Scrisorile lui Andrei Pleşu către Nicolae Ceauşescu

Stimate tovarase Secretar General al Partidului,


Ma numesc Andrei Gabriel Plesu si sunt de profesie istoric si critic de arta. Din 1971, cand mi-am incheiat studiile, si pana astazi am inteles sa-mi fac profesiunea cu toata seriozitatea, punandu-ma, cu intreaga mea putere de munca, in slujba artei si culturi romanesti. Am publicat un mare numar de studii si articole in presa curenta am realizat mai multe serii de emisiuni la radio si televiziune si sunt autorul a trei carti, bine primite atat de publicul larg, cat si de specialisti. In istorie, dupa o specializare de aproape doi ani in Republica Federala Germana. In timpul acestei specializari , am tinut la Bonn, Dusseldorf si Dortmund mai multe conferinte despre arta romaneasca, socotind ca este datoria mea de onoare sa o fac cunoscuta si apreciata pretutindeni, la adevarata ei valoare. In 1981 mi s-a decernat premiul pentru critica al Uniunii artistilor Plstci ti, in acelasi an, premiul pentru eseu al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Am avut cinstea sa-mi reprezint tara, cu comunicari de specialitate, la felurile congrese si reuniuni internatinale (Berlin-Est, Weimar, Jakarta etc.). Ca secretar al sectiei de critica a Uniunii Artistilor Plastci, am participat la organizarea mai multor expozitii de arta romanesca, in fata si in strainatate.

Am intrat in Partidul Comunist Roman la varsta de 19 ani (1968) si, atat pe linie obsteasca (CA ORGANIZATOR DE GRUPA DE PARTID), cat si pe line profesionala ( ca cercetator la Institutul de Istiria Artei al Academiei de Stiinte Sociale si Politicesi, apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “N. Grigorescu”) m-am straduit, in ciuda unei sanatati precare ( care ma obliga sa stau, de cativa ani, sub constanta supraveghere medicala), sa fac totul pentru a fi la inaltimea exigentelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.

Va rog, stimate tovarase Secretar General, sa nu luati raportul de activitate de mai sus drept o lipsa de modestie. El e bilantul firesc de munca al oricarui roman care vrea sa-si serveasca tara cum se cuvine. In lumina acestui bilant, veti intelege cat pot fi de mahnit sa constat ca, dintr-o data, in urma unei imprejurari pe care nu o pot socoti decat accidentala, sunt pus in afara partidului “sectant” si dezlantuit din invatamant si cercetare.

Am avut, intr-adevar ghinionul de a participa cu doi ani in urma , la o conferinta (incluzand o parte teoretica si una practica), ce a avut loc la Institutul de Psihologie si Pedagogie pe tema “meditatiei trancendratale”. Conferinta – la care m-am dus pe linia unei firesti curiozitati intelectuale – mi s-a parut neinteresanta sub raport stiintific, drept care nu am mai frecventat niciuna din urmarile ei , mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp dupa aceea, sa aduc la cunostinta unui lucrator al Ministerului de Interne opinile mele critice privind “meditatia trancendratala”.

In rezumat, fapta de care sunt vinovat se reduce la audierea unei conferinte publice, organizata intr-un cadru perfect oficial, o conferinta despre care nu aveam motive sa cred ca s-ar desfasura fara aprobarile de rigoare. Cat despre chestionarul pe care l-am completat – ca toti cei de fata – in timpul conferintei, nu se rererea decat la date strict medicale si nu cuprindea niciun angajament de nuanta politica sau religioasa, care sa contarazica adeziunile mele reale la statutul PCR si la Constitutia tarii. Am fost lamurit, ulterior, ca “meditatia transcendretala”, ca organizatie internationala, implica unele aspecte profund negative , de care insa nu putem avea cunostinta acum doi ani, ca urmare a unui singur contact cu reprezentantul ei. Amintind ca pot fi sanctional, totusi, pentru o momentana lipsa de vigilenta, mi se pare, in acelasi timp, greu de acceptat ca ca sanctiunea sa aiba caracterului unui condamnari atat de drastice, ducand nu numai la totala descreditarea politica, ci si la descalificarea mea profesionala. Intre culpa mea reala si consecintele ei imediate ca o uriasa disproportiune care, in spiritul echitatii cu care ne-a obisnuit conducerea noastra de partid si de Stat nu poate sa fie corectata.

