu vreunul dintre securistii de la Ploiesti?
M-am intilnit. I-am zarit din mers pe doi dintre ei. Pe strada cind ma vad, se fac ca nu ma cunosc, intorc capul, se uita aiurea.

Nu puteti sa-i dati in judecata pentru ce v-au facut?
Ba da. Am actiunea inaintata la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, infiintat de prim-ministru si condus de Marius Oprea. Am depus acolo documentele, dosarul, dovezile. Luna aceasta sper ca dosarul sa fie gata pentru o actiune juridica. Trebuie identificati ofiterii de Securitate.
Ce dosare ati prezentat la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului?
Am prezentat plingerile mele, insotite de acte oficiale, dovezi de la CNSAS legate de anchetele mele, de asuprirea mea. Am un document de baza, intocmit de ministrul Tudor Postelnicu si de Iulian Vlad. Am o lista cu zece generali care au contrasemnat documentul.

in ce an s-a facut documentul?
Este facut de Tudor Postelnicu si de Iulian Vlad in martie 1978. Eu m-am intors, de la Paris, in luna iulie 1978, iar documentul era deja intocmit. Era un plan de actiune al Securitatii: ce sa faca, cine sa ma urmareasca, cine raspunde de mine.
Ei erau convinsi ca va intoarceti de la Paris?
Nu. Era un plan preventiv, „in cazul in care Vasile Paraschiv se va intoarce“. S-a cerut retragerea cetateniei mele si a scriitorului Paul Goma. Planul avea in vedere sa nu mi se permita intrarea in tara. Am documente de la CNSAS: ministrul Tudor Postelnicu a spus sa nu mi se dea voie sa ma intorc.

Si ati intrat in tara?
Da. Si ei m-au dat jos la Arad din trenul cu care veneam de la Viena. M-au urcat in altul, care mergea in sens invers, si m-au expulzat din tara la 30 aprilie 1978. I-am anuntat pe prietenii mei de la Paris, prietenii mei au anuntat sindicatele, sindicatele au anuntat organizatiile internationale sindicale unde erau afiliati. Si au inceput, cu totii, un adevarat bombardament de telegrame, scrisori de protest la Ceausescu si la Uniunea Generala a Sindicatelor din Romania, unde eu eram membru de sindicat. Si atunci, in fata acestui val de proteste, Ceausescu a dat dispozitie sa mi se permita intrarea in tara. Oamenii Ambasadei de la Viena ma cautau. Stefan Andrei a trimis scrisori la ambasada, Cornel Pacoste s-a interesat de mine. Ambasada de la Viena avea clare si ferme instructiuni in privinta mea.

Ce instructiuni?
Ordinele de la Bucuresti erau clare. Daca ma prezentam la Ambasada de la Viena, ca sa mi se dea viza pentru intrarea in Romania, trebuia sa ma dezic de declaratiile mele. Eu eram considerat un „calomniator“ al regimului de la Bucuresti. Eu trebuia sa scriu ca ma dezic si sa predau documentul la ambasada. Dupa ce ei il studiaza, „se va decide“ daca primesc sau nu viza. Mie nu mi-a trecut prin minte, nici o clipa, sa ma dezic. Le-am spus ca vreau viza, ca vreau sa intru in tara mea, fara nici un fel de conditii. Ce vreti voi eu n-am sa fac niciodata, nu se va intimpla niciodata sa ma dezic – le-am spus-o in fata. Vazind ca sint hotarit, ca nu vreau sa ma dezic, mi-au dat voie sa intru in tara, sa ajung acasa la familia mea.

