Fara Basescu, Geoana si alte lighioane...

Va invit la o treaba serioasa. Aici http://literaturaromana.ning.com/

Dovada audio a falsificarii alegerilor

Nu credeam ca la atatia ani dupa Revolutie o sa pot asculta asa ceva

http://blog.imperiaonline.me/2009/11/23/cea-mai-clara-dovada-a-fraudarii-alegerilor-prezidentiale/

Cand este in toane bune cucul

- M-am săturat de viaţă, nu plânge, i-a şoptit Afinia lui Sergiu Pop. Capul parcă i se topea în perna imensă, transpira, o transpiraţie rece, dar zâmbea. Cu o lună în urmă împlinise 94 de ani. De când o ţinea minte, era cocârjată ca un semn de întrebare. La discuţii, din cauza diformităţii coloanei vertebrale, era nevoită să-şi privească interlocutorii dându-şi gâtul pe spate. Sergiu îi evita ochii. Se uita spre fereastră, spre ghivecele de flori de pe pervaz şi se prefăcu că are nevoie să-şi sufle nasul în batistă.
- Sergiule, am trăit destul, m-am plictisit, a auzit şi a simţit mâna Afiniei peste a sa. Nu plânge, cât am trăit…
Afinia n-a fost niciodată căsătorită. Nu era adepta conformismelor. Era prietenă din tinereţe cu bunica lui Sergiu, iar cu Sergiu se purta ca şi cum i-ar fi nepot. Când el a fost mic, mergeau toţi trei în excursii mai în fiecare duminică. Adesea se hotărau unde să plece doar când ajungeau în gara veche a Deaniei. Excursiile au fost pricină de scandaluri nenumărate, părinţii lui Sergiu erau revoltaţi că nu li se spunea unde plecau, iar bunicul lui Sergiu, care întotdeauna stătea acasă, era nevoit, pe post de paratrăsnet, să îndure reproşurile fiicei lui când se nimerea să-i viziteze duminica şi ei erau duşi. Atunci Victoria, mama lui Sergiu, ameninţa invariabil că n-o să le mai lase nepotul în grijă. Însă asta nu s-a întâmplat, Sergiu a stat până la intrarea în liceu la bunici.
- Mai fumezi, Sergiu?, se interesă ca întotdeauna Afinia.
- Da.
- Tot Claudia ţi-e prietenă?
- S-a terminat. Emilia.
- O să mor. Răceala asta o să mă doboare.
- Vorbeşti prostii, tanti. Soiul rău este răzbătător. Nu mori că trebuie să-mi dai bani să merg la fete. N-o să mă laşi lefter.
- Şi băncile dau faliment, apoi oamenii…, Sergiu.
Sergiu se străduia să pară că glumeşte.
- Mai ai doi ani şi gata liceul, o să fii chiar bărbat. O să-ţi aduci aminte de mine?
- Trebuie să merg la toaletă. Sergiu nu ştiu cum a ieşit din cameră, iar în baie, după ce s-a spălat pe faţă, a tras apa la toaletă. Stătea şi se uita în oglindă şi-şi dădea seama că nimic n-o să fie ca până atunci. Ştia c-o să moară Afinia, l-a auzit pe doctor când a vorbit cu bunica lui. Se străduia să se gândească la ce-a visat în noaptea trecută, ca să-şi reprime tristeţea. Trebuia să dea teză, iar profesoara le-a dat subiectul “Când este în toane bune cucul”.
- Du-te la dulap. Pe a doua poliţă, sub cămăşi, e un plic. Scrie numele tău pe el. Sunt marea parte a economiilor mele. Cheltuie banii cum vrei… Sunt ai tăi. Nu spune nimănui de ei, este secretul nostru.
- Tanti… Sergiu se aplecă s-o sărute pe obraji pe Afinia. Se străduia să nu plângă.
- Poţi să plângi, dacă-ţi face bine, nu e ruşine, adevăraţii bărbaţi şi plâng…
Vorbea cu Afinia despre orice, de parcă-i era colegă de şcoală. Afinia îl învăţase primele înjurături.
Când a murit Afinia, cei apropiaţi au fost curentaţi, ai zice. Se împiedecau unii de alţii, nu pune aia acolo, pune-o dincolo, sună în stânga, ba în dreapta, cheamă popa, comandă coroanele, vorbeşte cu groparii, pentru sicriu, anunţă prietenii, am uitat ceva?
După ce doctorul Chiorean a certificat decesul, au spălat-o pe Afinia şi au îmbrăcat-o cu haine noi. Sergiu, întrând în cameră, revenit de la magazin, a observat că pe talpa pantofului drept al Afiniei a rămas o etichetă galbenă.
Spre seară, doi haidamaci au adus sicriul.
- E o treabă, cucoană, i s-a adresat unul cu început de chelie bunicii lui Sergiu.
- Ce treabă?
- Nasoală, a naibii, nu merge capacul, se băgă în discuţie şi celălalt, cu cel puţin 47 la bocanci.
- Dar pentru o sticlă de palincă o dăm gata…, reluă primul.
Sergiu se uita nedumerit, toţi din familie au ieşit, de el au uitat. A văzut cum cei doi o aşează pe Afinia pe podea, pe covorul înflorat, cu faţa în jos, cum cheliosul îi pune sub faţă o pernă cu broderii. Apoi cum haidamacul cu 47 la bocanci s-a lăsat cu greutatea unui picior pe coloana vertebrală a Afiniei, de mai multe ori, până oasele au pârâit. Haidamacii au băut câte un gât de palincă.
- Tanti, azi noapte eram disperat cu o teză, îşi aminti Sergiu că grăise după ce s-a întors de la toaletă. Ce vis… Profei i-a căşunat să scriem despre “Când este în toane bune cucul”.
- Şi ai sfeclit-o, bănuiesc…
- Sigur, m-am trezit disperat, ud leoarcă.
- Eşti o figură, Sergiule, auzi, o teză despre toanele cucului… Cucul… Mă rog, asta-i…
- Tanti Afinia…
- Lasă…
Ajutaţi de haidamaci, bunicul şi bunica au reuşit să pună corpul îndreptat al Afiniei în sicriu. Acesta era cum a fost poate doar în tinereţe.
- A trebuit să ajungă după moarte ca alţii, la linie, că vie le avea pe-ale ei, murmură bunica lui Sergiu, iar el privea de pe scaunul maro unde-i plăcea să şadă Afiniei. Cei maturi tot nu păreau să-i simtă prezenţa. Iar pisica Afiniei i s-a aşezat în poală.
- Când este în toane bune cucul, i se întoarseră lui Sergiu cuvintele ca un bumerang în urechi.

Va invit sa va inscrieti pe LITERATURA http://literaturaromana.ning.com/

Dementul Traian Ungureanu

Traian Ungureanu a scris pe blogul său un text care arată că este pur şi simplu dement:

„Nu e timp de plîns! E clipa revoltei! Au ars a doua oară morţii Timişoarei. Banda lui Geoană, Antonescu şi Johannis a intrat în Timişoara, prin trădarea primarului Ciuhandu, trădătorul neuitatului Corneliu Coposu. Au dansat pe sîngele care a scăldat Piaţa Oprei!

De ajuns! Pînă aici! Lăcomia nefericiţilor care vor să înghită România a îndrăznit, astăzi, să se atingă de Timişoara. Astăzi, de 1 decembrie, ziua naţională a României!

Dragii mei prieteni, aţi văzut ce ne aşteaptă sub Geoană!

Protestaţi! Oricum şi oriunde! Pe stradă, pe net, între prieteni şi mai ales PRIN VOT, PE 6 D#ECEMBRIE!

Gloria Timişoarei nu se va stinge niciodată!”

Când te gândeşti că omul este în Parlamentul European...

Basescu si poporul. Teapa...

Ce trebuie sa mai faca Basescu sa nu fie reales?

Basescu, Lenin, Bogza

Am găsit un text interesant, semnat de Mihai Iovănel, pe blogul revistei „Cultura”:

„Lansez invitatia, adresata atat formatorilor de opinie şi cariatidelor societăţii civile mature si responsabile, cat si oamenilor simpli, poporului, de a semna textul de mai jos:

Daca ar veni cineva de pe alta planeta si-ar intreba: – Cine e Traian Basescu ? iar noi am vrea sa-l facem sa priceapa total, dintr-odata, cred ca i-am putea raspunde: – Traian Basescu e omul pe care-l iubesc milioane de oameni. Acesta este un adevar, o realitate a umanitatii, a planetei noastre. Pe Traian Basescu il iubesc milioane de oameni, fiecare cu dragostea lui, calda, adinca si intreaga, ca si cum el singur l-ar cunoaste si l-ar iubi. Il iubesc milioane de oameni, cu cea mai profunda dragoste de care sunt in stare, ca si cum in clipa mortii Traian Basescu i-ar fi chemat pe fiecare in parte, lasindu-le mostenire tezaurul inimii lui uriase si fierbinti. Pe Traian Basescu oamenii il iubesc cu inima lui Traian Basescu, intorcindu-i, toti impreuna, dragostea cu care el i-a iubit. Acesta este un adevar, o realitate a umanitatii, a planetei noastre. Un om a aparut dintre oameni, atit de mare si de generos, incit i-a putut iubi pe toti, luptind intreaga viata, cu toata forta geniului sau, pentru binele lor, iar astazi milioane de oameni descopera ceea ce e mai bun si mai adinc in fiinta lor, in dragostea cu care il iubesc pe Traian Basescu. In Traian Basescu, in chipul si in faptele lui, oamenii vor putea gasi oricind sensul adevarat si adinc al omeniei. In Traian Basescu, in chipul si in faptele lui, oamenii vor putea afla oricind, si pasiunea cu care trebuie doborita vechea si nedreapta lume, si dragostea, lumina si omenia cu care tre­buie cladita lumea noua.

