Mircea Vasilescu a publicat în ultimul număr al “Dilemei vechi” un aricol interesant, “În contra forumistului român”, din care citez:“Sînt unii forumişti care nu fac decît să înjure, la propriu. Alţii scriu mesaje ceva mai elaborate, dar pe dedesubt se întrevede tot impulsul de a înjura: de exemplu, dacă într-un articol apare numele lui Ion Iliescu (indiferent în ce context), (ni) se reaminteşte de către vreun cetăţean interactiv că fostul preşedinte e vinovat pentru morţii din decembrie 1989 şi pentru mineriade; dacă apare în articol numele actualului preşedinte, imediat se găseşte vreun forumist care să spună că „a vîndut flota“, chiar dacă nu e vorba de aşa ceva. Asemenea frustraţi cu idei fixe strică, de obicei, toată maioneza dialogului. Ca şi în viaţa reală, n-ar trebui băgaţi în seamă. Numai că, în acest caz, interactivitatea lucrează împotriva propriei meniri: nu-i poţi ignora, din moment ce tehnologia 2.0 le permite să se bage direct în vorbă. Odată ce s-au pus în fason pe site, pînă să intervină administratorul web, înjurăturile lor se lăfăie liniştite în calea cititorilor cumsecade, care chiar vor să discute...
Alţi forumişti descind din „arhetipul“ Valentin Stan („omul cu laptopul“ de la Antena 3). Ei nu intră în vorbă decît pentru a-i probozi pe autori, într-un limbaj mitocănesc şi lăbărţat (singurul de care sînt capabili, probabil). Cu siguranţă psihologii ar şti să explice ce satisfacţii le poate da respectivilor faptul că pot „răcni“ pe forum (după modelul TV al „arhetipului“ lor) la editorialişti şi scriitori. Fără să mă pricep la psihologie, presupun că afectele lor dezordonate suferă oarecari reaşezări de cîte ori pot plasa pe forumuri „băi, Pleşule!“, „Liicene“, „băi, nea Mirceo“ (Dinescu) şi alte asemenea formule, adesea însoţite de adjective referitoare la autorii cu care au pretenţia că vor „să comunice“. Această categorie nu trebuie ignorată, ci studiată cu atenţie, pentru că exprimă un simptom interesant al non-comunicării. Interactivitatea, în principiu, le dă cititorilor posibilitatea să intre în dialog cu autorii şi, în acelaşi timp, să-şi expună părerile şi în faţa celorlalţi. Or, „valentinstanii“ de pe forumuri nu au nici un chef de dialog, ci vor ca „publicul“ să-i vadă cum îşi arată muşchii verbali, cum îi „pun la punct“ pe intelectualii şi jurnaliştii neamului. Ei sînt un produs pe dos al interactivităţii: de fapt, nu vor decît comunicare unidirecţională, dar „viceversa“. Şi – din lipsă de educaţie – se simt bine în bălăceala egalitaristă de Obor, în care toţi „sîntem“ bă, mă, nea... Între ei şi tehnologia web 2.0 sînt două secole.
Dar categoria care strică cel mai mult este, după părerea mea, aceea a forumiştilor „de profesie“. Unii urmăresc anumite ziare şi anumiţi autori şi „se bagă“ doar pentru a strica discuţia. Alţii „se cunosc“ de pe diferite forumuri şi se urmăresc pentru a se ciondăni. (Mai sînt şi alte tipuri, dar trec peste...) Aceştia deturnează de-adevăratelea orice subiect şi îl „aduc“ la un maniheism primitiv, centrat de obicei pe vreo problemă obsesivă a societăţii româneşti. De pildă, indiferent ce articol „comentează“, ajung la conflictul dintre Băsescu şi Tăriceanu, după care fiecare o ţine pe a lui. Sau la „vechea dilemă“: ne-au trădat occidentalii la Ialta sau nu? Sau: vor ungurii Ardealul? Ş.a.m.d. În general, ei „argumentează“ abundent şi nu se lasă, umplînd pagina web a ziarului de comentarii lungi, dar în afara subiectului. Această categorie arată de ce nu se poate comunica eficient în România, ca în bancul acela în care un om zice „bună ziua“ şi celălalt îi răspunde „mă, tu vrei să-mi iei calul“. O ilustrare desăvîrşită a acestui proces a avut loc recent şi am avut norocul să o „văd“ (şi să o salvez în computer). În seara de 20 august, pe la 23,30, pe site-ul ziarului Gândul, apărea titlul unui articol de Cristina Modreanu („Cine reprezintă România“), dar textul (probabil dintr-o eroare tehnică) – nu. Forumiştii intraseră deja în acţiune şi „produseseră“ 49 de comentarii în decurs de o oră. Unii întrebau pur şi simplu („bine, bine, sînt primul cititor..., dar unde-i articolul?!!!“), alţii se căzneau să facă ironii („e cel mai bun articol pe care l-am citit! felicitări! scurt, concis“), dar rămîneau în „contextul comunicaţional“ dat. În scurt timp, scena a fost ocupată de cîţiva forumişti „de profesie“, care, după cîteva schimburi de invective, au postat lungi paragrafe polemice, care ajungeau la concluzia că „jidanii au fost şi sînt distrugătorii României şi poporului român“. Aşadar, chiar şi atunci cînd comentează „absenţa“, „nimicul“, asemenea forumişti ajung tot la obsesiile cu care „au venit de-acasă“. (Bineînţeles, între timp a apărut şi textul articolului, iar administratorul web a eliminat comentariile aberante).”
