Elogiu celor care ne suportă

Spună cine ce-o spune, scrisul este o formă de egoism. De retragere orgolioasă în universul minţii. Cu bătaie lungă, mergând în cazurile extreme spre dezinteresul faţă de cei din jur, faţă de propria familie. Obsesia scrisului alungă sau surdinizează momentan până şi dragostea. Nimic nu contează în faţa fanatismului de-a umple pagini peste pagini, cu rezultat incert.
Nu mă refer la scrisul strict ca meserie, care asigură traiul zilnic. La numărul de articole săptămânale impus de vreo redacţie, pentru care iei nişte bani. Am în vedere scrisul literar de pe urma căruia n-ai cum să trăieşti la noi, dar şi cel publicistic, doar din pasiune, acel scris fără de care nu poţi, în absenţa căruia nu te simţi om întreg. Acel scris fără de care simţi că te ia mama Dracului şi n-ai cum să te priveşti în oglindă fără un persistent sentiment al vinovăţiei.
În fond, noi, cei care scriem nu numai pentru pâine suntem nişte anormali. Cei normali se plimbă, fac sex, fac bani, nu-şi rup din timp ca să se asigure mai degrabă cu hemoroizi decât cu nemurire. Normal este să-ţi trăieşti viaţa, s-o consumi până la ultima picătură. Suntem nişte handicapaţi ciudaţi, s-o recunoaştem.
De multe ori, îi spun femeii pe care o iubesc că sunt norocos fiindcă mă suportă. Mai în glumă, mai în serios. Iar pojghiţa glumei îmi menajează doar orgoliul, să nu mint. O întreb cum de stă cu un bărbat destul de hăbăuc în treburile practice, fiind nevoită nu odată să bată un cui când vede că scriu şi n-are cu cine să discute? Ea surâde, doar uneori recunoaşte că nu-i este uşor. Ceea ce ştiu la milimetru, oho. Stând cu un tip ca mine, se sacrifică ca să lase aer handicapului meu, scrisului. Mă consider un caz fericit. Îi mulţumesc pentru asta.
Ideea articolului o aveam în cap de săptămâni. Numai că nu e tocmai lesne să-ţi recunoşti vulnerabilitatea. Şi faptul că omul din proximitatea imediată are o importanţă vitală pentru tine. Că fără el nu ştiu dacă ar fi posibil scrisul. Intenţionam să realizez un elogiu al celor care ne susţin. Al celor care ne suportă egoismul scrisului. Nu ştiu în ce măsură am reuşit. Am măcar scuza sincerităţii.
Alexandru Petria