P.S.

Textul de mai sus reprezinta un fragment dintr-un articol al lui Geo Bogza despre Lenin; singura modificare pe care am operat-o a fost inlocuirea lui Lenin cu Traian Basescu. Il reproduc in continuare, in intregime, pentru virtutile lui literare, la care ar putea trage cu ochiul chiar insi cu centura neagra la lovitura cu limba (Traian Ungureanu & co):

Geo Bogza, Daca ar veni cineva de pe alta planeta…:

„Daca ar veni cineva de pe alta planeta si-ar intreba: – Cine e Lenin ? iar noi am vrea sa-l facem sa priceapa total, dintr-odata, cred ca i-am putea raspunde: – Lenin e omul pe care-l iubesc milioane de oameni. Acesta este un adevar, o realitate a umanitatii, a planetei noastre. Pe Lenin il iubesc milioane de oameni, fiecare cu dragostea lui, calda, adinca si intreaga, ca si cum el singur l-ar cunoaste si l-ar iubi. Il iubesc milioane de oameni, cu cea mai profunda dragoste de care sunt in stare, ca si cum in clipa mortii Lenin i-ar fi chemat pe fiecare in parte, lasindu-le mostenire tezaurul inimii lui uriase si fierbinti. Pe Lenin oamenii il iubesc cu inima lui Lenin, intorcindu-i, toti impreuna, dragostea cu care el i-a iubit. Acesta este un adevar, o realitate a umanitatii, a planetei noastre. Un om a aparut dintre oameni, atit de mare si de generos, incit i-a putut iubi pe toti, luptind intreaga viata, cu toata forta geniului sau, pentru binele lor, iar astazi milioane de oameni descopera ceea ce e mai bun si mai adinc in fiinta lor, in dragostea cu care il iubesc pe Lenin. In Lenin, in chipul si in faptele lui, oamenii vor putea gasi oricind sensul adevarat si adinc al omeniei. In Lenin, in chipul si in faptele lui, oamenii vor putea afla oricind, si pasiunea cu care trebuie doborita vechea si nedreapta lume, si dragostea, lumina si omenia cu care tre­buie cladita lumea noua. Am vazut chipul lui Lenin ivindu-se din urzeala unui covor tesut de femei calmuce: Lenin parea calmuc. Am vazut chipul lui Lenin ivindu-se din urzeala unui covor tesut de femei uzbece: Lenin parea uzbec. Am vazut chipul lui Lenin tesut din fire de matase de femei chi­neze : ele si-l inchipuisera ca pe un chinez. Nu am vazut, dar sunt sigur ca undeva in Africa exista un chip al lui Lenin din care s-ar putea crede ca a apartinut rasei negre. Popoare, neamuri si rase si-l insusesc, si-l vor cit mai aproape de viata si inima lor. Fiecare om i se daruie, convins ca dragostea lui e mai fierbinte si mai adinca decit a celorlalti. Eu care scriu aceste rinduri cred ca-l iubesc pe Lenin cel mai mult, iar tu care le citesti esti sigur ca-l iubesti si mai mult. Aceasta e maretia, forta si universalitatea figurii lui Lenin. Fiecare om il iubeste simtindu-l al lui si al inimii lui. Fiecare popor il iubeste simtindu-l al sau si al aspiratiilor sale. Si ceea ce e mai bun in uma­nitate il iubeste, simtindu-l al el si al idealurilor ei. Daca ar veni cineva de pe alta planeta si uimit de dragostea uma­nitatii fata de Lenin, ar vrea sa-i afle temeiul, nu i-am putea raspunde decit cu cuvintele celui mai mare biograf liric al sau: Pentru ca a fost, dintre oameni, cel mai uman. Acesta este iarasi un adevar, o realitate a umanitatii, a planetei noastre. Oamenii iubesc in Lenin cea mai inalta culme a omeniei, tot ceea ce a putut produce umanitatea mai conform cu chipul ei din zile de sarbatoare. Faptele lui Lenin indreptatesc omenirea sa-l considere, cu o ne­tarmurita mindrie, un titan. Istoria ii inscrie numele pe cea mai glo­rioasa si solemna pagina. Lumina Revolutiei din Octombrie, care poarta pecetea geniului lui Lenin, pluteste ca un nimb pesta o omenire noua si creatoare. Dar acest titan a fost, in viata lui, in gesturile lui de fiecare zi, in raporturile lui cu oamenii, in substanta si in esenta fiintei lui, de o pilduitoare si emotionanta simplitate, de o pilduitoare si emotionanta omenie. Pe oameni, Lenin i-a iubit cu o inima uriasa si cu o gingasie de copil. Asa il tin minte popoarele si asa il iubesc la rindul lor. Daca Lenin ar invia, daca s-ar ivi iarasi printre oameni, toate cele cinci continente l-ar coplesi cu dragostea lor. Daca s-ar sti ca-i e foame, sute de milioane de oameni ar face ceea ce faceau, in anii revolutiei, soldatii rusi: si-ar rupe piinea in doua si-ar imparti-o cu el. Daca s-ar afla ca-i e frig, sute de milioane de oameni si-ar scoate haina si s-ar duce sa-l inveleasca. Iar daca ar atipi o clipa pe patul lui simplu, intreaga umanitate ar pasi in virful picioarelor pentru a nu-l trezi pe acest minunat si urias copil al ei”.

Contemporanul, 20 aprilie 1956, nr. 16”

Ceva ce n-o sa va dezamageasca!

Aici http://literaturaromana.ning.com/

Haideti sa-l facem presedinte pe Crin!

Votati caracterul!

Ati vazut prima si, sper, nu ultima dezbatere intre candidati sambata, la Cluj. Acolo, am reusit sa demonstrez ca pot sa il inving pe Traian Basescu. Si ca jocurile nu sunt inca facute. Am fost deschis si onest, la fel ca in fiecare moment important din acest an. Asa am fost cand am castigat presedintia PNL, la inceputul anului. Asa am fost cand l-am propus pe Klaus Iohannis premier. Sincer, deschis, fara complexe. Sunt un om liber si asa vreau sa fiu si ca presedinte. Un om care are in spate doar sprijinul oamenilor care il voteaza.

Duminica voi vota pentru schimbare. Si va indemn sa faceti la fel. Insa va mai indemn ceva. Votati omul inainte de orice sigle. Votati caracterul. Nu conteaza cate cifre invatam fiecare dintre noi pentru a da bine in cadru. Important este caracterul. Uitati-va la presedintele actual. Sunt sigur ca stie foarte multe cifre si se pricepe la administratie. Si, cu toate astea, de ce o ducem atat de rau ca tara?

Conteaza caracterul. Un presedinte sau un viitor presedinte trebuie sa nu minta. Sa nu fure. Sa fie integru. Sa nu ii fie rusine de trecutul sau. Sa nu aiba schelete in dulap. Sa nu fie la mana altora. Sa aiba curajul sa ia decizii importante si grele atunci cand e nevoie. Sa aiba onoare.

Presedintele, prin actiunea sa, prin modelul sau, da directia tarii. El trebuie sa fie un om de care sa fii mandru si care sa te inspire. Care sa nu te faca sa te rusinezi si pe care sa nu-l banui de agende ascunse.

Veniti la vot. Sa nu credeti ca jocurile sunt facute. Sa nu credeti ca totul este decis. Nu este. De noi depinde. Daca stam acasa, decid altii pentru noi. Avem sansa unei schimbari extraordinare.

Va astept alaturi de mine pe 22 noiembrie!
Crin Antonescu

Scrisoare catre Base. Am primit-o prin e-mail

Dragă Traiane,

Sunt eu, fostul tău alegător. În 2004, te-am votat cu speranţa că voi trăi mai bine, într-o ţară normală şi liniştită. Te-am votat cu speranţa că vei stârpi corupţia, că nu ne vor mai conduce baronii şi clientela abonată la banul public, ci oameni competenţi şi integri. Te-am votat cu speranţa că vei fi un preşedinte care-şi respectă cuvântul dat. Am sperat că vei fi un preşedinte pentru mine, nu pentru tine.

Din păcate, m-ai dezamăgit. Ai fost un preşedinte numai pentru tine, pentru partidul tău şi pentru clanul tău. Ai provocat scandal după scandal, încercând să-mi distragi atenţia de la ceea ce vreau eu, ca să mă gândesc numai la ceea ce vrei tu. Ai promis ceva şi ţi-ai luat cuvântul înapoi de zeci de ori, încercând să mă prosteşti în faţă. Ai pus în funcţii şi în demnităţi publice oamenii tăi, care s-au dovedit a fi nişte incompetenţi cu o singură calitate: slugărnicia faţă de tine! Poate că tu ştii mai bine ce calităţi personale o avea doamna Udrea, dar eu am văzut doar nesimţire, incultură şi clientelism politic. La fel, şi la prietena dumneai şi a ta, doamna Ridzi...

Apropo, fiica mea, care acum cinci ani era în clasa a IV-a, se apropie acum de vârsta majoratului. Ce zici, crezi că are vreo şansă să ajungă europarlamentar, ca EBA aia mică, a ta?!