Ce ziceţi?
De pe blogul lui Dan Şelaru http://romaniadeieri.blogspot.com/ am aflat că un semen de-al nostru, care nu mănâncă doar pentru defecaţie şi care este deocamdată anonim, s-a apucat de un proiect extraordinar. A scanat fişele penale ale celor condamnaţi la moarte în perioada comunistă şi fişele deţinuţilor politici. La ultimele a ajuns până la litera C. Vedeţi http://82.76.42.19/index.php
Eu cred că are. Doar o regulează zilnic destui. În frunte cu politicienii. Fără prezervativ.
Cele patru propoziţii anterioare le-am scris stârnit de scandalul ce se profilează din cauza expoziţiei tânărului artist plastic timişorean Benedek Levente(foto). Care începe să fie linşat mediatic. Ceea ce consider că este inacceptabil, o imixtiune în actul de creaţie. Că tonul este mai vehement că Levente e ungur, e şi mai grav. Începutul aberaţiei îl găsiţi aici http://www.gardianul.ro/BenedeK-Levente-a-decorat-harta-Romaniei-cu-labii-s120497.html
PS- În afacerea ICR New York am fost printre primii, alături de Andrei Bădin şi alţii, care au condamnat expoziţia. Dar şi atunci eu m-am limitat să susţin că lucrările nu trebuiau expuse într-un spaţiu ce reprezenta România, ci, eventual, într-o galerie ca oricare alta. E tocmai ceea ce se întâmplă acum.
Samuel Johnson: "Pe măsură ce consumul de tutun scade, prostia creşte".Subscriu.
Proprietatea asupra unei clădiri din centrul municipiului Dej (Piaţa Bobâlna nr.18) este în centrul unui scandal. Fostul primar al urbei, Ioan Ungur, a dat nişte dispoziţii de retrocedare către unii care au susţinut că sunt moştenitori ai ex-proprietarilor dinainte de venirea la putere a comuniştilor, pe care ulterior le-a retras şi, ca în filme, iar a emis altele, deşi în unele a susţinut că dispoziţiile anterioare nu au respectat legile. De ce a procedat aşa, vă las pe dumneavoastră să trageţi concluzia.
Alin Tişe, fostul prefect al judeţului Cluj, în prezent preşedinte al Consiliului Judeţean, i-a semnalat lui Ungur că nu a procedat corect. Clădirirea, în care este sediul regiei de apă şi de termoficare, restaurantul “Dacia”, un sediu de bancă şi mai multe magazine, este cuprinsă în patrimoniul mai multor societăţi comerciale, care au cumpărat spaţiile de la statul român.
Actualul primar, Costan Morar şi viceprimarul Claudiu Chira au insuflat un aer nou în Primărie, în spiritul legilor. Astfel, prin Dispoziţia 1318/8.07.2008, Morar a revocat dispoziţiile primarului anterior deoarece imobilele “nu sunt în proprietatea municipiului Dej şi nu au fost nici la data emiterii dispoziţiilor(lui Ungur-n.m)”. Explicitez, ca să se înţeleagă mai bine ce s-a întâmplat: fostul primar a atribuit ceva ce nu-i aparţinea, făcând în fapt o naţionalizare-culmea!- în România care se pretinde un stat democratic, membru în U.E., fiindcă firmele au cumpărat de la stat imobilul din centrul Dejului. Mai neaoş spus, l-a durut pe Ungur fix în pix de legi, de valorile economiei de piaţă şi de faptul că regiile Primăriei îşi pierd sediile.
Despre acest caz o să public o anchetă detailată în lunarul “Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”. Am scris textul ca o “avampremieră” a anchetei care o să dezvăluie mari ilegalităţi. Primarul Morar merită felicitat că a restabilit legea. Nota 10.
Alexandru Petria
Mi-am cumpărat un Citroen fără să am permis, aşa cum taică-meu şi-a luat demult un disc cu Edith Piaf fără să aibă picup. Făţă de bătrânul, care era topit după solistă, pe mine nu mă rodea deloc amorul automobilistic. Chiar deloc. Dar aşa a stat treaba.
Tocmai m-am hotărât să mă las de ziaristică şi să mă apuc de afaceri. Visam să mă îmbogăţesc repejor, ca să fiu liber să scriu poezie şi proză. Şi am dat-o pe comerţ ca mulţi români în anii ’90. Iar comerţul s-a legat de mine doar cu pagube, aveam s-o constat ulterior.