De la Viena am fost supravegheat, din tren
Si a inceput din nou, de a doua zi, supravegherea dvs., dupa ce v-ati intors la Ploiesti.
Nu de a doua zi! Din gara Viena, de cind m-am urcat in tren, am fost urmarit si a mers cu mine informatorul Securitatii. De la Viena, din tren, si pina acasa am fost supravegheat. Am documente care spun despre urmarirea mea, am vazut raportul dat de securisti despre calatoria mea.
Si a intrat in actiune planul de masuri intocmit de mai multi generali, despre cum veti fi in continuare urmarit dupa intoarcerea in tara?
Da. A intrat in actiune „planul Pavel“. Mie asa mi se spunea in documentele de Securitate, Pavel.
Vreti sa-i dati in judecata pe toti generalii care au intocmit acest plan?
Da. Eu ii stiu, acum, pe toti, le stiu numele. Pentru inceperea procesului, trebuie sa fie citati undeva, la o adresa. Iulian Vlad sau Tudor Postelnicu unde vor primi citatia de prezentare la proces? Unde? Trebuie sa se stie localitatea, strada…

Cine se ocupa de identificarea adreselor acestor generali?
De problema identificarii domiciliului lor stabil se ocupa Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania. Cind se vor identifica adresele acestor securisti, pot sa dea drumul la dosare la Parchet. Si Parchetul General le repartizeaza la celelalte parchete, si in Bucuresti, si in Ploiesti. Vreau ca toti cei care m-au urmarit sa dea socoteala in fata justitiei pentru faradelegile pe care le-au savirsit. As vrea ca toti cei care au facut rau poporului roman sa raspunda in fata legii. Nu se poate sa nu fie judecati si pedepsiti!
in cazul dvs., de unde ar trebui sa inceapa procesul impotriva lor?
in primul rind, de la faptul ca m-au bagat cu forta in spitale psihiatrice pentru motive politice. in mod concret, am fost internat in spitale pentru ca m-am retras din Partidul Comunist Roman in noiembrie 1968. in al doilea rind, m-au tirit in spitale si au vrut sa ma scoata „nebun“ pentru ca am indraznit sa-l caut pe scriitorul Paul Goma. Eu am fost acasa la Paul Goma sa-i sustin actiunea. M-au arestat in locuinta lui, m-au dus la militia din Drumul Taberei, m-au maltratat acolo, m-au obligat sa scriu o declaratie in care sa retractez semnatura pusa pe scrisoarea lui Paul Goma trimisa conferintei post-Helsinki de la Belgrad. Am refuzat acest lucru. A doua zi m-au internat la Sapoca, pentru ca am realizat o legatura cu scriitorul Paul Goma.

In conceptia securistului, toti sotii isi bateau sotiile
Cind v-ati dus la Paul Goma?
in ziua de 5 aprilie 1977.
Si ati vorbit cu el?
Da. Am mai fost inca o data la Paul Goma, la citeva saptamini dupa aceea. Fusese arestat. Am vorbit cu sotia lui, care mi-a spus ca Paul Goma a fost arestat. in timp ce eu vorbeam, un tip a intrat in apartament. Era o bestie in haine de militian, a infipt mina in pieptul meu, m-a scos afara si, de la etajul patru pina la parter, m-a dus numai in lovituri de pumni si de picioare. Acolo, m-au urcat intr-o masina si m-au dus la militia din Drumul Taberei, unde mi-au cerut sa retractez. Si eu n-am retractat nimic. Si atunci m-au internat la Sapoca, in judetul Buzau. Doreau sa-mi faca un tratament ca sa-mi pierd mintile. Acolo nu erau doctori, erau bestii. imi dadeau niste pastile ca sa innebunesc. Dar eu nu le inghiteam. Le puneam sub limba. imi cereau sa deschid gura, ca sa vada daca le-am inghitit. Deschideam gura, dar aveam pastilele sub limba. Cum plecau, ma duceam la toaleta si le aruncam. Asa am scapat. Comisia de medici mi-a dat un verdict de nebun. Puteam ajunge intr-un ospiciu, intr-o inchisoare de nebuni. Dar nu era asa simplu, trebuia sa fiu scos drept „pericol social“, altfel ramineam doar cu un tratament ambulatoriu. Judecatorul, ca eu eram judecat politic, n-a luat in seama verdictul medical. La presiunea Securitatii, un coleg al meu s-a plins ca sint violent in sectia unde lucram, ca l-am imbrincit. Erau marturii mincinoase.