Da, într-adevăr, patru ani am trăit mai bine. Am simţit că muncesc pentru mine, că am un salariu mai bun şi un venit mai mare. Chiar şi maică-mi i-a crescut pensia de trei ori, faţă de cât avea pe vremea lui Năstase. Dar ăsta nu e meritul tău! Tu chiar n-ai făcut nimic. Ba nu, de fapt ai făcut. Ai purtat un război politic permanent, bazat pe minciună, manipulare şi dorinţă de distrugere. În utimul an, trăiesc muuult mai rău. Firma la care lucrez e sufocată cu taxe şi impozite, o jumătate din oameni au fost deja daţi afară. Mie, deocamdată, mi-au redus salariul şi mă aştept ca, oricând, să devin şomer. Iar tu mă pui să-ţi plătesc din buzunar (eventual şi pe fie-mea, când s-o angaja) împrumutul la FMI, bani pe care nu ştie nimen i cum îi cheltuiţi tu şi ai tăi... Apropo, mi-amintesc cum ziceai acum un an, când te pupai cu Geoană: „Guvernul PD-L-PSD este guvernul la care am visat”. Şi, de-atunci, o ducem tot într-o criză! O criză economică, politică şi morală.

Dragă Traiane,

În schimbul votului meu, ţi-am cerut să fii un adevărat Şef de Stat, iar tu te-ai comportat ca un şef de trib, obsedat de putere. Eşti un om meschin şi rău, căruia nu-i pasă decât de sine însuşi şi care ar face orice ca să rămână în fruntea bucatelor. În cinci ani de mandat, ai avut o singură realizare: nesimţirea la putere în România!

Eu, unul, m-am săturat şi n-am de gând să stau cu mâinile-n sân. Ştiu că ai vrea să mă ţii acasă în ziua alegerilor. Ştiu că, în ziua aia, ai vrea să iasă din casă doar băieţii tăi (eventual şi ai lui Geoană), aduşi la urne cu autobuzul sau cu hârtia de o sută. Ştiu că ai vrea să intri în turul II cu prietenul tău, Geoană, un om slab şi şantajabil, care a jucat mereu după cum i-ai cântat tu. Ştiu că vrei să furi alegerile, profitând de indiferenţa mea şi a celor ca mine. Dar te asigur că pariezi greşit de data asta!

Te asigur că, duminică, 22 noiembrie, voi ieşi din casă. Şi îi voi lua şi pe ai mei!

Voi vota un Preşedinte care ne uneşte, nu ne dezbină.

Voi vota un Preşedinte competent, integru şi neşantajabil.

Voi vota un Preşedinte care-şi respectă cuvântul dat.

Voi merge la urne şi voi vota un om de bun-simţ, pentru ca, împreună să scoatem România din criză.

Voi vota ANTONESCU PREŞEDINTE!.

Semnat,

Un cetăţean de bun-simţ al României

P.S.: De ANTONESCU ţi-e cel mai frică în turul II, nu, Traiane?! (nu aştept răspuns scris, poţi să-mi dai replica la televizor, că oricum apari fără contracandidat, de frică să nu te ia ANTONESCU la întrebări...).

P.S.S. Trimite-i scrisoarea si lui Basescu. Sa afle si el.

Sa auzim doar de bine!

Iarna nu-i ca Che Guevara!

Bani pentru Crin

http://www.youtube.com/watch?v=sP5WGS9hU1I&feature=player_embedded

Base pariaza pe Crin... Via Ioska

Hai la LITERATURA!

O provocare pentru oamenii inteligenţi. Vă invit să vă înscrieţi. Aici

http://literaturaromana.ning.com/

Prima zapada

Alexandru Santamaria nu se legăna cum a văzut Călin Bob în filme. Doar atârna de funie, cu pantalonii gri, călcaţi atent la dungă, murdăriţi de fecale şi urină. “A avut oare erecţie înainte de moarte?”, a crescut întrebarea în capul lui Călin, repede alungată de amintirile despre fostul lui profesor de fizică. Cât l-a mai cicălit, câte note proaste i-a dat la liceu, cum le-a povestit şi părinţilor că nu se străduieşte deloc să înveţe, şi ce palme a primit de la tatăl său pentru asta. Stătea şi se uita, ar fi vrut să se apropie, însă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, îi era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: “Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile tot repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor şi părinţilor. N-a nins încă, totuşi prima ninsoare nu e departe, ceru-i precum cimentul, ba chiar mai închis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândeşte Călin. Noaptea e pe cale să alunge pâlpâirile de lumină din poiană. A ieşit să se plimbe după ce-a pierdut 100 de lei la poker, bani pe care nu-i avea. Şi trebuia să plătească datoria în două zile. Era nervos, roşu la faţă, nu de pagubă în principal, ci fiindcă Florin, Alin şi Viorel l-au miştocărit crunt. De obicei câştiga el. Azi însă n-a fost în mână şi cei trei i-au simţit de la început slăbiciunea ca sălbăticiunile sângele.
I se părea că Santamaria îl priveşte din ştreang. “Să te sânzuri când ai un asemenea nume…”, murmură Călin şi-şi aprinse o ţigară. “Acum pot fuma şi-n faţa ta, na.” De undeva, de departe, se amestecau voci.
Se apropie de fostul profesor cu ţigara în colţul gurii. Dintr-o dată a început să ningă. Îl căută pe spânzurat în buzunarul de la piept al scurtei şi găsi un pormoneu. Erau în el 10 lei, acte şi-o scrisoare de adio. “Ce scârţar”, înjură în barbă şi-şi înghesui fulgerător pormoneul sub pantaloni, în chiloţi.Vocile erau foarte aproape.
“Dumnezeuleee”, a început să strige şi să alerge în direcţia vocilor.
Erau doi poliţişti şi câţiva inşi care aveau casele prin preajmă.
Cuvintele i-au secat şi-şi tot agita mâna în direcţia mortului. Şi ningea des, cu fulgi cât ciupercile de rouă, compară mental.
- Mi-a zis că se omoară, l-a auzit pe unul, cu barbă roşcată şi înfofolit jerpelit.
- Copile, nu te apropia de el, i-a spus printre dinţi un poliţist. Călin a dat din cap că înţelege. Acelaşi poliţist a găsit un fişic de sute în pantalonii lui Santamaria, după ce i-a tăiat funia. 1300 de lei.
- N-a lăsat nici o hârtie explicativă, l-a auzit Călin pe celălalt poliţist şi a început să plângă.
- Nu plânge copile, aşa e viaţa, l-a împis într-o parte un bătrân. Călin hohotea. Iar pe chipul lui Santamaria fulgii începeau să se topească. Parcă lăcrima şi spânzuratul.
- A murit foarte recent, concluzionă careva. Călin nu ştiu cine, căci ochii îi erau plini de lacrimi. “Ce tâmpit sunt. Fraier. Şi morţii mă umilesc”, îşi spuse.
- Ce ţi-e şi cu viaţa, i-a fost profesor, se ridică din grup altă voce.
Călin Bob arse acasă pormoneul în teracotă. N-a citit ultimele rânduri ale lui Santamaria. Nu s-a uitat la televizor şi-a dormit fără vise. Ninsoarea s-a oprit abia după o săptămână.
Alexandru Petria

Inca o proza de-a mea in Ziarul de Duminica

Cititi, ca merita. Zic eu, cu modestie... Aicea e locul faptei
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-o-fapta-crestineasca-4993192/

Pro Paul Goma. Semnaţi!

Am găsit pe net:

„Petiţie pentru acordarea cetăţeniei Române scriitorului PAUL GOMA şi familiei sale

destinatar: Domnului Preşedinte al României, Traian Băsescu * Domnului Ministru al Afacerilor Externe, Domnului Ministru al Culturii şi Cultelor * Domnului Ministru al Justiţiei, Cătălin Predoiu

Scriitorul român PAUL GOMA s-a născut pe data de 2 octombrie 1935 în Basarabia, pe atunci ţinut românesc. A locuit mai bine de patru decenii în România, a fost membru al Uniunii Scriitorilor dupa debutul editorial oficial din anul 1968 cu volumul "Camera de alături". De atunci a publicat peste 30 de volume de proză, memorialistică şi publicistică atât în România cât şi în Occident. Pe data de 20 noiembrie 1977 este obligat să părăsească România după arestări şi presiuni succesive din partea Securităţii, împreună cu familia sa. Motivul: faptul că nu era de acord cu manifestările regimului comunist, totalitar, extremist, care se cimentuia în România. A fost singurul scriitor căruia i s-a luat cetăţenia română prin decret prezidenţial în 1977 şi a fost exclus în mod abuziv din U.S.R. din motive politice. Şi asta pentru că avea curajul să spună cu voce tare sau să scrie apăsat că gândeşte altfel decât ceilalţi!
În alte ţări (cum ar fi Cehia, Polonia sau Ungaria) disidenţii de talia lui Paul Goma au fost recuperaţi de generaţiile actuale şi puşi la loc de cinste. În România comunismul a fost condamnat doar la televizor sau în Parlament, pe hârtie...

Acesta nu este primul apel pentru reacordarea cetăţeniei romane pentru Paul Goma, în 2006-2007 au mai existat petiţii înaintate autorităţilor noastre, semnate de peste 500 de cetăţeni români, intelectuali, scriitori, jurnalişti, artişti plastici. De asemenea, au existat o serie de scrisori adresate preşedintelui României, Trăian Băsescu, de către PAUL GOMA, la care acesta n-a avut timp să răspundă.

Solicităm autorităţilor notificate în prezenta petiţie să găsească o soluţie pentru repararea acestei injuste erori istorice, prin reacordarea cetăţeniei române lui PAUL GOMA printr-un act normativ special (ordonanţă, decret, etc.) fără ca să fie necesară o cerere expresă din partea acestuia, deoarece PAUL GOMA nu a renunţat printr-o cerere expresă la cetăţenia română, i-a fost retrasă în mod abuziv şi fără ca el să fie de acord cu acest act.(...)
Autor: Grigore SOITU, scriitor, membru U.S.R./Asociatia Scriitorilor Bucuresti”

Puteţi semna aici

http://www.petitieonline.ro/petitie-p68754055.html

Eu am semnat, desigur.