M-am reîntors în Transilvania după ce ne-am vândut apartamentul din Bucureşti. Ne-am mutat- şoţia, fetiţa şi eu- în apartamentul bunicului, pe care ne-am angajat să-l întreţinem, dar le-am plătit şi-o cotă părinţilor. Fiindcă ei au cumpărat apartamentul de la stat cu câţiva ani în urmă, pe preţul unui frigider, când pentru voturi Iliescu s-a hotărât să-i transforme pe chiriaşi în proprietari. Mi-au cerut, am plătit. Acum leii de frigider ai părinţilor s-au transformat în jumătatea preţului real al locuinţei. E de spus că bunicii m-au crescut. Bunica a murit când eram în liceu.
Pe lângă traiul cu bunicul, m-am ales şi cu un magazin cu haine şi, bineînţeles, cu Citroenul alb la mâna a doua pe care găseam des scris “Spalămă”. După acest tip de vehicul s-a fabricat la noi Oltcit. Neştiinţa gramaticii, pasămite, se armoniza de minune cu praful de pe automobilul parcat lângă drumul naţional. Rareori mergeam după marfă cu el, când conducea mustăcind câte un prieten. Căci şi prietenii preferau să ne ducă cu maşinile lor şi să plătim cheltuielile, numai să nu folosească Citroenul cu motor suprarealist, dificil de reparat pe drum, la o adică.
Deşi am terminat şcoala de şoferi împreună cu soţia, nu mi-am luat permisul de conducere. N-am mers la examenul final. Soţia s-a luat după mine. Astfel că în casă n-aveam nici un permis de conducere. Urcând la volan, trăiam cu spaima nu că o să mă accidentez, nu, ci să nu accidentez pe cineva, să nu nenorocesc existenţa cuiva- apoi, cum aş putea să trăiesc cu vinovăţia în suflet? Terminând orele de condus, sigur că ştiam să şofez. Chiar m-am urcat de două-trei ori în maşină şi am luat-o la drum prin oraş când eram suficient de beat ca să nu-mi dau câtă idioţenie era între urechile mele. Odată, în sat la soacra, am mers prin albia pârâului cu Citroenul ca la raliuri, şi-am făcut un salt cu el de trei-patru metri de pe un dâmb. La aterizare, dacă până atunci ştiam că are doar un motor care toarce silenţios, de atunci încolo am conştientizat că maşina este compusă din mii de piese, din care o mulţime au început să sune.
Cu bunicul ne înţelegeam la fix. Amândoi eram regalişti şi înjuram comuniştii. El mai vocal deoarece a fost şi prizonier în război la ruşi. Îşi iubea nepoţica pe care o plimba cu taxiul la izvor după apă, iar Dalia, la trei ani, nu-l slăbea o clipă. Cu soţia mea, Andrada, avea alt numitor comun. Bunicul Gavril era bolnăvicios de mâncăcios şi ea gătea la superlativ. Era un maniac al sarmalelor. Andrada l-a cucerit, s-ar zice, şi cu sarmalele ei. Mă certam cu bunicul doar pe seama lui Dumnezeu şi el mă numea “spurcăciune ateistă”. Era greco-catolic practicant. Nu putea să priceapă că un om deştept- mă credea deştept- poate să fie ateu dacă nu-i comunist. “Nu-ţi bagi degetul în cur ca să-ţi atingi omuşorul, ţi-l bagi în gură”, zicea.
Cu peste doi metri, bunicul arăta ca un docher în ciuda faptului că a fost frizer toată viaţa. Niciodată nu i-a displăcut băutura şi se bucura că mă are ca partener spre necazul Andradei, care nu suferea beţivii. Nu eram noi beţivi cum ne spunea ea, dar nu ne dădeam în lături s-o facem lată uneori. “E femeie s-o ungi pe pâine Andrada, obişnuia să zică bunicul când avea coniac la bord, trăgându-mi cu ochiul, dar Dumnezeu i-a dat limba cam prea lungă-lungă”. Era fraza lui stas în asemenea ocazii, pe care o rostea întotdeauna după câteva minute de la întoarcerea acasă, timp în care Andrada ne probozea în fel şi chip. Zicând astea îşi privea în ochi soţia nepotului, apoi o săruta zgomotos pe obraz.
Bunicul nu pierdea prilejul să mă miştocărească pe seama Citroenului. Cu obstinaţie. Mă tot întreba dacă vreau să-l transform în coteţ de găini. Îndeosebi din cauza asta, m-am hotărât să-l vând. Am dat anunţuri în ziare, am lipit afişe pe unde am putut, însă n-au apărut amatori. Fiind parcată pe trotuar, o mai loveau pietricele aruncate de roţile camioanelor şi rugina a început să se arate pe ea ici-colo. Când îşi aduceau aminte, doar Andrada sau bunicul o spălau. “Ca să vadă găinile sfântul soare", zicea bunicul Gavrilă.
Bunicul a murit repede, în stilul lui, după doi ani în care am locuit împreună. Citroenul era tot în faţa blocului, la un an de când vroiam să-l dau dar nu-l vroia nimeni. L-am internat joi în spital, îl durea pieptul şi burta, iar vineri la prânz a murit. “Nu fii cufurit, nu plânge. Să ştii zevzecule că Dumnezeu există, să-ţi intre în cap.”, au fost cu aproximaţie ultimele lui cuvinte, rostogolite mângâindu-mi mâna. Atunci am plâns prima oară în existenţa mea de matur.
