Nu numai despre Liviu

Glonţul a ricoşat din gard şi i-a atins jugulara. Sângele a ţâşnit din gât pe peretele cazarmei, a simţit cum pământul urcă spre el până şi-a sprijinit capul pe ceva tare.
- L-a împuşcat un coleg când îşi curăţa puşca, spuse.
- Maria, ai o fetiţă, Doamne, pentru ea să nu te laşi, îi şopti mama, trecându-şi greutatea de pe un picior pe altul.
Eu şedeam pe un scăunel şi nimeni nu-mi dădea atenţie. Aveam 12 ani. Tata era ocupat să îndulcească nişte ţuică, din care turnă în trei pahare. Maria bău după insistenţele mamei şi întrebă cum să-l îngroape pe Liviu, dar mama i-a mărturisit că nu ştie ce-i de făcut, apoi s-a gândit să cheme o vecină. Surorile îşi frământau mâinile, iar Maria îşi rotea verigheta pe deget. Aşa a devenit mătuşa Maria văduvă la 21 de ani. I-a rămas o singură fotografie cu Liviu. În uniformă militară. Pe cele de la nuntă le-a pierdut la inundaţiile din 1970.
Mama, Maria, tata şi bunica erau în urma carului cu sicriul. Boii s-au poticnit în noroi, au împins carul înapoi şi o coroană a căzut aproape de roata din stânga, la un pas de Maria. Mama a ridicat-o, însă panglica de hârtie cu condoleanţele nepoţilor, eu şi Sabin, era murdărită, ca şi o parte dintre garoafe.
- Haideţi pe scurtătură!, ne arătă tata o potecă, pe care a păşit şi preotul şi restul lumii. Carul a rămas să meargă pe drum. Urma să-l întâlnim la intrarea în cimitir.
M-am uitat la tata şi ochii mi s-au înceţoşat. Îl imaginam pe el împuşcat, în sicriu. O fotografie de-a lui lua chipul lui Liviu, s-a suprapus peste obrajii mortului şi prin două găuri îi ieşeau urechile. Găurile aveau marginile neregulate. Nu mai aveam putere să păşesc, m-am oprit. Vin imediat, le-am spus, şi m-am prefăcut că-mi şterg preocupat pantofii pe iarbă de noroi. Un scaiete mi s-a legat de pantaloni. Cu capul spre sat, ca să nu mă vadă nimeni, plângeam. Îmi imaginam viaţa fără tata. Mi-am scos batista şi m-am prefăcut că-mi suflu nasul. Cortegiul a intrat în cimitir, după un pâlc de copaci. Nu era nimeni în preajmă şi mi-am aprins o ţigară din care am tras cu sete până a ars şi o porţiune din filtru. Prin fum îl zăream încă pe tata în sicriu. Ajuns la marginea gropii, în timpul predicii, i-am strâns palma tatei, şi bulgării de lut cădeau pe capacul sicriului. M-a privit nedumerit. “Ai fumat cumva iar?”, zise. Cu două săptămâni înainte m-a surprins cu o ţigară în gură. M-a usturat dosul de curelele încasate.