Romania- fundul lumii?

Aniversarea (Jaful secolului)

Era o vară călduroasă ca oricare alta în Deania şi ei se întorceau de la un meci de fotbal. Jucau odată pe săptămână cu prietenii, vinerea, când închiriau terenul pentru două ore.
- Clau, băgăm o bere?, zise Sorin.
- Şi maşina cere carburant, se maimuţări Liviu, după care trase un fluierat puternic cu două două degete în gură.
- Nu mă dau în lături, spuse Claudiu.
- Creier de bibilică, Liviule, urgenţa la tine e transplantul de creier.
Liviu mai fluieră de două ori, dar Sorin nu-l auzi. Este lângă Iulia pe verandă şi fumează. Au casa în construcţie, ca şi vecinii. La vecinul din stânga, cum o iei spre magazinul lui Stratulat, muncitorii au terminat de repus lambriurile de plastic de sub streşini, care au căzut de vreo doi ani. În acea casă nu locuieşte nimeni, proprietarii fiind la muncă în Spania, vin doar în concedii ca să mai lucreze la ea, iar sub streşini şi-au făcut cuib perechi de porumbei. Iulia îi tot atrage atenţia că porumbeii s-au obişnuit să le vină pe veranda de la etaj, că vreau să-şi facă cuib acolo, că e-o mizerie.
- Pune-le otravă. Să scăpăm.
- Hai, Iulia…
Ajunseră la maşina lui Liviu, un Ford nu prea vechi şi albastru, pe o stradă perpendiculară cu terenul de fotbal.
- Dăm o tură până la Cluj să ne simţim bineeeee…, îşi termină cuvintele cu un urlet Liviu.
- Îhî.
- Îhî. Îhî. Asta poţi numai, Clau?, aruncă Sorin, după ce se tolăni pe scaunul de lângă şofer şi-şi aranjă între picioare o pungă în care avea 10 cutii de bere “Ursus”. Desfăcu trei. Cutiile goale le-au aruncat din mers. Pac-pac-pac-pac sunau pe asfalt în urma lor, mergeau cu geamurile lăsate, şi au deschis încă trei. După un râgâit care i-a lăsat fără glas pe Sorin şi Liviu, Claudiu a început să strige să se oprească maşina.
- Aruncă o bere, Sori. Cu “Ursusul” nedesfăcut în mână, Claudiu merse câţiva paşi înapoi de-a lungul unui şanţ.
- Urci cu noi?, a întrebat apoi o traseistă brunetă şi grasă.
- Mulţam, da-s gata pe azi, aştept să merg acasă, au auzit-o Liviu şi Sorin din maşina cu motorul oprit pe brunetă. Şi-l văzură pe Claudiu că-i întinde berea neîncepută. Şi-o urmăriră pe brunetă ştergându-şi spuma de la bere pe buze când Claudiu trânti portiera la urcare.
- I-a fost şi ei sete…, zise Claudiu.
- Transplantul, Clau, transplantul, nu putu să se abţină Sorin. Valabil îi şi la tine.
- Vroiam să vă cinstesc c-o muie.
- Cu mă-ta, Clau. Cu mă-taaaaa, imită Liviu un tenor.
Sorin n-a mai ţinut numărătoarea barurilor. Liviu credea că e al patrulea, Claudiu că e al şaselea. Nu ştiau unde şi-au lăsat maşina. Au ajuns în faţa unui cimitir de la ultimul bar, cu un taxi. Au sărit gardul şi şi-au desfăcut o sticlă de votcă lângă o criptă.
- Aici veneam în liceu, începu Sorin.
- Ţi-ai pus-o în cimitir?, se interesă Claudiu.
- Ce te miră, şi eu am desfundat fetele aşa, lăsă să-i scape Liviu şi bău îndelung din sticlă.
- Zece ani de atunci.
- Cum naiba au trecut zece ani, se miră Liviu.
- Chiar, zece, chiar, ţinu isonul şi Claudiu.
- Putem s-o luăm ca petrecerea de aniversare. Da, aniversarea, mormăi Sorin. Şi era iar pe veranda casei sale, la parter. Şi-şi termina ţigara. Era bucuros că porumbeii au plecat la o altă casă, că n-a fost nevoit să-i otrăvească.
- Oare fantomele fumează?, îl auzi pe Claudiu.
- Cum nu?! Când o să dai colţu, tu sigur că o să fumezi, i-o întoarse Liviu. Fumează, însă le dăunează nicotina şi gudronul.
Băură.
- Colegi şi prieteni întotdeauna, continuă Claudiu.
- Colegi şi prieteni, ziseră ceilalţi. Toţi trei îşi loviră zgomotos împreună palmele drepte.
- Clau, e vremea să te însori şi măria ta, zise Sorin.
- Nu fut după program, mulţam.
Liviu începu să plângă:
- Ne-am futut viaţa, futut. Futu-i.
- Hai s-o tăiem de aici, lansă Sorin. Claudiu sparte sticla goală de votcă de crucea unui inginer. Lui Liviu i se păru că inginerul se uită urât la ei din fotografia de pe cruce. L-a chemat Petrescu.
- Petrescule, tu nu mai fuţi. Iar noi suntem futuţi, sărăntoci.
- Banii nu greblează fericirea, spuse Sorin.
- Să am pitici, euroi…, strigă Liviu.
- Şi eu, vociferă şi Claudiu.
Au băut câte două beri într-o parcare pentru şoferi. Liviu urmărea cum tocmai oprea în faţa restaurantului un tir imens, cu cabină roşie. Şoferul, cam la 50 de ani, coborî cu greu. Îşi duse mâinile la şale şi încercă să se îndrepte. Se duse cu paşi înceţi spre un WC. Avea peste braţul stâng un prosop imprimat cu ancore. Vroia şi să se spele, probabil.
- Fundurile sus, şuieră Liviu şi dădu din braţe ca o găină după ce plătiră consumaţia.
Sorin s-a dezmeticit în cabina unui tir. Şi treptat şi-a adus aminte de şoferul cu dureri de şale şi de prosopul lui de pe mână, dar şoferul nu era nicăieri, maşina o conducea Liviu, şi Claudiu moţăia lângă el.
- Am furat tirul?!, bâigui Sorin.
- L-am rechiziţionat pentru binele poporului. Jaful secolului. Şi poporul suntem noi, strigă Liviu schimbând viteza.
- Eşti dement. Ne mănâncă puşcăria.
- Vindem marfa şi ne-am scos. Am cunoştinţe. Curg bănişorii, bâldâbâc.
- Bogaţi, deschise ochii şi Claudiu.
Au oprit tirul într-o pădure. La lumina unei lanterne găsită pe bord au desigilat şi deschis uşile de la spate.
- Suntem super, trilulilu, hop-hop, cântă Claudiu.
- Mamă, suspină Liviu. Luminează insistent încărcătura.
- Ei…, îi scapă lui Sorin.
- Oau…, hiii, nu tace Claudiu.
Lanterna a zăbovit mult pe încărcătură în noapte. Tirul era plin ochi cu prezervative.

Petria- a patra proza din Ziarul de Duminica

Merita sa cititi, zic. Aici http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-drumul-spre-manastire-4948206/

PSD iese de la guvernare. Gata coalitia! Ce ziceti?

In urma cu cateva minute, pe la ora 12, am aflat ca PSD se retrage de la guvernarea. Stirea am aflat-o de la cineva care a luat parte la sedinta pesedistilor de acum.

LITERATURA

Haideţi şi vă înscrieţi aici

http://literaturaromana.ning.com/

Inca un text in Ziarul de Duminica

Iata o alta proza pe care am publicat-o in acest supliment al Ziarului Financiar http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-primarul-maruntis-4904832/

Haideţi la Literatura! Petria e gazdă generoasă

Este noul meu proiect. Vă aştept cu texte şi cu ce vreţi voi, fiindcă sunteţi deştepţi şi frumoşi. Ca mine, desigur. Lăsând gluma la o parte, trâmbiţaţi în stânga şi în dreapta de această treabă seioasă.
Aici e aici

http://literaturaromana.ning.com

Petria în Ziarul de Duminică

În următoarele 6-8 săptămâni voi publica câte o proză în Ziarul de Duminică, suplimentul literar al Ziarului Financiar editat de Trustul Pro. Primul text aici

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-razbunarea-lui-jr-4881392/

Atentionare

• Adaam
• Alandra
• Anca Bundaru
• Andaa
• AndiBob’s Blog
• andreanum
• Bloglist.ro
• Blogul Califarului
• Blogul lui Emil Brumaru
• Catastif
• Cel mai bun scriitor pentru mine
• Cinabru
• Cioco-Cioco
• Constiinta unui liberal de stanga
• Cristian Diaconescu
• Cu ochii pe putere
• Daniel Todoran
• De vorbă cu balaurul Joe King
• Dono
• dpweb
• Dramoleta
• e-Xtrema
• Ecologie umană
• Flavius Obeadă
• Fulgerica
• Herald
• Horia Pătraşcu
• Inah
• Inventarul stricăciunilor politice
• Iosif Buble
• John Doe
• Lilick
• Lucia Verona
• Marcketing politic
• Marius Mina
• Moshe & Mordechai blog
• Mădălina Ionescu
• naşii
• Nenea
• Nicoleta Savin
• O printzesa fara inhibitii
• Oana Mujea- Stoica
• Paralele//Paralele
• Pastila Politică
• Penitenciar
• Petrisor Socol
• Picătura chinezească
• Politică fără principii
• Proze şi poeme de calitate
• Radu Portocală
• Raluca 22
• Real Politik
• Roxana Iordache
• Scaevola
• scenarii scrise cu ruj
• Sebastian Corn
• Sex-tête
• Simona Ionescu
• Simona Popescu
• Simplu blog
• Situatii
• Sătmăreanca
• Teodora Georgescu
• TLP
• Turambar
• UnCopilutz-jurnalist de grădiniţă
• Viorica
• Yoda
• În spatele uşilor închise. Blogul lui Andrei Bădin