Deoarece era sfârşitul săptămânii şi trebuiau să-i facă şi autopsie, medicii mi-au spus că nu pot să-i scot corpul din spital decât luni. Am început să mă gândesc la înmormântare, implicit la cheltuieli. Ştiam că avea fonduri de înmormântare la două firme de de acest soi, a cotizat zeci de ani la ele, iar carnetele se găseau la maică-mea. Nu mi-am făcut probleme până când cea care m-a născut a zis că nu-mi dă carnetele deoarece eu m-am obligat să-l îngrop. Am simţit cum mă cuprinde disperarea.
În ultimele zile vânzările la magazin au fost puţin peste zero, iar prietenii, majoritatea scriitori, aveau bani câtă dragoste de pisici are şoarecele. Eram disperat şi-mi era ruşine de situaţie. Nu le doresc nici duşmanilor sâmbete şi duminici asemeni celor de atunci. Mă gândeam să mă sinucid, dar n-am avut curaj.
Luni dimineaţa beam cafea şi probabil că eram la fel de negru la faţă ca şi cafeaua. Peste cîteva ore trebuia să-l scot pe bunicul din morga spitalului. Am deschis uşa după ce am auzit soneria şi am vrut s-o închid repede la loc la primul impuls. Al doilea gând a fost să-i invit în hol, poate-mi fac un serviciu ucigându-mă. Erau doi ţigani destul de solizi, curaţi dar fioroşi. Mi-au spus pe scurt că doresc să cumpere Citroenul. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-au mai zis că n-au toţi leii, ci doar trei-sferturi din suma la care ne-am înţeles în final. Restul urma să-i primesc peste o lună. Fără multe poveşti, au început să-mi numere bancnotele în palmă şi am semnat pe loc un contract pe-o coală de hârtie.
Peste o lună, punctual, ţiganul cumpărator al Citroenului a bătut iar la uşa noastră. S-a scuzat că nu are restul de lei promis. Şi-a înmormântat o fetiţă. Acolo i-a folosit. Era în haine de doliu. I-am zis că nu-mi mai datorează nimic.
Mi-a intrat în cap că Dumnezeu există.
Alexandru PETRIA
Scriitorul Sebastian Corn, de când şi-a făcut blog, este o sursă permanentă de surprize plăcute. A nu se înţelege că înainte era mai anost, dar mă refer strict la ce “deversează” pe net. În ultima lui postare descrie cum lua şpagă Băsescu. Nu rataţi http://sebastian-corn.weblog.ro/2008-09-07/507395/BUFUL-%C5%9EI-UMBRA-LUI-B%C4%82SE-LA-ANVERS-%E2%80%93-GERMENII-CAPITALISMULUI-CONST%C4%82N%C5%A2EAN.html#comments
Da. Cu foc, ziua şi noaptea. Cum vreţi. Fără complexe. Merită. Că sunt înălţate pe picioare ridicate la rândul lor pe tocuri, e încă un catalizator.
Florin şi Andrada s-au îngrăşat. Florin lasă să-i cadă nisip pe piept. O maioneză tăiată- soarele. Pântecul Andradei arată ca de luna a treia. Nu-şi trage de la stomac. “Dacă nu mănânc, mă duc într-o parte”, obişnuieşte să spună. Sunt împreună de cinci ani. Pe Mariana au pierdut-o la o săptămână de la naştere. Şi-au revenit ca doi scafandri înotând încet spre suprafaţă în iarna trecută. Acum e iulie şi sunt întinşi pe plajă.
Un grup de macaronari bat mingea gălăgioşi, în dreapta. Se simt ca acasă, râd. De fapt, chiar sunt acasă. Florin s-a obişnuit deja cu Italia, Andrada strâmbă din nas. O pereche de portughezi îşi rostogolesc ş-urile lângă băruleţul de lângă stânca falezei. Pe un şezlong. Se sărută ca şi cum ar încerca să-şi aneantizeze amigdalele. Tatuaţi, amândoi. Pierre barmanul are ochii bulcucaţi. Urmăreşte un vaporaş, dar parcă doreşte şi să-şi telescopeze privirile după orizont. Este student la informatică la Paris. În vacanţe lucrează la cumnatul său.
Timişoara şi Ioana simt că le curge sudoarea şi pe pulpe. Urcând străduţele pavate cu piatră, după panoul unei reclame s-au trezit cu marea la picioare. Sprijinite de-o balustradă se miră de încălecarea valurilor. Le atârnă nenumăratele fuste înflorate. Trebuiau să termine clasa a VII-a dacă nu se lăsau de şcoală. A trecut ora prânzului, au primit de la trecători 95 de euro în mărunţiş. După o mişcare haotică a braţelor, se reped spre plajă, în jos. N-au costume de baie, dar chiloţii le sunt curaţi.