Dar multi dintre colegii mei au depus marturie in favoarea mea. Si au spus ca n-au fost incidente, ca sint linistit, ca maistrul meu minte cind spune ca l-am lovit. Asa am scapat si am putut pleca acasa. Securitatea a chemat-o pe sotia mea, cind eram internat la Sapoca, ca sa dea o declaratie ca am batut-o. Ea s-a tinut tare, a spus ca in 25 de ani de casnicie nu i-am dat o palma. Stiti ce i-a zis securistul care o ancheta: „Nu se poate asa ceva! Ce om e asta care nu-si bate sotia?“. in conceptia lui, toti sotii isi bateau sotiile. El nu putea sa creada ca exista cineva, in Romania, care sa nu-i dea sotiei lui macar o palma. S-au dus si la vecinii mei, tot cu gindul asta: sa smulga o declaratie ca sint violent, ca sint turbulent, ca tulbur ordinea si linistea pe scara. Si oamenii n-au spus ce dorea Securitatea, desi eu nu eram prieten cu ei, ne cunosteam, ne salutam, dar au avut curajul sa zica: Tovarasul Paraschiv nu a tulburat niciodata linistea publica! E un om linistit!

Niste oameni simpli, vecini cu dvs. pe scara blocului, puteau sa zica „Nu“, daca le calca pragul un securist?
Da. Puteau sa n-aiba de-a face cu Securitatea. Se schimba treaba daca erai banuit ca ai trimis o scrisoare in strainatate. Te chemau la Securitate si te faceau sa spui adevarul de care erau ei convinsi. Te omorau in bataie daca nu spuneai, daca nu scriai adevarul pe care ei ti-l dictau. Nu scapai asa usor daca numele tau ajungea in strainatate sau daca erai pomenit la Europa Libera. Scopul lor era sa te faca sa retractezi, sa devii inofensiv pentru regim.
Vi s-a intimplat sa treceti prin aceasta presiune a retractarilor?
De multe ori. Dar n-am cedat niciodata.

Vecinul meu mi-a salvat manuscrisul
De ce ati facut aceasta carte: Asa nu se mai poate, tovarase Nicolae Ceausescu!?
E o lunga scrisoare pe care am scris-o lui Nicolae Ceausescu. Am vrut sa-i arat contradictia dintre promisiunile si declaratiile lui facute in fata poporului, de mai multe ori, si realitatea vietii noastre politice si sociale. Am ales doua domenii: primul – Ministerul de Interne si Securitatea, al doilea – viata sindicala. Dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, care spunea ca nu avem de reabilitat pe nimeni, la Plenara Comitetului Central din aprilie 1968, Ceausescu a spus ca, totusi, avem de reabilitat citeva persoane care au avut de suferit. La acea plenara din 1968, Ceuasescu a dat asigurari poporului ca nu se va mai intimpla ca in perioada Dej, ca un ministru, un activist de partid sau un simplu om al muncii sa plece dimineata la munca, de acasa, si sa nu mai fie sigur ca se mai intoarce inapoi.

Iar eu i-am aratat lui Ceausescu ce mi s-a intimplat mie. Dupa ce mi-am dat demisia din Partidul Comunist, in 1968, am fost arestat timp de un an si jumatate, am fost ridicat de pe strada. Iar familia mea n-a stiut nimic despre mine, nu stia unde sint. Atita stiau: ca m-a arestat Securitatea, dar unde sint, cind ma elibereaza, familia nu stia nimic. Asta i-am aratat lui Nicolae Ceausescu. Si i-am scris si despre alte promisiuni demagogice. Scrisoarea avea titlul: Aceasta v-o spun eu, v-o spun muncitorii, clasa noastra muncitoare, intelectualitatea, intregul popor roman: asa nu se mai poate, tovarase Nicolae Ceausescu! Ideea mea era ca Nicolae Ceausescu trebuie sa se opreasa. L-am invitat la dialog si am cerut sa ma primeasca in audienta.