Alegerea

Senatorul Dan Precup era ezitant şi asta era drama lui. Mereu i-a fost dificil să-şi asume deciziile, să aleagă, prefera să lase lucrurile să curgă, să-şi găsească malurile, punctele de oprire, şi să se supună lor. Se temea să nu greşească, blocat de o timiditate care i-a fost singura constantă a vieţii. A ajuns senator doar pentru că un fost elev recunoscător de-al său, primar apreciat, a primit o funcţie importantă în partid şi l-a pus pe lista pentru alegeri. Chiar şi voturile le-a primit mulţumită aceluiaşi fost elev, care a garantat pentru el. L-a purtat prin tot judeţul, pe fiecare stradă în Deania, pe unde a vrut şi n-a vrut, şi pretutindeni a vorbit mai mult fostul elev, primarul. Deşi nu s-au înţeles, Precup s-a mărginit să fie responsabil cu zâmbetele, de genul celor care lasă să se întrevadă că ştii multe şi poţi face la fel, ceea ce-i dădea o aură de mister şi respectabilitate. Şi cu strânsul mâinilor alegătorilor. Se străduia să le strângă ferm.
- Domnule Precup, peste un an, dacă o să fiţi ales, câte legi credeţi că o să iniţiaţi?, l-a întrebat un ziarist ce-i era cunoscut. Se găseau lângă o fântână arteziană şi au început să se strângă şi alţi ziarişti. Erau şi doi cu camere de luat vederi. Precup s-a simţit derutat câteva momente, apoi i-a cerut şefului său de campanie o pungă de plastic. Ţinând punga cu stânga, cu dreapta a început să le dea zeci de pixuri inscripţionate cu numele său fiecărui ziarist. Era atent dacă este filmat. Şi era.
- Cred că o să vă ajungă să le scrieţi, a spus şi a zâmbit.

* * *

Leonora i-a născut o fetiţă concepută după o partidă de sex în vestiarul sălii de sport. Nu-şi dădea seama dacă atunci şi-a iubit profesorul de geografie, termina liceul, însă a ajuns să-l iubească după ce i-a mai născut un băiat, după 4 ani. Lui Dan Precup i-a intrat în reflex să fie amabil cu ea, deşi nu odată ar fi dorit s-o plesnească. Îl deranja că Leonora era geloasă, nespus de geloasă, fiind atentă la cum se îmbracă, cu ce parfumuri se dă, când se dă, descusându-l de ce se dă mai mult, de ce ia cravata aia şi nu aialaltă, de ce cumpără des chiloţi când are atâţia nerupţi în sertarul de la comodă. Ca să scape de gura ei, s-a hotărât să nu-şi mai cumpere nimic. A ajuns să fie îmbrăcat de Leonora. Care s-a arătat încântată să-i procure sacouri, cămăşi, pantaloni, să-i aleagă dimineaţa cravata potrivită pentru mers la liceul unde era profesor de la absolvirea facultăţii, cu peste 20 de ani în urmă. Nu ştia cum se făcea că Leonora îi aducea întotdeauna sacouri care nu-l cuprindeau sau demodate, cămăşi cu un număr mai mare ori mai mic, doar le cumpăra din aceleaşi magazine ca şi ceilalţi colegi, dar niciodată n-a zis nimic. Aşa n-a spus nici în cei 4 ani când a fost şi consilier local, când singurele dăţi când a vorbit au fost când cerea să se întrerupă şedinţele pentru o pauză de-o ţigară, vota şi gata.
Ziua unei anumite inspecţii n-avea cum să nu-i rămână gravată în memorie. Stătea în cancelarie şold lângă şold cu Suzana, şi capetele aproape li se atingeau de cât erau de concentraţi asupra unei coli de hârtie. Inspectorul urma să participe la orele amândurora. Suzana avea cu 10 ani mai mult decât el şi era la al patrulea soţ.
- Nu ţi-e ruşine?, au auzit amândoi un urlet dinspre uşă. În câteva clipe, Suzana s-a trezit prinsă de păr şi izbită cu capul de masă. Precup a avut puterea doar să se dea puţin la o parte. Leonora şi Suzana se rostogoleau pe covor. Nu-şi găsea chibritele să-şi aprindă ţigara, mâinile îi tremurau, şi doar mai târziu îi trecu prin cap să le despartă pe cele două femei. În final, le-a despărţit Costică, profesorul de educaţie fizică, al cărui trening transpirat a apucat să-l vadă din spate, ca ultimă imagine înainte de-a se trezi întins pe covor şi cu faţa udată cu apă rece.
Procesul care a urmat a fost câştigat de Suzana. I-au plătit despăgubiri. Îndreptându-se spre bufetul Senatului, Dan Precup se miră cum de n-a publicat presa nimic de acest incident.
- Colega, eşti un noncomformist, s-a trezit apelat de senatorul Vrânceanu. Dă bine în ochii electoratului să nu fii spilcuit. Başca e şi economicos pe deasupra, nu?
Dan Precup şi-a privit sacoul şi pantofii cumpăraţi de Leonora. N-a răspuns. A cerut o cafea.

* * *

A cunoscut-o pe Mirela pe net de 6 luni. Discutau zilnic pe chat. Ea nu ştia cine este în realitate. Acum senatorul reciteşte textul unei conversaţii salvate pe calculator, înainte ca preşedintele de şedintă să supună la vot Legea Aviaţiei:
8:55 PM me: ce pacat ca stam departe
mirela: da; poate, intr-un fel, e bine
cel de sus ne protejeaza de ceva, ulterior, am fi regretat..el stie mai bine
me: de ce
mirela: sau, e un refugiu la mintii
noaste/mele..acum:)
8:56 PM ne-am complica, putin, vietile..cred..
nu stiu, doar zic..
nu conttest, insa , faptul, ca ar fi ceva deosebit
bazat pe sinceritatea goala-goluta:)
me: oricum, ma bucur ca te-am cunoscut
8:57 PM mirela: si eu
me: te sarut
tu nu?
mirela: si eu te sarut
ba da
chair fara retineri..
8:58 PM me: muntââ+
mult
mirela: nu, nu prea mult..
nu inca:)
me: de ce, ticaloaso
mirela: daca-s ticaloasa?:))
me: ihi
mirela: de-aia:)
hi hi:)
8:59 PM me: sic
te sarut
poti vorbi
mirela: :))
pot oricand vorbi
me: cum de
9:00 PM mirela: pot oricand vorbi?
in sensul de a transmite ..
sau..?
care-i ideea?
ne grabim:)
me: de-a transmite
mirela: pot dar nu o si fac..:(
9:01 PM me: cum
mirela: ?
me: cum te simti
mirela: psihic?
9:02 PM sau, fizic?
si, din care pct de vedere?
me: fizic
mirela: emotional?
me: al bolilor, emotional stiu
mirela: sau, al sanatatii..conjucturii familiale, al job-uluii..
dar, ce nu stii inca?
ce nu ti-a mspus?:)
me: mi-ai spus, dar imi ziceai de spate, ca te doare
mirela: nu-mi aminti
e o durere fizica permanenta
9:04 PM me: e asa rau
mirela: e cronica si e netratata, sau tratata dar cu indiferenta
imagineaza-ti ca statul meu pe scaun presupune chin
me: ai grija la misc bruste
mirela: statul in picioare- de asemenea, ba chair ma idureros
chiar si in pat trebuie sa-mi gasesc anumite pozitii
9:05 PM me: sedentarisnl nu face bine
mirela: stiu
o sa incerc safac exercitii de intindere a coloanei
pe
ntru a destinde spatiul dintre vertebre
me: bat in lemn, n-am baiuri
mirela: :)
sa n-ai
9:06 PM in zona lomara e deja un mic dromader:)
me: nu-mi place ideea ca suferi si nu-ti pot spune langa obraz 2 cuvinte
mirela: care ar fi?
:)
me: te iubesc
9:07 PM mirela: multumesc din suflet
dar imi daruiesti mult prea mult
me: asta e
mirela: fata de ct ma simt in stare sa primesc sau sa daruiesc
me: acesta sunt
mirela: ma iubesti, neconditioant, cu tot ce-i bun si/sau rau?
me: da
mirela: sunt muta
9:08 PM crede-ma
me: de ce
mirela: mi-e greu sa cred
me: de ce
mirela: pur si simplu..
me: eplica
mirela: desi, si eu, pentru tine, nutresc sentimente neintelese de organism si de suflet..
9:09 PM chiar oftez mai tot timpul
me: ...ce
mirela: dar refuz sa cred ca e ceva profund
me: de ce
eu asa simt
mirela: spunea, fiecare dintre noi, la un moment dat, ca suntem cerebrali
me: suntem
9:10 PM mirela: si eu, dar imi repet ca nu e decat un sentiment..nedefinit
oare, ma mint?
me: dar cred ca cerebralitatea se poate impleti cu carnea
da, cred ca te minti
9:11 PM si te alinti
mirela: ..:(:)
de alintat, nu cred..
me: te pisicesti
mirela: amagesc, eventual:)
nu
me: nu
9:12 PM mirela: deja se revolta eul tau interior?
de aceea taci
e ca si cum m-ai privi
fiind langa tine
me: in ce sens
mirela: si ma sfredelesti cu privirea
sa ma determini sa recunosc
me: da
mirela: ca mint sau ma mint:)
9:13 PM me: cam asa
mirela: :P
adevaru le ca ma eschivez, cred, putin
e o protectie sau autoprotectie
cred..
9:14 PM me: sau o chestie tipic feminina. de cochetarie
mirela: consideri ca m-ar caracteriza?
me: nu deloc
mirela: asa cred si eu
me: dar iti place oleaca
mirela: dar poate as fi sau chair sunt subiectiva
am spus, fara rezerve, ca incep sa ma obisnuiesc cu prezenta ta
si nu numai
me: si eu
mirela: dar ca te iubesc, chair nu indraznesc
si n ucred ca-i vrea sa te mint
sau saspun dedragu lde-aspune
;)
me: nu
mirela: ok
9:16 PM me: ok
mirela: oftez, tu?
me: te sarut
mirela: te arut si eu
Precup avea şi alte discuţii salvate. Destule pornografice.