Andrada are poftă de-o bere. Florin de-o cola, iar Andrada îi face vânt cu La Republica. Tocmai i-a descoperit un coş după ureche. Pierre dă cu o cîrpă galbenă pe tejghea, cum a văzut în filme că fac barmanii. Intrat în rol, vrea să-şi arunce pe umăr textila şi să-i întrebe pe români de una-alta. Se opreşte la jumătate, iar cârpa îi loveşte buzele. Două braţe tuciurii se agită pe creasta unui val. Braţele devin un corp de fată care strigă.
Timişoara s-a îmbrăcat. Un cearceaf umflat este lângă ea, pe stînga. Pe şezlongul de lângă bar portughezul e peste portugheză. Ar fute-o, ai zice. Andrada mai vrea o bere, Florin un coniac şi o cola. Macaronarii împrăştie nisipul cu mingea. Îşi împing spre cer râsetele. “O ţigăncuşă cerşetoare”, le aruncă Pierre românilor, “Nu-i de-a voastră?”. Andrada şi Florin neagă din cap. Şi Florin adaugă după o gură de coniac, cu limba plimbată printre buze- “E doar o ţigancă.”. Andrada întreabă barmanul dacă n-are de mâncare.
Pierre şi-a adus aminte că are aparatul foto după un bax de votcă. Ţine să nu piardă evenimentul.
Alexandru PETRIA
Ileana a fost blândeţe şi trebăluială în bucătărie. Puşculiţă pentru excursii, furnizoarea de jucării- cu marele urs de pluş galben Miki s-a jucat şi fetiţa mea; i-a rupt urechea rămasă după două decenii-, cea care-mi dădea cârnaţi, plăcinte memorabile şi bomboane cu ciocolată când părinţii m-au pus la regim în clasa I-a. Eram cam rotofei.
Nu obosea să tricoteze şi să croşeteze şi citea Biblia cu ochelarii pe nas după-amiaza, ca în vechile povestiri. Aşa o ţin minte.
Avea abonament la cinematografe, la “Arta” şi “Bobâlna”. Cu ea am văzut “Veronica” de două ori, în proiecţii succesive. Sunt de-o vârstă cu Veronica.
Chiar înainte de Revoluţie, Ileana nu se reîntorcea zilnic mai repede de ora 19 de la slujba bisericii reformate. Atunci mă întâlneam acasă cu primele femei din viaţă.
Ileana m-a vrut violonist, cântăreţ de operă sau dirijor. Nu i-a ieşit.
Ileana m-a şters la fund şi se înnegrea când trupu-mi de băieţel era încercat de febră.
În 23 decembrie 1989 s-a răspândit zvonul că apa este otrăvită. Am alergat la ea s-o anunţ, nu la mama.
Ileana azi poate face plăcinte îngerilor.
Bunica.
Alexandru PETRIA
Am turnat la votcă, bere, coniac şi naiba mai ştie ce. Piunezele din ochi mă provoacă să-mi mişc vlăguit măcar degetele de la picioare. Muşuroaie de furnici îmi acoperă ţeasta prin pernă. Aşa simt şi-mi miroase gura ca la o maimuţă. Cred că arăt chiar ca un cur de maimuţă.
Paul s-a dus dacă într-adevăr a fost aici şi nu e o fâşie dintr-o falsă memorie eruptă pe litri de alcool. Îi văd ciorapii roşii proptiţi în cearceaf. Dreptul are două găurele pe lateral. Se ridică şi se afundă între picioarele Doinei. La un moment dat, zăresc părul Doinei acoperindu-i trăsăturile. Cu degetele îşi mai aruncă fire pe nas. Ai zice că are brumă pe părul dintre coapse, dacă n-ai şti ce gimnastică a articulaţiilor a încercat-o. Şi-l are negru, cu toate că părul capului îi este fascinant de roşcat. Câteodată mă gîndesc la acest capriciu al lui Dumnezeu sau- na!- al naturii, la această anomalie şi gândurile ajung să-mi tragă cu fire invizibile penisul care se înalţă ca o tulumbă sub cearceaf.
Parcă m-am certat cu Paul, poate ne-am bătut, nu-mi dau seama, e vraişte în mintea mea. Îmi sare ţandăra repede. Parcă m-a vrut ca femeie pe lângă Doina.
Doina vomită cu aceeaşi putere cu care râde sau se fute. Parcă şi ea s-a certat şi s-a bătut cu Paul, dar cine cunoaşte adevărul, când memoria e o mlaştină ce nu aruncă la suprafaţă ce-a înghiţit? Aici Doina vomită. Ne-am regulat în trei, ca de atâtea ori? Sau pe rând? Sau eu n-am putut, tot ca de atâtea ori?
Zgomotul în bezna mahmurelii e şi pe post de bec, îmi aprinde o amintire din copilărie pe care în mod normal n-aş vrea s-o văd resuscitată. Era seară, ţânţari la greu şi vacile nu prea aveau ce paşte din cauza secetei. Eram cel mai spălat, restul puştilor erau negricioşi şi de la jegul adunat de-a lungul şi de-a latul săptămânii, cu haine lucioase tot din pricini igienice. Aşa că stăteam lângă vaci şi sporovăiam, sfătoşi cum sunt pretutindeni puştii. Eram în vacanţă la ţară, iar vaca Viola îmi amăra parţial fiecare seară. Trebuia s-o aştept când venea de la ciurdă, pe urmă s-o ţin să pască lângă pârâu. Am spus parţial deoarece lehamitea de Viola îşi găsea compensaţie în ţigările fumate împreună cu cei cu care eram nevoit să-mi petrec vacanţa şi în povestirile ascultate în grup, destule frizând deşănţat lăudăroşenia. Ba şi, rar, copmpensaţia era întregită de trecerea de la unul la altul a unei sticle de lichior. Îl preferam pe cel de ciocolată, la sticlă mică, uşor de ascuns. Eram o adunătură de te miri unde, aruncaţi de părinţi pe capul bunicilor. Abia dacă doi-trei erau din sat.