Ranit sufleteste de spulberarea intr-o clipa, a atator ani de eforuri entuziaste, si de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (legitime la 33 de ani) apelez, tovarase Secretar General la dreapta dumnevoastra omeneasca, rugandu-va sa dispuneti rediscutarea cazului meu, in datele lui obiective. Va asigur ca tot ce doresc e sa-mi dovedesc, in continuare, ca si pana acum, buna-credinta loialitatea fata de tara, participand la procesul de afirmare a valorilor noastre pe plan universal.



Va multumesc,

Andrei Gabriel Plesu

25 mai 1982



Stimate tovarase Secretar General



Pentru o mai buna informare asupra imprejurarilor in care am luat cunostinta de “meditatia transcendentala”, fac urmatoarele precizari: In ianuarie 1981, cand functionam ca lector universitar al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, am fost convocat telefonic la Institutul de Psihologie si Pedagogie pentru a audia o conferinta de orientalistica. Invitatia era fireasca, intrucat era cunoscut indeobeste interesul meu pentru artele orientale. Conferinta la care am fost invitat a avut loc intr-un cadru oficial, in prezenta conducatorilor Institutului de Psihologie si a numeroase personalitati ale stiintei si culturii noastre. Nimic nu ma putea face sa ma indoiesc de perfecta legalitate a conferintei in cauza, care, de altfel, ne-a fost prezentata, de la bun inceput, drept un “program experimental” aprobat ca atare de Ministerul Educatiei si Invatamantului si de C.N.S.T. Conferentiarul a declarat ca doreste sa puna la indemana publicului o metoda practica de relaxare, inspirata din filosofia indiana si lipsita de orice implicatii religioase. Aratand ca metoda pe care ne-o va impartasi trebuie adaptata de la caz la caz, pentru fiecare individ in parte, conferentiarul ne-a cerut, in continuare, sa raspundem unui chestionar care sa-i furnizeze principalele noastre date biologice. Chestionarul nu cuprindea decat intrebari cu caracter medical si transmitea altora metoda de relaxare capatata (“mantra”), intrucat, prost aplicata, ea putea deveni daunatoare. Acestei parti teoretice a conferintei, i-a urmat, a doua dimineata, in aceeasi institutie, partea practica. In cadrul unei intalniri individuale, ni s-a transmis procedeul concret ce urma a fi folosit de fiecare din noi, in vederea relaxarii. Pentru a beneficia de aceasta intalnire, individuala, ni s-a cerut o taxa de 100 de lei (specificandu-se ca banii sunt destinati Casei Copilului) si cateva fructe si flori, in semn de omagiu pentru initiatorul metodei cu pricina. Odata intrat in incaperea intalniri individuale cu conferentiarul, am constatat ca, inainte de a-mi transmite “mantra”, el practica un scurt ritual ce cert aspect rligios. Aspectul discutabil al acestui ritual precum si faptul, constatat ulterior, ca asa zisa “mantra” individuala se dadea, nediferentiat, mai multor subiecti, m-au convins de lipsa de temei stiintific a intregului program si de incompatibilitatea lui cu interesele si convingerile mele. Drept care n-am mai participat la nici o alta sedinta.

In concluzie:

1. La data participarii mele la conferinta Institutului de Psihologie, nu puteam sti ce, “dedesupturi” are “meditatia trancedentala” si nu puteam banui ca ea e gazduita de o institutie oficiala, fara aprobarile de rigoare. De aceea nu am ezitat sa audiez conferinta.