Înaintea ultimului congres comunist

Nu aşteptam seara fiindcă eram nevoit să las cărţile la o parte. Mai reuşeam să-l fentez pe tata citind cu lanterna sub plapumă, dar rareori, când avea altele pe cap, şi n-avea timp sau nervi să se preocupe de durata somnului meu. Când venea acasă obosit de la fabrică, numai că nu săream într-un picior. Adormea repede, iar după ce eram sigur că n-o să se mai scoale, aprindeam lanterna sub plapumă. De la o vreme, am început să prefer romanele de dragoste, eu, care, înainte, eram topit după cele de război şi spionaj.
- Nu te mai recunosc, zise Haralambie. Era prietenul meu de joacă. Împreună l-am legat pe fratele meu la stâlpul caznelor, ca în volumele cu indieni, iar altădată am vrut să-l aruncăm între urzici. La 12 ani, amândoi aveam genunchii zdreliţi şi pantalonii scurţi împodobiţi cu ace de siguranţă şi brelocuri. Colecţionam capace, timbre, jucam ping-pong după-amiezele şi chinuiam fetele din vecini. Ne plăcea să le tragem de păr, de fustiţe. Sau aruncam în ele cu noroi şi le strigam “Vrei să ne futem?”. Nu ne era prea limpede ce-i cu fututul, cu toate că în fiecare zi vorbeam despre el. Nici acum nu-mi pot da seama de ce nu i-am spus lui Hary că am văzut pe viu cum arată o păsărică, cu toate că n-aveam secrete unul faţă de altul, nu numai în revistele porno pe care le răsfoiam, şi încă din grădiniţă. Când m-am încuiat cu Olimpia în toaletă, şi ne-am privit şi ne-am pipăit unul altuia ce ne era între picioare, cu chiloţii lăsaţi sub genunchi, până am auzit bătăi puternice în uşă şi pe educatoare care ne striga să ieşim imediat. Cu Olimpia am tras şi din prima ţigară, tot în grădiniţă. Mă trimisese aceeaşi educatoare, care ne-a prins în toaletă, să-i cumpăr două ţigări “Snagov” cu 50 de bani, de la chioşcul de lângă gard. Am luat patru, cu un leu. Nici mie, nici Olimpiei, nu ne-a plăcut fumul ţigării şi ţigara rămasă am aruncat-o lângă un rondou cu flori. Mai târziu aveam să-mi schimb părerea.
Te-ai dilit, Hary?
Dă o ţigară!
Ce-i cu tine? Na… Şi i-am întins o ţigară ruptă la mijloc. Mai aveam încă una întreagă şi mi-am aprins-o.
Mă eviţi?
Chiar te-ai dilit.
Poate tu. Stai şi tot citeşti. Ca moşii.
O laie. Ahaaa… Şi ce te freacă grija?
Nu prea mai ieşi.
- Mă plictiseşti, scuteşte-mă, i-am spus, şi imediat mi-a părut rău. Ochii lui Hary s-au umezit. Dintr-o dată, şi-a încordat trupul şi m-a lovit cu pumnul în nas. Când mi-am revenit, eram singur în pădurice. Ciudat, nu eram supărat pe Hary.
În acel an, după cîteva luni, avea să cadă Ceauşescu. Dar mintea nu-mi era la el. Devoram romane, învăţam de mântuială. Şi tata mă exaspera sârguincios întrerupându-mi lectura. Nu suferea cărţile. Credea că mă blegesc. Aş fi dorit să moară. Cum dorea el să crape Ceauşescu. Tot în aceea vreme am aflat ce înseamnă să ai o erecţie, cum e să ejaculezi. S-a întâmplat citind “Răscoala” lui Rebreanu, la faza violării Nadinei. Şi după ce mi s-a umezit spontan pantalonul pijamalei, am simţit cum îmi bubuie timpanele, şi mi-am focalizat atenţia la ce se întâmpla dincolo de uşă, în camera părinţilor. Am stins lanterna şi evitam şi să suflu. Cu câteva ore în urmă, tata sosise acasă ameţit. Băuse vin cu prietenii. Mă deranja mirosul respiraţiei sale. De după uşă, s-au auzit zgomote.
Întoarce-te, Angela!
Mai încet…
Las’ că doarme…
Ah…
Taci. Mai încet. Te rog. Te rog.
Stăteam cu penisul în mână şi mă masturbam. Întâia oară. Tata a gemut. Îl uram. Eu am gemut. Auzind gemetele mamei mă gândeam la Nadina. Dimineaţa puteam să dorm până mai târziu. Era duminică. Ceauşescu se pregătea pentru ultimul congres.