Seara când s-a întâmplat totul nu ieşea cu nimic din tipic. Aceiaşi tânţari şi celelalte. Marius- Tractor, Giani- Electron, Andrei, zis, desigur, Grasu, vă imaginaţi de ce, Ionel- Ştiulete şi…, dar doar pe ei îi mai ţin minte. Oricum, eram vreo zece. Fumam ascunşi la capătul unui lan de porumb când a apărut habar n-am de unde un vlăjgan de care ne feream totdeauna, cu un bici în mână, ştiind că-i lipseşte o doagă. Era afumat şi de aceea mai periculos. L-am văzut odată cum vroia să înece doi pisoi. I-a aruncat în apă, dar puii de mâţă reveneau la el, nedându-şi seama ce vrea. I-a aruncat iar. Iarăşi. Însă pisoii se reîntorceau tot mai obosiţi şi uzi din pârâul de doar doi metri lăţime. Înjura că apa este prea mică şi că nu-i poate arunca mai departe. Pisoii nu mai aveau putere nici să miaune. I-a luat pe ambii de picioarele din spate şi i-a dat cu capetele de un prun până scoarţa s-a acoperit pe alocuri cu sânge. La sfârşit şi-a aprins o ţigară şi a fumat-o cu pleoapele închise.
Când a apărut vlăjganul, Electron tocmai sorbea ultimele picături de lichior, căci în seara aia aveam şi de ăsta. Vlăjganul a vrut şi el lichior şi văzând că nu mai e strop s-a enervat şi a început să pocnească din bici. Electron era palid, toţi eram palizi, până şi Tractor, ţigan din naştere şi golănaş prin sârguinţă, s-a albit de spaimă. Dacă nu aveam băutură, vroia bani, dar nici bani nu mai aveam, ceea ce l-a enervat şi mai abitir. Ne-a ameninţat că le spune alor noştri cu ce ne pierdem vremea prin porumb. Vorbele lui hărâite ne-au transformat sângele în cuburi de gheaţă. Ne-a comandat să-i dăm o ţigară şi un foc. I-a dat Grasul, fiind mai aproape. A tras câteva fumuri parcă până la jumătatea pieptului, aspirând şi expirând grăbit, şi moaca i s-a zbârcit în ceea ce el considera că este un zâmbet.
“Dacă nu vreţi să vă spun, pantalonii jos!”, ne-a stigat pocnind şi din bici. Ne-a pus să ne masturbăm, cică eram la concurs- care arunca mai departe. La jumătatea operaţiunii, fiind aproape de pârău, am sărit peste el şi am tulit-o printre nişte spini. Mă ajungeau vag înjurăturile lui, îi era ciudă că am fugit, dar îmi auzeam mai clar respiraţia proprie, că era mai aproape şi chinuită. Din aceea seară, după ce au ejaculat la comandă, prietenii mei au început să mă evite. Dar şi prietena erecţia mă lasă şi pe mine în pană uneori.
Doina a terminat de vomitat. Pe hol strigă şi cade alunecând pe o substanţă lipiciosă. Nu a aprins lumina şi zorile n-au încă puterea să imprime contur lucrurilor. Mă ridic căznit din pat s-o ajut şi mi se face de-o duşcă. Este întuneric. Mă dor ochii, nu aprind lumina. Am aşezat-o pe Doina pe un scaun. Îi tresaltă sânii ca turnurile gemene din New York înainte de implozie. Mă întreabă ce naiba are pe tălpi. Bag mâna în debaraua din perete unde ţin de obicei o sticlă cu coniac de rezervă. Degetele se încâlcesc în ceva la a cărei privire simt că vreau să fiu nimic, să mă pierd luat de vânt. Ţin în mână capul lui Paul. Iar Doina are sânge pe tălpi.
Alexandru PETRIA
De copil am visat să scriu proză şi de câteva zile am început să scriu. Cu asta mi-am petrecut timpul cât n-am postat pe blog, printre altele.
Mulţumesc celor care mi-au spus să nu abandonez. O perioadă o să public textele scrise în acest interval. Nu vă sfiiţi să vă formulaţi părerile, mă interesează enorm. Bine v-am regăsit.
Lapte de mamă tânără
Ca oricare alta. Această zi.
