Puterea imensa a disperarii

Adrian Sobaru îţi mulţumesc. Cum spunea şi Anca Florea pe Facebook, ai sărit şi pentru mine. Ai demonstrat că uneori viaţa în România nu e doar o navetă între micul-dejun şi cină, între două uşurări la WC şi două minciuni. Ai arătat că în această populaţie, constantă mai ales în trădări şi uitare de-a lungul istoriei, se poate să fii şi altfel, că uneori eroismul nu este o vorbă rostită ca să fie rostită. Şi, ceea ce cred că este mai important, ai demonstrat că disperarea este convertibilă în putere. Şi aici, şi acum, nu doar aiurea în lume. Că disperarea are o imensă putere. De care politicienii sunt tâmpiţi dacă nu ţin cont.
Aţi văzut feţele desfigurate ale unora dintre politicienii de la putere după saltul din Parlament? Dacă da, atunci aţi observat că emanau frică. O frică animalică, o frică pentru pieile proprii. Şi nu este deloc rău. Este bine că a început să le fie frică. Ştiu că nu pot tranzacţiona cu disperarea, cu oameni care nu mai au ce pierde, hotărâţi să se sacrifice.
O seamă de comentatori au spus că gestul lui Adrian Sobaru a fost regretabil. Nu, n-a fost, a fost un gest de-o mare demnitate. Alţii încearcă să acrediteze ideea că nu este în toate minţile, o minciună convenabilă puterii, mizerabilă. Sobaru este nebun cum nebun a fost şi Liviu Babeş, şi Călin Nemeş, cum nebuni au fost şi cei care au ieşit pe străzi în decembrie 1989.
Numai că oameni ca Adrian Sobaru sunt puţini la noi. Apoi, unii îşi pun întrebarea dacă această populaţie ar merita sacrificiul lor. Şi pe drept cuvânt. Câţi dintre milioanele de locuitori ai României ştiu de Babeş şi Nemeş, şi câţi îl regretă pe Ceauşescu şi susţin că nu au avut de suferit în perioada comunistă? Pocitaniile din Parlament au ajuns unde sunt după ce au fost votate uninominal, şi de români, nu de patagonezi.
Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/12/puterea-imensa-a-disperarii/