Şi garoafele au viermi

Mă gândeam cu ce să încep. Un coleg mi-a spus să exportăm sicrie în fosta Yugoslavie, era pe vremea războiului de acolo, dar l-am băgat în mă-sa. Vroiam să fac bani, nu s-o frec cu ziaristica. M-am săturat să-mi râdă în nas subiecţii anchetelor, politicieni şi oameni de afaceri cu milioane în cont câte carii am eu. Şi am multe carii. Aveam şi ceva bani. I-a obţinut Amelia ca şi comisioane la contractele de publicitate pe care le-a semnat pentru “Contabilul”, ziarul unde era angajată. Am căzut de acord să-i înmulţim. M-am săturat să fiu lefegiu, la cheremul unora mai proşti, tupeişti. Dar idealurile nu s-au topit ca un om de zăpadă, nu visam să mă îmbogăţesc oricum, decenţa era încă decenţă. Ne-am stors minţile, eu şi Amelia, şi ne-am adus aminte că în piaţa “Coşbuc” se aduc flori en-gros. Tocmai ne-am cumpărat un apartament în Deania, în Ardeal. Ni s-a făcut lehamite de Bucureşti. De la adusul aminte până ne-am gândit la vânzarea florilor en-gros n-a trecut mult. Şi ne-am decis să vindem flori comercianţilor, majoritatea ţigani.
Odată cu apartamentul mi-am cumpărat şi o maşină.
Când ne-am hotărât să aducem flori, am apelat la un prieten, Maximilian, mai experimentat ca şofer. Şi am luat-o pe drumul Bucureştiului, cu Dacia care avea un ticăit permanent pe care nu l-am băgat în seamă după ce mecanicii nu i-au depistat sursa. Asta era, doar nu era să ne copleşească fleacurile.
Amelia stătea în spate, Maximilian şi eu în faţă. Am cumpărat din “Coşbuc” câteva mii de garoafe. Am calculat că profitul era 100%. În piaţa “Unirii” a trebuit să frânăm brusc deoarece ne-a intrat în faţă cu o viteză de raliu un Mercedes. Şi s-a rupt braţul maşinii, din dreapta, de pe faţă. Era în zori şi am pus maşina pe un cric până un poliţai a chemat o maşină de la un service să ne tracteze după câteva ore. În service am stat cîteva ore încă, căldura se împrăştia pe astfalt ca mărunţişul, iar garoafele erau acoperite cu o pătură în portbagaj. Le-am stopit, îmi era frică să nu se ofilească. Aveam lei puşi de-o parte pentru cheltuieli neprevăzute, însă asta a fost mai mult decât neprevăzută după ce-a văzut factura. Nu ne ajungeau banii de benzină până acasă.
La Sinaia am vândut garoafe la trei ţigănci cu tarabe şi 45 unui tip căruia amanta îi împlinea această vârstă, nu nevasta. Cu ceva benzină încă în maşină, am depăşit Reghinul şi am ajuns noaptea pe nişte dealuri unde nu ne-ar fi părut anormal să întâlnim farfurii zburătoare, nici să facem sex cu extratereştrii. Nici un indicator pe drum, deşi curbele periculoase veneau una după alta, nici o lumină până am ajuns lângă o casă unde un ţăran dădea fân la vaci. Din vorbele lui am înţeles că ne-am rătăcit, că suntem pe un drum lateral, dar că o s-o scoatem la liman dacă mergem înainte cu băgare de seamă. Indicatorul benzinei se apropia de roşu, a ajuns pe roşu, şi am coborât câteva dealuri fără motor, din inerţie, şi într-un final am ajuns la cumnaţi, în B. Care, după câteva ore de somn, ne-au dat bani de benzină, suficienţi până în Deania.
Acasă, am pus garoafele în vană. Şi vana s-a umplut spre mirarea bunicii, numai cruci de mirare. A doua zi am luat-o din loc, la Gherla am vândut câteva sute de fire unei ţigănci pe-un inel de aur fiindcă n-avea bani, iar la Cluj una la fel de colorată ne-a deschis ochii, după ce bronzate ca şi ea au cumpărat la garoafe în disperare, că florile noastre nu sunt O.K. Multe dintre ele aveau pistilele ieşite şi şmecheriile alea din care ies florile erau moi. A rupt între degete o garoafă şi am văzut un vierme. Însemna că aveam mii de viermi albi şi graşi. Un portbagaj cu viermi. Proteine pentru câteva oraşe. Am demarat în trombă. N-aveam chef de ortopezi. În Deania am dăruit flori câtorva frumoase din oraş. “Se vede că este un poet cu maniere”, a spus una.

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Bateriile

Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe cînd eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă în afara cuvintelor mele pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.
Alexandru Petria