* * *

Colegii din partid au început să comenteze pe seama lui în şedinţele cu uşile închise. I se reproşa lipsa de implicare în redactarea anumitor legi dorite. Că este moale. Unul i-a aruncat pe şleau că freacă menta pe banii contribuabililor. Dan Precup nu încerca să se apere. Leonora, când revenea la sfârşit de săptămână, îi arăta noi sacouri care nu i se potriveau. Iar Mirela îl presa să se întâlnească. Îi aflase identitatea, habar n-avea de unde. S-a trezit şi un ziarist să-i trimită, prin curier, unul dintre pixurile dăruite în campania electorală, lângă fântâna arteziana, însoţit de textul- “Scrieţi dumneavoastră ce aţi făcut, că eu, unul, n-am subiecte”. Fostul elev nu-i răspundea la telefon decât rar.

* * *

S-a trezit la 5 dimineaţa, ca niciodată. De pe acum îşi imagina gustul eliberării. A stat sub duş peste o jumătate de oră. Ştergându-se, a strâmbat involuntar din nas când a văzut scrumiera plină cu mucuri de pe birou, şi şi-a tras ciorapii galbeni pe picioare. Fumase enorm până seara târziu, s-a decis. A deschis geamul şi a stat gol în aerul rece. Nu realiza că s-ar putea să fie văzut din blocul alăturat. Îl învăluia tristeţea şi brusc a simţit şi că are pastă de dinţi în gură. A vrut să se spele pe dinţi şi-a uitat. Urma să-i bată la uşă şoferul.
Alexandru Petria

Am câştigat premiul pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”

Dragi prieteni, oho-ho-ho…!, am să vă dau o veste mişto: am câştigat premiul special pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”, ediţia a XIX- a, care a avut loc la Turda, împreună un tip talentat din Târgu Mureş cu care n-am reuşit să schimb decât două cuvinte datorită unui suprarealist, Lucian Chişu. Au fost încă două premii speciale, pentru eseuri- premianţii n-au venit la decernare. Şi ceva diplome de consolare, mă rog, însă nu vă plictisesc… Concurenţi- din toată ţara, dar asta e… noi am fost aleşi. Din cauza crizei, după cum mi-a spus preşedintele juriului, criticul clujean Petru Poantă, lista premianţilor a fost scurtă rău şi oarecum excentrică, fără aşezarea ca pe podium, clasică, cu locurile I- II- III. Despre valoarea bănească a premiului, nu mă întrebaţi. Sunt pudic…
Evenimentul s-a petrecut în ultima sâmbătă a lunii august. Fireşte că 2009.

Vedeţi şi cele şase proze scurte cu care am concurat:

Filatelista

Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate cât un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat molâu cu soţul faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în fund pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
- Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
- Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
- O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, ca valurile mării, o mare doar pentru ea. Şi ei gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a turnat ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.


În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să fie ca praful sub o cârpă de şters pe jos. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Răzbunarea

S-a învârtit de-o amendă de 350 de lei pentru o cauză asupra căreia n-o să insist, de-a trânta, oricum. De la primărie. Dacă în primele secunde Alin Popan a simţit că i se înroşeşte şi vârful nasului, aşa i se întâmpla, curios, la mare supărare, treptat s-a calmat, a băut un pahar cu apă minerală rece. Nu era supărat pentru bani, îl durea la zece metri de cot paguba, avea bani, însă-l chinuia ca un burghiu în carne ingratitudinea primarului Soreanu. Pe care l-a sprijinit întotdeauna. Popan era consilier judeţean. Nu era coleg de partid cu primarul, erau din partide care de multe ori au dus lupte aprige între ele, dar asta nu l-a împiedicat să-i pompeze fonduri lui Soreanu în campaniile electorale, ba şi pentru protocoale lungi şi dese, precum cozile la carne de pe vremea comunismului. Îşi permitea cu prospera sa firmă de construcţii. Fără doar şi poate, o mână spăla pe cealalta, dar acum mâna lui Soreanu i-a dat peste a lui Popan în văzul lumii. Ceea ce n-avea cum să rămână fără contrareacţie, altfel tăcerea consilierului ar fi fost privită ca un semn de slăbiciune, o cedare. Încerca să descifreze ce se afla în spatele amenzii, îşi suprasolicita memoria ca să-şi dea seama dacă l-a călcat cumva pe bătătură pe primar, dacă avea vreo vină în afara celei oficiale, pentru care altcândva era imun, cum altfel, doar nu era din gloată. Nu şi nu. Nu realiza greşeala şi începu să i se contureze concluzia că Soreanu vrea bani mai mulţi, doar în trei luni începea campania electorală prezidenţială, iar primarul era un intim al preşedintelui şi vroia să-i obţină cât mai multe voturi din Deania şi împrejurimi.
- Abţigui-i-aş amigdalele de guşter, zise.
- Adică… şefu’…?, bâigui Florin, mâna lui dreaptă. Nu era la curent cu evenimentul.
- Adică-ţi convine? E logic? Să mă amendeze Soreanu…?! Şi-a început să-i povestească, până ochii lui Florin s-au mărit ca roata furtunului de la hidrant.
- Sunt sigur c-o să-l puneţi cu botul pe labe, şefu’.
Florin a ieşit până-n secretariat şi s-a întors cu două cafele. Nu i-a cerut Popan, însă el îi ştia tabieturile de 10 ani, de când lucrau împreună. Secretara a plecat de cîteva ore, erau singuri în clădirea firmei.
Următoarele zile, Florin a luat la rând băncile şi magazinele din oraş şi, când a terminat, a văzut că s-a ales cu bătături la picioare. Totuşi, era satisfăcut. Când s-a urcat în maşină cu Popan ca să meargă la primărie, nu reuşea să-şi ascundă emoţia. A anunţat câţiva ziarişti că o să se întâmple ceva interesant şi le-a spus unde. La intrarea în curtea primăriei, văzu că ziariştii au sosit. Parcă automobilul şi din portbajaj scoase un sac de pânză greu. Împreună cu ziariştii, cei doi s-au îndreptat spre caserie. Florin transpira cu sacul în mâini. Ziariştii şi-au pregătit aparatele de fotografiat şi ele au început să bâzâie când funcţionarul de la ghişeu, cu gura rămasă întredeschisă, a început să scoată din sac monede de 1 ban. Erau 35.000 de monede, pe care Florin le-a adunat de unde a putut, cu chiu, cu vai, cu bătături- 350 de lei, amenda. Lumea a început să se adune nedumerită. Cei care mai vroiau să plătească dări la ghişeu au început să vocifereze. O ziaristă a început să râdă. Râzând, l-a sunat pe Soreanu să-i ceară o declaraţie. Iar Soreanu a ajuns la caserie în câteva minute, cu pete vinete pe faţă. Funcţionarul a numărat până la terminarea programului monede, printre înjurăturile şi hohotele celor stânşi în încăpere. Popan doar zâmbea, avea chef de-o ţigară. Însă acolo fumatul era interzis. Şi nu vroia să iasă. Ca să nu piardă nimic. Soreanu era tot mai vânăt. Funcţionarul avea să numere şi mâine. Astfel s-a ales primarul cu porecla Mărunţiş.

Frumoasa economistă

Nu putea să fie el însuşi printre ochii curioşi ai prietenilor şi vecinilor. Avea sentimentul cenzurii, îşi supraveghea fiecare mişcare ca să dea bine, să nu ridice la suprafaţa zilelor comentarii maliţioase. Nu că s-ar fi temut neapărat de gura lumii. Îi contracta dureros stomacul însă ca apropiaţii să-i cunoască adevăratele gânduri, natura secretă, vulnerabilitatea. Un vis îi chinuia revenind obsesiv. Era prefăcut într-o broască, mare, verde. Nişte inşi fără chip i-au introdus un pai în fund şi au lăsat-o să plutească umflată pe râu, lângă mal. Se ridica şi cobora pe valurile provocate de pietrele care cădeau în jur, el, broasca, nu putea decât să privească. Încercau să-l lovească. Mai-mai îl loveau. Se trezea totdeauna strigând înspăimântător pe cearceaful ud, cu Teodora întoarsă cu spatele spre el.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-şi nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar şi lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn şi la trezire era întrebat iar despre coşmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulţumea cu ea însăşi, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraş, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaţ de amabilităţi. Nu erau lipsiţi de imaginaţie, Teodora venea ca o excepţie la truismul că economiştii n-au imaginaţie, avea, oho!, nonconformistă în vestimentaţie şi în relaţiile sociale, iar Luca era inginer şi picta în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor. Dacă înainte frecventau aceleaşi cercuri, acum fiecare îşi avea prietenii săi, erau atomizaţi, se îngrijeau să-şi lase cheia de la uşa casei sub ghiveciul cu ficuşi de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu şi-au mai făcut înc-o cheie, deşi şi-au propus-o demult, nu ştiau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are şi amanţi. Şi nu puţini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraş. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obişnuinţa. Trăgea o linie de demarcaţie între dragoste şi sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, şi Teodora îl iubea, folosea amanţii doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale. Dacă n-ar fi avut amanţi, Teodora, se gândea Luca, şi nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simţea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, ştiind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanşat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze să-i spună să meargă la un medic, prevedea reacţia ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea şi toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poştă de trei tineri sub 20 de ani, nişte mucoşi care au fotografiat-o făcând sex şi au postat pozele pe internet, ca pe nişte mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenţionat despre existenţa lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărţile despre pieile roşii pe care le-a citit în adolescenţă. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăştie pe apă măruntaiele. A strigat şi-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr şi a lovit-o până a simţit că transpiraţia rece de pe spinare îi dispare şi că muşchii s-au încălzit şi au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare şi la serviciu, deşi era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în cameră. Tocmai îşi trăgea pe ea sutienul şi chiloţii albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de poliţiştii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea şi în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puţin şifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraş, să divorţeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la poliţişti era primul pas. Prima mişcare pe eşafodajul umilirii Teodorei. Cu textul de pe net sub ochi, şi în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:

“Domnule Preşedinte,

Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea

PLÂNGERE

Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliţia Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal şi netemeinic, din următoarele

MOTIVE:

În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuinţa noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soţia mea, Ostoian Teodora, până la despărţirea în fapt de aceasta.
Soţia mea este economistă şi fotomodel porno talentat pe internet şi am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face faţă cerinţelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soţie este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu ştiam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu şi nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuinţa noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soţia (de care nu sunt încă divorţat) tratându-şi intens boala cu nimitul Petru Stoian, din oraşul nostru.
Ştiind din propria experienţă ce soartă îl aşteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni şi am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înţeles intenţia mea paşnică şi m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soţiei mele.
Sunt un om paşnic, dar reacţia mea a fost datorată emoţiilor puternice cauzate de situaţia în care mi-am găsit soţia, în timpul tratamentului. Poliţiştii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemaţi de soţie, pe motiv că aş fi provocat scandal, deşi cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat şi că am avut cea mai firească reacţie pe care o poate avea un bărbat din România care îşi surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravenţional al faptei:
- legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
- starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecţie);
- constrângerea morală (tradiţiile româneşti m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deşi eu nu urmăream aşa ceva).
În ce priveşte scandalul, tot tradiţiile româneşti au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soţiei mele.
Faţă de cele de mai sus vă rog să-mi admiteţi plângerea şi să anulaţi procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancţiune care cred că mi se potriveşte mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram şi nu ajungeam să fiu amendat.”

“Corul vânătorilor”

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea- fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.
Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.
- Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.
- Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.
Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.
- Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?!”, şi-a zis.
A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Drumul spre mănăstire

Floarea şi Maria sunt surori, în pragul a 70 de ani. Văduve. Trăiesc împreună în Stejarul, într-o clădire neterminată care ar putea găzdui lejer o pensiune. A lucrat la ea o viaţă soţul Mariei şi, ca să fim mai riguroşi, sutele de stupi de care s-a îngrijit. Teodor a obţinut banii pentru ciment, cărămizi şi restul necesarului de pe vânzarea mierii albinelor, a fagurilor. După moartea subită a lui Teodor, Maria şi-a chemat sora ca să locuiască laolaltă, şi casa a rămas nefinisată, n-o trăgea aţa să mai schimbe nimic, să cheme un tinichigiu să repare un burlan, ceva. Nici una n-a avut copii. Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă. De vreun an, s-a obişnuit în curtea lor o fată din vecini, Puia, şi ele cu ea. Puia tocmai şi-a sărbătorit majoratul. E un fel de-a spune, căci n-a fost sărbătoare când a împlinit 18 ani, doar un tort pe care i l-au comandat Maria şi Floarea a stat pe masă. Dormea adesea la surori, unde se simţea mai în regulă decât acasă, lângă cei 6 fraţi. Părinţii n-aveau cum să obiecteze, fiind mai mereu beţi şi duşi geografia ştie unde.
De dimineaţa devreme, cele trei mai că s-au învineţit ciocnindu-se prin camere, căutîndu-şi hainele de sărbătoare printre rugăciuni şi mătănii, unde sunt pantofii ăia negri cumpăraţi în Deania, unde?, unde ciorapii?, şi-au pregătit merinde, sunt destule plăcintele, şniţelele?, erau Rusaliile şi hranul mănăstirii din Dunga, unde şi-au pus în cap să ajungă. Până în Deania le-a luat un vecin cu maşina, iar pentru restul de 20 de km s-au gândit să meargă cu autobuzul. Când au coborât din Fiatul cunoştinţei, au simţit căldura cum curge pe ele, soarele era ca o gravidă născând, şi-o adiere răcoroasă prin arşiţa umedă se răsucea doar din interiorul unui magazin alimentar, de la doi paşi. Au intrat şi-au cerut îngheţată.
- Aţi votat pentru europarlamentare?, le-a chestionat vânzătoarea.
- Nu. Şi n-avem de gând, a întors-o Floarea pentru toate.
Până la sosirea autobuzului mai aveau o oră. Maria şi Floarea şedeau pe o bancă, la umbra anemică a unui panou publicitar. Citeau cărţulii de rugăciuni şi transpirau grupa mare. Puia n-avea astâmpăr şi urmărea câte-un om pătrunzând într-o şcoală, unde era amenajată o secţie de votare, şi-i invidia. Îşi imagina că acolo trebuie să fie răcoare. Dorea să stea măcar câteva minute în răcoare. Îşi aduse aminte că la aceste alegeri puteau să voteze în orice localitate. Şi-şi spuse că merită să voteze ca să scape de căldură. Le convinse repede şi pe cele două surori.
Şi-au dat unui bărbat cărţile de identitate. Acesta s-a uitat bănuitor la ele, s-a retras lângă un geam şi, cu voce înceată, a vorbit la telefon. Le-a trecut pe listele suplimentare, nu înainte să le întrebe cum de n-au votat în Stejarul şi ce le-a împins să bată atâta cale când nu e nici o manifestare deosebită în oraş. Au intrat în cabine. Şi-ai introdus buletinele împăturite în urnă. Când a terminat şi Maria, a pătruns pe uşă un tip transpirat şi agitat.
- Nu vă e ruşine, ce căutaţi aici la vot, v-au adus cu autobuzele ca să furaţi voturi?, au auzit cele trei, nedumerite. Doar după câteva clipe au realizat că agitatul le vorbeşte lor.
- Să vină jandarmii! Infractoarelor…, a mai strigat transpiratul, despre care au aflat pe urmă că este primarul Deaniei.
O maşină a jandarmilor şi una a poliţiei au oprit lângă secţia de votare. Şi le-au băgat în corzile întrebărilor. Floarea, Maria şi Puia răspundeau şi răspundeau până toţi s-au convins că e o neînţelegere. Au recunoscut că au votat din cauza căldurii. Un poliţist cu mustaţă s-a pornit după un pahar cu apă pentru Floarea, pe care-o durea inima de sperietură. El le-a mai povestit amabil că, în toată ţara, partidele se tem de falsificarea alegerilor, că se vorbeşte de maşini cu oameni plimbaţi ca să voteze de mai multe ori. Prima care a început să-l blesteme pe primar a fost Maria. Glasurile celorlalte două, şi al Mariei, i-au determinat pe jandarmi şi poliţişti să privească în pământ sau pe zidurile şcolii. Primarul parcă s-a volatilizat instantaneu. Nici nu şi-au dat seama când a plecat transpiratul. Şi blestemele parcă au risipit răcoarea din sala de clasă.
S-au aşezat iar pe bancă. Acum şi Puia. S-au sfătuit cu frunţile plecate, până l-au zărit pe vecinul cu Fiatul cum trece pe drum. Şi-au vânturat mâinile. Omul a oprit. Se reîntorceau la Stejarul.
Alexandru Petria

Petria in Romania literara

Vedeti aici

http://www.romlit.ro/un_caz_de_plagiat

Petria în Caţavencu

Vedeţi asta

http://www.catavencu.ro/un_taran_din_runcu_salvei_da_in_git_un_plagiator-9339.html

Plagiatorul

O reamintire. Şolohov, Şolohov…

Anul trecut, scriitorul Aurel Podaru din Beclean s-a aflat în centrul unui scandal. Se vorbea că ar fi plagiat din Şolohov, scriitor sovietic laureat al premiului Nobel, care a fost şi el, culmea!, acuzat de plagiat. Atunci Podaru a susţinut într-un e-mail care a ajuns şi la mine:

“Un pariu mult prea costisitor

Cum şi-o face omul cu mâna lui, nici dracul nu i-o poate face. Un proverb mereu actual. Mi-am făcut-o şi eu cu mâna mea. De bună voie şi nesilit de nimeni.Neavând, probabil, ceva mai bun de făcut, am pus un pariu. Cu prietenul şi scriitorul Ion Radu Zăgreanu. La un pahar de vorbă, ţin să precizez. Ce i-am propus eu? Că voi publica o proză care nu-mi aparţine, încercând astfel să verific două lucruri: câţi mă citesc şi, în al doilea rând, câţi dintre cititorii mei vor recunoaşte textul?Am bătut palma, deşi el nu mă credea în stare de aşa ceva (firesc, gândesc eu, pentru un om normal!). Dar pariul, e pariu. Am trecut la fapte. “Măreţe” fapte, să recunoaştem! Am luat un fragment din romanul “Donul liniştit”, de Mihail Şolohov (culmea ironiei, tocmai din celebrul scriitor atât de învinuit cândva de plagiat!), pe care l-am botezat Zăluda şi l-am publicat într-o revistă de cultură. Nimeni, nimic! Apoi l-am citit în cenaclu. Aceeaşi reacţie. Şi asta mi-a dat curaj. Curaj prostesc, fireşte. Cu gândul că voi câştiga pariul (mult prea costisitor pariu!), textul “meu” a fost inclus, la propunerea mea, în PRETEXTE. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am aşteptat reacţii. Scriitorii şi criticii literari fie că nu m-au citit, fie că n-au sesizat (apropo de “Starea prozei”, temă propusă spre dezbatere la întâlnirea scriitorilor din Filiala Cluj a USR, programată pentru 16-17 octombrie a.c.). Ele au venit însă de acolo de unde nici nu mă aşteptam. Un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.Ceea ce nu am prevăzut eu a fost lipsa de reacţie a oamenilor din jurul meu. Rând pe rând, toţi au aflat, dar nimeni nu mi-a spus nimic ca să pot reacţiona, drept care am început să fiu considerat un plagiator de rând. Iată cum lucrurile au scăpat de sub control.Regret gestul meu, gândit îndrăzneţ într-un moment de euforie, care s-a dovedit a fi nebunatic şi riscant. Un gest care m-a determinat să iau decizia de a demisiona din Uniunea Scriitorilor din România, decizie pe care am comunicat-o deja conducerii Filialei Cluj a USR.Aurel Podaru”N-am crezut nici o secundă această argumentaţie cu care sper că nu v-am plictisit.

La furat din Albert Camus

În urmă cu câteva zile, făcându-mi ordine în bibliotecă, am găsit volumul de proză scurtă “Proasta de Claudia”, publicat de Podaru în 2004, la editura “Limes” din Cluj. La data apariţiei cărţii, mi-a plăcut scriitura directă, pe alocuri frustă şi poate de aceea extrem de credibilă. Chiar i-am spus lui Podaru părerea mea. Ca să-mi verific impresiile de lectură, să văd dacă rămân neschimbate după trecerea a 5 ani, am recitit textele. Numai că în urmă cu o lună am recitit şi “Străinul” lui Albert Camus, tot laureat al Nobelului. Şi iată peste ce am dat:

Din romanul “Străinul”, traducerea Georgeta Horodincă, ediţia RAO, 2002, pag. 20:“Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Celeste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu vroiam să cobor ca să-mi cumpăr.După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin casă.”

Din “Proasta de Claudia”, pag. 101, povestirea “Gloria sempervirens”: “Când m-am trezit, Gloria plecase. Îmi spusese în ajun că trebuie să-şi aştepte o prietenă la gară. M-am gândit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi plac duminicile. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul pe care părul fetei îl lăsase acolo şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, până la prînz. Mi-am pregătit două ochiuri şi le-am mâncat fără pâine, fiindcă nu aveam şi nu vroiam să cobor la restaurant ca să-mi cumpăr.După masă m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo până colo prin apartament.”

Din “Străinul”, pag. 22, aceeaşi ediţie:“Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “da”, din cap.(…)Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri.”

În “Proasta de Claudia”, pag. 102, povestirea “Gloria sempervirens”: “Urlau şi cântau în gura mare că echipa lor de fotbal nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mâna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “Da”, din cap.Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, odată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. Copiii plângeau sau se lăsau târîţi spre casă. De la cinematograf s-a revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărâte ca de obicei şi m-am gândit că văzuseră un film de aventuri.”

Din “Străinul”, pag. 34:“Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. “

În “Proasta de Claudia”, pag. 104-105: “Gloria m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că-mi este totuna,dar că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri, ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că mariajul e un lucru foarte serios. Eu am răspuns “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte;cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va dori ea.“
Cine mai vrea să caute şi alte dovezi care să ateste că Aurel Podaru este un plagiator, n-are decât. Eu le-am descoperit pe acestea absolut întâmplător, fiindcă m-a impresionat ultimul fragment, şi, citindu-l la Podaru, am avut impresia că-mi este cunoscut.
Alexandru Petria

Păreri critice despre Podaru:
„Lumea povestirilor lui Aurel Podaru este satul ardelean din chiar inima podişului (O fotografie veche, înrămată – n.n.). E adevărat, câteva din personajele sale, şi nu cele mai lipsite de interes, trăiaesc la oraş sau sunt intelectuali (…). Dar şi aceştia sunt nedesprinşi de matricea rurală, au ezitarea celor ce calcă pe un sol într-o privinţă străin. Astfel că un parfum frust pe un pământ reavăn se insinuează discret în fiecare povestire, indiferent de locul acţiunii. E, de fapt, amintirea reziduală, reminiscenţa încă neabsorbită, fotografia aproape ştearsă ce s-a imprimat în memorie.”
Radu Mareş

„La Editura Dacia a apărut volumul de proză scurtă “O fotografie veche, înrămată”, aparţinând scriitorului bistriţean Aurel Podaru. Este o proză de o simplitate deconcertantă în care şi ideile, şi cuvintele par abandonate în favoarea imaginii fotografice, nude, developate brusc pe retina celui care priveşte direct, fără să selecteze. Dar această simplitate, incredibil, le conferă un mister total. Citindu-i cartea, nu putem să nu exclamăm cu uimire: cum sunt lucrurile aşa cum sunt! Aurel Podaru prezintă atât de simplu, de smerit viaţa satului transilvănean, încât, aflându-te în afara acestei realităţi, ai senzaţia unei revelaţii (…) Îndrăznesc să spun că, prin simplitatea ei neobişnuită, cartea lui Aurel Podaru este chiar terapeutică.”
Dan Stanca

„Cele mai reuşite sunt paginile scrise cu umor (atunci când umorul este chiar umor şi nu o intenţie vagă). Se citeşte, de pildă, cu plăcere, schiţa Când vaca stă să fete (O fotografie vech, înrămată- n.n.), în care se evidenţiază diferenţa dintre modul de-a gândi al femeii şi acela al bărbatului. Femeia se dă cu capul de ceasul morţii să găsească o nouă sursă de lapte, pentru că “vaca furnizoare stă să fete”, în timp ce bărbatul nu se poate împăca deloc cu ideea că “arsenalul nuclear al Europei întrece de 2,7 milioane de ori potenţialul distructiv al bombei de la Hiroşima.”
Alex Ştefănescu

„… în fond Raul este un revoltat social, indignat de minciuna propagandei din sloganurile comuniste şi rămâne de neuitat scena în care una din pasagerele şi uşuraticele sale iubite nu se poate “iubi” cu Raul pentru că în cameră se află dominator şi mustrător portretul tovarăşului; o alta, mai cinică de data asta, după fiecare partidă de sex, fredona paranoic cântece ale entuziasmului comunist.”
Ion Buzaşi

„Faptul diurn, banal, capătă deodată o notă de suprarealitate care-l încarcă de semnificaţii nebănuite (O fotografie veche, înrămată n.n.). În aceată trecere dintr-un plan în altul e sugerată sau anticipată, presimţită fie prin dialogul lapidar, fie prin imaginea unei naturi dezlănţuite, fie prin tăceri. Starea de linişte, mai cu seamă, premerge ori însoţeşte aceste treceri: ”
Cornel Cotuţiu

„Coborârea lumii în vis, în tradiţie, superstiţie şi ritual apare ca motiv în povestirea Ca într-un vis, ca într-o poveste( O fotografie veche, înrămată – n.n.). Vechi credinţe se înlănţuie creând o atmosferă de fantastic, asemănătoare cu cea din proza lui V. Voiculescu.”
Simona Konradi


„Orăşenii lui Aurel Podaru dau imaginea unei lumi invadate de nenorocirea satului (O fotografie veche, înrămată – n.n.) Aşa cum oraşul lui Caragiale e o lume invadată de mahala. Autorul ironizează spiritul provincial, într-o permanentă tentativă de asalt. Şi pentru că el însuşi se include în spaţiul spiritual evocat, avem de-a face cu o autoironie ce duce la detaşarea necesară pentru ca proza, ea însăşi, să nu cadă în provincialism.”
Andrei Moldovan



„Povestirile certifică de la început un reviriment al prozei scurte. Măsura, rafinamentul, privirea hâtră din perspectiva adultă, nostalgia disimulată, ironia filtrată, dar – mai ales – harul de povestitor obligă la a nu mai lăsa cartea din mână (Proasta de Claudia – n.n.).”
Alexandru Jurcan

„Cu această carte (Proasta de Caluzdia – n.n.), Aurel Podaru face dovada unui prozator – dacă ţinem cont de economia şi tehnica scrisului – greu de imitat. A realiza profunzimea prin simplitate este un har care mereu ascunde ceva tainic, numai de autor cunoscut.”
Virgil Raţiu



„Acesta-i meritul tău, în primul rând, că povesteşti franc, cu o aparentă simplitate, frustă, atractivă, fermecătoare în cele din urmă în sinceritatea ei. Iar la un moment dat, cuprins de patima povestitului, îmbătat de-a dreptul, ca orice lup de mare ori de apă dulce, declari, tam-nisam: Faimosul nod de cale ferată sunt eu! Ba bine că nu! Când ieşi din bufetul gării Beclean, te crezi nod de cale ferată!”
Radu Ţuculescu


„De regulă de mici dimensiuni, povestirile lui Aurel Podaru (…) se înscriu pe linia prozei ardeleneşti, de la Agârbiceanu la Pavel Dan, faza transilvăneană a acestuia.”
A. I. Brumaru