Ati ajuns la Ceausescu si i-ati inminat scrisoarea?
Nu, n-am ajuns, nu m-au lasat securistii. in ziua de 14 mai 1987, Securitatea mi-a facut perchezitie acasa. Din apartament se auzea zgomot de scris la masina. Si au vrut sa vada ce scriu eu, ce gindesc eu, ce am eu in cap. Aveam materialul in cinci exemplare, l-am batut la masina de scris pe foita foarte subtire, pe jumatate de coala A4. Scriam pe foita subtire ca sa fie usor de manevrat si de transportat. Eu am raspindit manuscrisele. Aveam in casa doar doua exemplare, pe care mi le-a confiscat Securitatea. Celelalte trei le-am imprastiat in tara. Unul l-am dat copilului meu de la Calarasi, care era inginer. Am dat un alt exemplar la o ruda din Ploiesti. Al cincilea exemplar l-am dat vecinului meu de apartament, care statea la doi metri de usa noastra. Securitatea a fost si la copilul meu si i-a confiscat documentul. Exemplarul de la ruda noastra din Ploiesti a ajuns tot pe mina Securitatii, ca ea era informatoare. Eu cred ca l-a predat ea, nu cred ca i-au facut perchezitie.

S-a salvat un singur manuscris. Cum?
Asta e interesant. Vecinul meu era un baiat tinar care atunci terminase Conservatorul. Sotia lui era tinara, tot absolventa de Conservator. Ei faceau naveta Bucuresti-Madrid cind doreau, de doua-trei ori pe an, fara nici o problema. Eu cred ca erau colaboratorii si informatorii Securitatii, altfel nu-mi explic aceste dese calatorii in strainatate. Meritul vecinului meu este acesta: a pastrat manuscrisul, nu l-a dat la Securitate, l-a dat mamei lui care locuia la Braila. Acolo a trait manuscrisul pina dupa Revolutie, cind l-am recapatat, in ianuarie 1990. Cred ca vecinul meu a jucat un rol dublu: a fost si agentul Securitatii, dar m-a aparat si pe mine.

Intelectualii au fost niste lasi
Aceasta lunga scrisoare, transformata in carte, e prima oara cind vede lumina tiparului?
Da. E inedita.
De ce ati vrut sa publicati aceasta scrisoare in volum?
Am vrut sa cunoasca toata lumea realitatea luptei pe care am dus-o eu, la locul meu de munca, la Ploiesti. Eu am dus o lupta! Pentru ce credeti? Pentru aplicarea politicii Partidului Comunist Roman in practica. Eu ziceam: a zis tovarasul Nicolae Ceausescu ca se vor tine niste „tribune ale democratiei“, unde toti oamenii muncii vor avea posibilitatea sa-si spuna parerea. De ce nu se tin aceste „tribune ale democratiei“? De ce nu putem vorbi liber la sedintele noastre de sindicat? Iar in aceasta scrisoare am vorbit si despre suferintele mele, despre cum am fost internat in spitale psihiatrice, cum au vrut sa ma scoata nebun.

Mi-a facut mare placere sa va vad in filmul lui Alexandru Solomon, Razboi pe calea undelor. Sinteti filmat in blocul in care a locuit Paul Goma, pina in 1977, in Drumul Taberei. Acolo stati de vorba cu fostii vecini ai lui Paul Goma. in film este aceasta secventa tulburatoare: in prezenta unui aparat de filmat, ii luati la rost pe vecini, ii intrebati de ce nu l-au sprijinit pe Paul Goma. Iar acele persoane zic: „Da’ de ce sa ne intereseze Goma, cind Goma nu-si cunostea vecinii“. Cum vi s-au parut acei vecini?
Niste lasi, ca majoritatea poporului nostru; in special intelectualii au fost niste lasi. Nu poti sa ceri unui taran sa lupte pentru drepturi si libertati... Dar un intelectual n-are dreptul sa fie las. Asta este atributul intelectualitatii: sa discute problemele politice ale tarii. Intelectualii nostri nu trebuie sa accepte sa traiasca oricum. Or, intelectualii nostri au fost niste lasi. Daca li s-a dat apa, hrana si adapost, nu i-a mai interesat demnitatea lor, nu i-au mai interesat interesele generale. Ei s-au declarat multumiti si executau orbeste toate ordinele si directivele pe care le primeau de la partid. O asemenea atitudine eu am condamnat-o intotdeauna. Paul Goma a fost o exceptie. Ca si Doina Cornea, de la Cluj, care este un simbol! Iata ce a putut face o femeie! in tara noastra avem atitea femei, toate femeile din tara noastra ar fi putut sa scrie niste scrisori si sa le trimita in Occident, prin rudele lor, prin prietenii lor, sa protesteze impotriva dictaturii comuniste. Dar n-au facut-o..., doar Doina Cornea a luptat...