2. Elementele cu caracter religios pe care le-am constatat in timpul partii practice a conferintei m-au contrariat si m-au decis sa abandonez prompt experimentul. Nu puteam insa sa stiu in ce consta intalnirea individuala, ininte de lua parte la ea, intrucat nu ni s-a comunicat dinainte cum va decurge respectiva intalnire.

3. Chestionarul semnat de mine nu mi s-a parut a contine date care sa intre in contradictie cu loialtatea mea fata de partid si de stat. De altfel, n-am tainuit continutul lui (si asa-numita “mantra”) de indata ce am avut prilejul sa relatez unui lucrator al Ministerului de Interne toate informatiile cuprinse si in prezentul memoriu.

Acum, cand la aproape doi ani dupa evenimentele relatate mai sus “meditatia transcedentala” a fost demascata ca secta cu o activitate diversionista, imi dau foarte bine seama de gravitatea implicarii mele, fie si de moment, in demonstratia experimentala de la Institutul de Psihologie. Si daca in contextul din ianuarie 1981, nu imi pot gasi o vina obiectiva pentru participarea la conferinta, in perspectiva timpului si in urma lamuririlor suvenite de atunci cu privire la adevarata fata a conf. Stoian, inteleg ce consecinte nefaste putea avea lipsa mea de vigilenta din 1981. Este totusi de la sine inteles ca daca as fi stiut atunci ceea ce stiu astazi despre “meditatia transcendentala”, n-as fi intarziat nicio clipa in sala de conferinta si as fi adus la cunostinta organizatiei de baza opiniile mele critice. Sunt perfect constient ca – potrivit recentei expuneri a Presedintelui tarii la Plenara largita a C.C. al P.C.R. din 1 iunie a.c. – trebuie sa facem totul pentru a preveni manevrele celor care, la adapostul unor manifestari sectante, “vor sa abata omenirea de la problemele majore – fundamentale ale lumii de azi”. Vreau sa sper ca punandu-se in cumpana bunele mele intentii, activitatea mea de pana acum pe de o parte si, pe de alta, lipsa de vigilenta de care am dat dovada, Conducerea de Partid si de stat va so coti ca imi poate acorda sansa sa ma reabilitez, pentru a contribui pe mai departe – dupa puterile mele – la edificarea culturii romanesti contemporane.

Va multumesc,

Andrei Gabriel Plesu”

