marți, 3 martie 2009

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Un comentariu:

Andrei spunea...

Extraordinar text.