Nici astazi vecinii lui Paul Goma, ca si multi altii, nu recunosc ca au fost pasivi, ca n-a existat solidaritate.
Bineinteles, erau niste persoane inchise, izolate. intr-adevar, erau oameni lasi si egoisti. Daca le-a dat partidul apa, hrana si adapost, nu le mai trebuia nimic altceva. Ce sa-i intereseze Goma?
Dar de ce aceasta reactie a lor si astazi?
Nu au constiinta. Nu au constiinta poltica, adica sa fie niste cetateni care sa participe la apararea cetatii, tot asa cum cetatea ii apara pe ei. Ei nu vor sa se implice in cetate. Multi nici nu se duc sa voteze.

Trebuie un proiect de lege al victimelor dictaturii comuniste
De ce v-ati dus la presedintele Basescu?
Am vrut sa-i spun ca nu ne putem declara niciodata multumiti de condamnarea crimelor si nelegiuirilor comuniste, la modul teoretic. Nu e suficienta condamnarea teoretica a comunismului, mai trebuie sa facem o comisie, formata numai din victimele dictaturii comuniste, care sa propuna un proiect de lege pe baza caruia toate victimele dictaturii comuniste sa poata chema in justitie pe tortionarii lor. Tudor Postelnicu sau Iulian Vlad n-au actionat direct, ei au dat ordinele, dar trebuie sa raspunda pentru dispozitiile date.
Dvs. ati vrut sa vorbiti cu presedintele Basescu, a fost solicitarea dvs.?
Da. E solicitarea mea inca de la 18 decembrie 2006, de cind a fost condamnat comunismul in Parlament. Tortionarii trebuie sa ajunga in fata justitiei. De atunci, de la 18 decembrie 2006, m-am mai intilnit de doua ori cu domnul presedinte Basescu si i-am amintit ca mi-a promis ca ma primeste in audienta. Domnul presedinte Basescu a spus ca ma invita la Cotroceni si mi-a spus sa tin legatura cu consilierul lui. Mi-a si spus: domnule Paraschiv, vreau sa vorbim, tineti legatura cu consilierul meu. Si am tot tinut legatura cu consilierul domnului presedinte, Teodor Baconsky, care e acum ambasador la Paris.

L-am sunat de multe ori, dar nu a vrut sa ma lase sa ajung la domnul presedinte Basescu. I-am trimis un memoriu in care am scris problemele pe care vreau sa le discut cu domnul presedinte Basescu. Si domnul Baconsky n-a vrut sa faca nimic. Si m-am mai intilnit cu domnul presedinte Basescu la 3 august 2007, in Covasna, si la 15 noiembrie 2007, in Brasov. I-am reamintit ca mi-a promis ca ma primeste sa discutam. Din nou mi-a spus: domnule Paraschiv, luati legatura cu consilierul meu. Era un alt consilier, domnul Alexandru Gussi, care m-a ajutat si m-a sprijinit sa ajung la domnul presedinte Basescu.