3 iunie 1982

Scrisoare deschisă către fratele maghiar

Sper că n-o să te superi că te numesc fratele meu. Pot să-ţi spun Attila, şi Béla, şi Miklós, chiar şi Kornél, ca să fii chiar tizul meu. În fond, e o convenţie. N-o să folosesc cuvinte mari, că scriu aceste cuvinte pentru că trăim pe acelaşi loc geografic, că România este sau ar trebui să fie o mare familie. Încerc să fiu doar firesc, familiar. Şi sincer, în primul rând.
Amândoi avem o problemă. Una imensă. Şi care nu suferă amânare. Pe lângă nenorocirile de fiecare zi, legate de preţurile crescute haotic, pe lângă faptul că nu te poţi culca liniştit de grija a ceea ce-o să se întâmple mâine. Şi problema aceasta care priveşte viitorul, dacă stăm să judecăm, are treabă şi cu preţurile, şi cu liniştea somnului. Problema e că ţara este guvernată dezastruos. Neajunsurile economice numai naivii le pot pune doar pe seama crizei mondiale. Şi tu nu cred că eşti un naiv.
Ce mă doare pe mine, cred că te doare şi pe tine. Numai că există o deosebire. Dacă eu reprezint un partid de opoziţie, tu, prin cei pe care i-ai votat, Attila, fără să vrei şi probabil fără să te mai întrebe nimeni, cauţionezi un guvern care distruge ţara. Şi vieţile noastre, tizule Kornél. Îţi place de ce se întâmplă în spitale, de ce se întâmplă cu pensionarii, de toată mizeria care ne înconjoară, că învăţământul este la pământ? Dar oare ce nu mai este la pământ în afara instituţiilor de forţă, represive? Care să fie eficiente ca să ne dea în cap dacă ne strigăm păsurile, la o adică.
Attila, când ai votat cu UDMR, ai sperat că o să fie mai bine. Pentru tine şi copiii tăi. Şi este mai bine? Am ajuns slugile FMI, iar guvernul PD-L a ajuns să fure din banii luaţi pe datorie. Datorie pe care va trebui s-o plătim toţi, şi eu că sunt în opoziţie, şi tu fiindcă UDMR este la putere. Ce-o să le zici copiilor tăi, peste ani, când o să te întrebe de ce tot trebuie să plătim datorii? Că UDMR a fost la guvernare ca să fure clica lui Băsescu şi Boc? N-o să poţi să-i explici că ai urmărit nu ştiu ce drept al maghiarimii, acum când maghiarimea are şi universitate. N-o să te creadă. Şi pe drept cuvânt. Ba, s-ar putea ca peste ani să nu mai fie nici un UDMR, deoarece este real riscul ca să nu mai intre în Parlament dacă îşi menţine asocierea cu o gaşcă de hoţi şi incompetenţi.
Kornél, dacă nu iei atitudine urgent, copiii tăi o să te considere vinovat. Este un moment decisiv. Convinge-i pe parlamentarii din UDMR să nu mai susţină PD-L-ul la guvernare. Să se alăture celor care iubesc această ţară, cărora le pasă de ce se întâmplă cu ea. Ca ardelean, am crescut cu convingerea că maghiarii sunt oameni dintr-o bucată. Că iubesc legalitatea şi echilibrul. Şi România are nevoie de legalitate şi echilibru.
Kornél, sper ca în aceste momente de răscruce să judeci corect şi să acţionezi.

Cu gânduri doar de bine,
Cornel Itu,
Deputat PSD
Vice-lider al Grupului PSD pe Ardeal

Despre lepădături

Cântările bisericeşti şi rugăciunile aduc un plus în literatură ca ploaia pe un acoperiş de tablă, nu ca pe un câmp semănat. Exemplaritatea canoanelor creştine, şi religioase în general, dacă totuşi se transformă în texte literare, cel mai adesea se prăbuşesc în plicticoşenie. Credeţi că Maica Tereza ar fi performat în scris dacă s-ar fi gândit să încerce? Am convingerea că nu. Mai degrabă scriitorul este perceput drept mai uman, mai veridic dacă trage o înjurătură păstoasă decât dacă nazalizează pasaje din Biblie. Totul stă în dozaj, până unde poate împinge creatorul limitele, astfel ca semenii să nu-l ocolească. Desigur, întotdeauna a existat o falie între autorii mari şi percepţia comună a contemporanilor, dar nu la ea mă gândesc. Ce a şocat acum o sută de ani, azi poate că trezeşte abia zâmbete. Mă refer la creatorii criminali, la ucigaşi, la violatori, la apologeţii unor regimuri criminale, criminali prin cuvintele lor.
Discuţia în jurul interzicerii comemorării în Franţa, la 50 de ani după moarte, a lui Louis‑Ferdinand Céline este deosebit de interesantă. Mario Vargas Llosa a scris un text memorabil pe marginea subiectului, « Ticăloşii », unde spune: ”În anii ’60 i am citit diatriba „Bagatelles pour un massacre“ şi mi a venit să vomit în faţa acestui ticălos plin de ură, ocări şi intenţii homicide împotriva evreilor: o adevărată pledoarie pentru prejudecăţi, rasism, cruzime şi prostie. Doctorul Auguste Destouches Céline era un pseudonim pentru omul de condei – nu s a mulţumit să şi verse antisemitismul în pamflete virulente. Există dovezi că, în timpul ocupaţiei germane, a denunţat Gestapoului familii de evrei ascunse sau care şi luaseră nume false, familii care în urma denunţului au fost ulterior deportate. Dacă ar fi fost prins la Eliberare, precis Céline ar fi stat mulţi ani după gratii sau ar fi fost condamnat la moarte şi executat, ca Robert Brasillach.” Celebrul peruan însă subliniază că măsura guvernului francez este o eroare, pledând pentru valoarea literaturii lui Céline.
Nici în literatura română n-am dus nevoie de lepădături. Gradul de vinovăţie al acestora s-a evidenţiat mai puternic cu valoarea. N-ar trebui sărbătorit Sadoveanu pentru că a colaborat cu comuniştii, când puşcăriile gemeau de deţinuţi politici? Nici Eliade şi Cioran pentru simpatiile lor legionare? Ori Păunescu pentru cultul deşănţat al lui Ceauşescu? Dacă omeneşte au fost nişte condamnabili, care nici măcar nu şi-au cerut iertare public pentru purtarea lor, cu sinceritate, atunci să nu-i mai amintim cu prilejuri aniversare? Ar fi o eroare. Cum tot eroare este ca vorbitul despre ticăloşiile unor scriitori valoroşi să fie perceput ca un atac asupra operei lor. Aşa cum se întâmplă la noi, din provincialism cultural.
Alexandru Petria