Mă sucesc pe lângă planşetă. Sunt pete de tuş pe ultimul desen, unul ca şi cum s-ar fi stins o ţigară pe el. Şterg petalele florilor din ghivece. Într-un pet aduc apă. Nu le-am udat de habar n-am cât timp. Colegii ies şi intră. Uşa este întredeschisă. Fumează pe hol. Chicotesc. Paul s-a reîmpăcat cu nevasta. Remus arată calm, Lenuţa nu-l cicăleşte, zice. A plecat la băi, la Felix. Doina şi Adriana şuşotesc. Nu-mi dau seama ce. Stau cap lângă cap. Una blondă, alta şatenă.
Îmi trec peria prin părul şaten. Au rămas fire între dinţi. Şi mătreaţă pe tricoul cărămiziu. PROVOCATIVE se înalţă cu sânii după fiecare respiraţie. Peste silaba Pro îmi trec palma stângă. Sânul este ferm.
“Ce stai ca o loază, Andrada?”, aud. Sergiu mă priveşte. “Ce-ţi trece prin cap?”
Îl ignor. Caut în poşetă. Mi-am uitat tampoanele acasă. Simt o umezeală în chiloţii care mă strâng. Buzele lui Sergiu se mişcă, dar nu aud nimic.
Paul, apoi Remus, revin la planşete. Dacă le-ai schimba mustăţile între ei, nimeni n-ar observa. Deşi Paul are aproape 60, iar Remus 31, cu patru ani mai mare decât mine. Sergiu, Mucosul, cum îl necăjesc Doina şi Adriana, Ciripici Unu şi Ciripici Doi, a terminat facultatea anul trecut. Ciripicile au fost colege încă din şcoala generală. La 26 de ani, sunt rebusiste şi specialiste în gătit şi telenovele. Îşi uită gurile deschise ca două conducte când află vreo ştire ieşită din comun. Bărbaţii le sunt tot ingineri aici. Al Adrianei, Adi, este directorul general.
N-am chiloţi de schimb. Mi se stânge stomacul.
“Pulă, pizdă, pulă, pizdă, pizdă.”, ca lovite două capace repetă Paul. După secunde de tăcere, Sergiu şi Remus îl imită- “Pulă, pizdă”. Ciripicile îşi ridică ochii de pe desene şi tac. Cred că peştişorii albaştri de pe chiloţii mei şi-au schimbat culoarea. Ies în trombă din birou.
“Te-a lovit ruşinea, Andrada?”, mă ia în primire Remus. “Fetiţa e pudicuţă?”, completeză Paul. Acelaşi: “Eşti mai femeie cumva de când ai copilul, fetiţă.” Ciripicele desenează sau se prefac.
“Mă doare ochiul. Cred că am conjunctivită”, se plânge de pe scaunul său Sergiu, “Mă doare.” Remus începe să râdă din senin. “Se rezolva treaba pe plan local dacă Andrada mai avea lapte, Sergiule. Era ideal la boala asta”, spune. Şi Paul râde. Chiar şi Ciripica Doi râde. Ciripica Unu îşi suflă nasul în crescendo, pe urmă hohoteşte. Sergiu nu pricepe pe moment, însă Paul începe să-i laude efectele curative în tratarea conjunctivitei a laptelui de mamă. O ţine vreo zece minute. Susţine că-l supără şi pe el ochii.
Îmi simt pielea capului şi pistruii de pe coapse. Nu vreau să arăt că mă enervez.
Sergiu îmi caută privirea. “Vreau lapte de mamă tânără”, oftează. Propoziţia trece ca o panglică între mustăţile identice ale lui Paul şi Remus. Fiecare se uită la mine. N-am chiloţi sub fustă. I-am aruncat în coşul toaletei. “Vrem lapte de mamă tânără, vrem lapte de mamă tânără”, se tot repetă la intervale câteva ore, ca o plută aruncată şi scoasă din apă de undiţa unui pescar. Mă urmăresc cinci perechi de ochi. Ciripicele se confundă cu mobilierul. Doar praful nu se depune pe ele.
“Terminaţi odată, neserioşilor”, lasă să-i scape într-un târziu Adriana, “Nu vă e ruşine? Vă spun la Adi de nu terminaţi. Gata!”.
Am ajuns mai devreme. Mi s-a oprit ciclul. Sosesc câte unul. Ultima e Adriana.
“Sergiule, te mai chinuie ochii?”, mă interesez. N-apucă să rostească nimic că Paul şi Remus îngână “Vrem lapte de mamă tânără”. “Ar fi bun nişte lapte de mamă”, se hotărăşte şi Sergiu înghiţind în gol.
Cu o bucată de ciocolată în mână, închid uşa biroului cu yala. Pe Cristina o cunosc fiecare. Iar de când o ştiu a schimbat amanţii cu viteza atleţilor africani. Am întâlnit-o venind de la chioşcul alimentar al firmei. Şi am convins-o relativ repede.
“Băieţi, care vrea să fie primul? Hai să se întindă unul pe birou, că-i mai comod…”, îi fixează pe cei trei. Şi începe să-şi ridice o parte a tricoului. N-are sutien şi sânii îi sunt plini cu lapte. “Haideţi să vă picur în ochi. Ce rămâne, puneţi într-un borcan în frigider, pe mâine”, mai pronunţă Cristina.