Domnule Paraschiv, chiar credeti ca securistii care au dat ordin sa fiti batut si arestat, sau cei care v-au maltratat, credeti ca pot pati ceva, pot sa fie judecati?
Acum, nu cred ca pot sa pateasca, in conditiile pe care le-a creat Ion Iliescu si cu toti comunistii din tara noastra. Trebuie un proiect de lege al victimelor dictaturii comuniste prin care sa fie judecati toti securistii care au facut rau poporului roman. Dar o lege foarte clara, nu asa cum a fost legea CNSAS-ului. CNSAS s-a nascut aproape mort, iar acum se doreste anihilarea CNSAS, ca urmare a unui adevarat complot intre comunisti si ofiterii de Securitate din Parlamentul tarii noastre. Tot un complot este si la Codul de procedura penala, prin care comunistii ii sprijina pe hoti si pe tilhari.
Ce virsta aveti?
80.

Credeti ca in viata dvs. veti mai trai ziua in care cei care v-au anchetat sau cei care v-au batut sa ajunga dupa gratii?
Am convingerea ca impreuna cu domnul presedinte Traian Basescu vom ajunge la acea zi. Noi am facut un pas inainte: am condamnat comunismul in mod teoretic. Mai urmeaza doi pasi: un proiect de lege pentru condamnarea practica a reprezentantilor Securitatii si, apoi, chemarea in justitie a criminalilor.

Se dadeau doi-trei pasi in spate, se repezeau si ma loveau cu piciorul
Ati fost in lupta cu sistemul comunist din 1968 si pina la prabusirea lui. Nu v-a fost niciodata frica?
Nu mi-a fost frica pentru ca eram constient ca lupt pentru o cauza legala, din punct de vedere juridic. Eu n-am putut fi niciodata acuzat ca am incalcat vreo lege. in al doilea rind, luptam pentru o cauza morala dreapta, eu doream ca Nicolae Ceausescu sa respecte obligatiile pe care si le-a asumat la Helsinki, in 1975, la Conferinta consacrata respectarii drepturilor omului. Eu l-am intrebat pe un ofiter de securitate care ma ancheta: cum explicati aceasta contradictie, ca Nicolae Ceausescu semneaza un document international, iar voi il incalcati, m-ati adus aici, la Securitate, si ma torturati?

Si securistul imi zice: Se intimpla citeodata sa nu te intelegi bine cu sotia ta, in casa, dar totusi esti obligat sa traiesti cu ea. Hopa, am zis, dvs. inselati si Occidentul, si poporul roman. Eu eram supravegheat 24 de ore pe zi, am fost internat in spitale de psihiatrie. Atunci am vorbit de „terorismul politic“ instaurat de Ceausescu. Eu am fost rapit, dupa 1978, de pe strada, m-au bagat cu forta intr-o masina, m-au dus in padurea Paulesti de linga Ploiesti. Alta data m-au dus in alte doua paduri, de dincolo de barajul Paltinu’, si acolo m-au torturat in mod bestial, m-au lasat intr-un lac de singe, vinataile mele erau groaznice, eram negru pe tot corpul.
Cum ati trait caderea lui Ceausescu?
M-am bucurat si m-am dus la lupta.
Cind v-au trecut iluziile?

Cind m-am lamurit cine este Ion Iliescu, cind am vazut ca el si-a consolidat puterea cu vechii comunisti. Mi-am dat seama ca Partidul Comunist Roman a fost reinstaurat la putere.
Cine v-a fost cel mai aproape in vremea comunismului?
Familia, in primul rind sotia mea, si Dumnezeu. Eu am fost batut pina la pierderea cunostintei. Cu picioarele loveau in cutia mea toracica si in stomac, asa cum dau fotbalistii in minge de la 11 metri, cu asemenea forta loveau si securistii in mine. Se dadeau doi-trei pasi in spate, se repezeau si ma loveau cu piciorul. Eu imi pierdeam cunostinta. Dar toate aceste lovituri nu mi-au distrus nici un organ intern. De trei ori am fost batut pina la pierderea cunostintei, dar aveam toate organele interne in stare de functionare. Nu exista alta explicatie decit ca m-a aparat Dumnezeu. Asta e singura explicatie.
(din Obsevatorul cultural, 27.11.2008); 2 decembrie 2008 la 22:46