Elogiu celor care ne suportă

Spună cine ce-o spune, scrisul este o formă de egoism. De retragere orgolioasă în universul minţii. Cu bătaie lungă, mergând în cazurile extreme spre dezinteresul faţă de cei din jur, faţă de propria familie. Obsesia scrisului alungă sau surdinizează momentan până şi dragostea. Nimic nu contează în faţa fanatismului de-a umple pagini peste pagini, cu rezultat incert.
Nu mă refer la scrisul strict ca meserie, care asigură traiul zilnic. La numărul de articole săptămânale impus de vreo redacţie, pentru care iei nişte bani. Am în vedere scrisul literar de pe urma căruia n-ai cum să trăieşti la noi, dar şi cel publicistic, doar din pasiune, acel scris fără de care nu poţi, în absenţa căruia nu te simţi om întreg. Acel scris fără de care simţi că te ia mama Dracului şi n-ai cum să te priveşti în oglindă fără un persistent sentiment al vinovăţiei.
În fond, noi, cei care scriem nu numai pentru pâine suntem nişte anormali. Cei normali se plimbă, fac sex, fac bani, nu-şi rup din timp ca să se asigure mai degrabă cu hemoroizi decât cu nemurire. Normal este să-ţi trăieşti viaţa, s-o consumi până la ultima picătură. Suntem nişte handicapaţi ciudaţi, s-o recunoaştem.
De multe ori, îi spun femeii pe care o iubesc că sunt norocos fiindcă mă suportă. Mai în glumă, mai în serios. Iar pojghiţa glumei îmi menajează doar orgoliul, să nu mint. O întreb cum de stă cu un bărbat destul de hăbăuc în treburile practice, fiind nevoită nu odată să bată un cui când vede că scriu şi n-are cu cine să discute? Ea surâde, doar uneori recunoaşte că nu-i este uşor. Ceea ce ştiu la milimetru, oho. Stând cu un tip ca mine, se sacrifică ca să lase aer handicapului meu, scrisului. Mă consider un caz fericit. Îi mulţumesc pentru asta.
Ideea articolului o aveam în cap de săptămâni. Numai că nu e tocmai lesne să-ţi recunoşti vulnerabilitatea. Şi faptul că omul din proximitatea imediată are o importanţă vitală pentru tine. Că fără el nu ştiu dacă ar fi posibil scrisul. Intenţionam să realizez un elogiu al celor care ne susţin. Al celor care ne suportă egoismul scrisului. Nu ştiu în ce măsură am reuşit. Am măcar scuza sincerităţii.
Alexandru Petria

Astia-s in stare sa traga! | CorectPolitics

In Romania s-a ajuns sa se prefere cartusele in locul spitalelor. Cartusele in locul benzinei la un pret cinstit. Cartusele in locul alimentelor la preturi corecte. Cartusele in locul onoarei.
Astia-s in stare sa traga! | CorectPolitics