În cameră se aude cum mănânc ciocolata, cred. “Domnu’ Paul, sunteţi şefu’, haideţi dumneavoastră primu’”, sfârâie ca un tăciune în apă. Şi-o peliculă albă acoperă ochiul drept al lui Paul.
În ziua următoare, cum am păşit în birou, m-am îndreptat spre frigider. Nu l-am deschis.
Alexandru Petria
Blogul îl am de peste un an şi jumătate. Cred că mă reprezintă. Aşa sunt, mama altul nu mai proiectează.
Pe net mi-am făcut mulţi prieteni, extraordinari, dar şi duşmani, câţiva ordinari. Oameni şi chiştoace ale nimicniciei.
Mă aflu într-un moment de cumpănă, neştiind dacă să trag pe dreapta sau să merg mai departe. Momentan simt nevoia unei decuplări.
Sunt curios să vă aflu părerile până la sfârşitul lunii. O să revin în 1 septembrie. Sper.
(
cu gândul la Soljeniţîn, Monica Lovinescu, Regele Mihai, Paul Goma, Doina Cornea…)
Sunt excepţii care au sărit bariera fricii. Eroii.
Noi am rămas în piperniceala evidenţei contabile. În saluturile servile, în căldura uterină a birourilor. În obstinaţia compromisului.
Ei sunt ei. Aproape. Dar, totuşi, umilitor de departe. Raşi şi frezaţi de meşteşugitorii cuvintelor. Tămâiaţi chiar. Repere.
Au atins punctul de graţie.
Cu toate că sunt vii, nu mâncăm aceeaşi ciorbă. De fapt, cum să mănânce eroii ciorbă? Cu borş, piper şi sare. Ştiu să tragă vânturi? Cum să-şi scuture firimiturile de pâine din barbă? Ce mai vor? Haida, de! Să ne întindă pe metru zi după zi slăbiciunile? Să ne vadă cariile dinţilor? Să ne spună ce ţigări să fumăm? Să ne aleagă culoarea prezervativelor? Să ne sfătuiască pe cine să votăm?
Cum să-i reprimim ca vecini? I-am băgat în manuale. Îi învaţă copiii. Nu-i destul?
Ei ne obosesc. Groaznic. Casa lor este istoria.
Marş acasă!
Alexandru PETRIA
În contextul scandalului având în centru Institutul Cultural Român, scriitoarea Herta Müller a scris: “Pentru mine, Păunescu este chintesenţa falimentului moral, personificarea prostituţiei culturale în dictatură. Pentru persoane ca el, singura atitudine corectă de după căderea comunismului ar fi fost să tacă cincizeci de ani. E greu să găseşti, printre artişti, pe cineva la fel de vinovat ca Păunescu pentru dezastrul moral al ceauşismului”. De acord, cu ambele mâini ridicate.
După autosesizarea lui Văcăroiu, tocmai Păunescu, ca şef al Comisiei de Cultură din Senat, o să ancheteze cele întâmplate la New York, alături de sinistrul protocronist Mihai Ungheanu.
În luările mele de poziţie am insistat pe inadecvarea exponatelor într-o galerie subvenţionată din bani publici, pe legarea numelui ţării de lucrări discutabile, care mergeau într-o galerie particulară.
Nu m-a şocat panoplia de penisuri în erecţie, de căluţi roz cu zvastică pe fund, de miştocăreli antireligioase. Am considerat doar că locul lor era într-un alt spaţiu.
Din partea mea, puteau să-l sodomizeze teribilist pe Hitler ori să-l arate făcând 69 pe Ştefan cel Mare. Dar altundeva. Dar nicidecum să-i judece curve ca Păunescu.
La început a scris Andrei Bădin. După, Alandra, Lilick, Raluca, eu; înşirarea este la întâmplare. Când scandalul expozitiei de la New York a luat amploare, fiind preluat şi de presă, s-au oprit asupra subiectului mulţi alţii.
Cine nu-mi cunoaşte cu exactitate poziţia, are ocazia să găsească textele pe acest blog.
Nici un moment nu am urmărit politizarea polemicii, pe logica dai în mizerabilităţile expozanţilor, implicit în Patapievici, şi i se învineţesc ochii lui Băsescu. Deşi ultimul mi-e urât ca un căcat.
După cum unii o ştiu, am vederi liberale, dar nu sunt înregimentat politic. Îmi place să cred că de aceea am cap ca să gândesc, nu să primesc indicaţii şi să mă înflăcăreze spiritul de turmă. Care îmi repugnă.
Rândurile de faţă au avut ca declic năpustirea asupra temei a unor politicieni ca Iliescu, Văcăroiu, Vadim şi a unui legionaroid ca Victor Roncea, alături de care n-aş face nici un pas. Şi, printr-o logică perversă, printr-o inversare temporară, s-a găsit câte un cretin care să ne aşeze- pe declanşatorii pe bloguri a scandalului- în aceeaşi tabără cu persoanele enumerate. Ţin să precizez apăsat că n-am nici o treabă cu ei. Cum nu vreau să am cu ciumaţii.
Postări
![[Valid RSS]](valid-rss.png "Validate my RSS feed")
