Propaganda pro-terorism?

Ceea ce nu se spune. In esecul Schengen ne-a costat si acordarea cetateniei romane basarabenilor | CorectPolitics

Editorial scris de mine pentru CorectNews
Ceea ce nu se spune. In esecul Schengen ne-a costat si acordarea cetateniei romane basarabenilor | CorectPolitics

Cuvinte dintr-o tara ocupata | CorectPolitics

România nu mai este un stat de drept. Arată cum o ştim până la lehamite, condusă de şmecheri şi curve, hidoasă, ca un loc al speranţelor abolite. Un loc sub ocupaţie, unde nişte români îşi bat joc de prezentul şi viitorul românilor, care până acum rabdă cu stoicism

Cuvinte dintr-o tara ocupata | CorectPolitics

Apel pentru sprijinirea ziaristilor maghiari. Azi in Ungaria, maine la noi…? | CorectPolitics

Apel pentru sprijinirea ziaristilor maghiari. Azi in Ungaria, maine la noi…? | CorectPolitics

Despre Romania ocupata | CorectPolitics

Despre Romania ocupata | CorectPolitics

La trecerea dintre ani, cu gandul la Adrian Sobaru | CorectPolitics

Un editorial de-al meu...
La trecerea dintre ani, cu gandul la Adrian Sobaru | CorectPolitics

Andrei Plesu concureaza postacii de pe net | CorectPolitics

Un text de-al meu
Andrei Plesu concureaza postacii de pe net | CorectPolitics

Puterea imensa a disperarii

Adrian Sobaru îţi mulţumesc. Cum spunea şi Anca Florea pe Facebook, ai sărit şi pentru mine. Ai demonstrat că uneori viaţa în România nu e doar o navetă între micul-dejun şi cină, între două uşurări la WC şi două minciuni. Ai arătat că în această populaţie, constantă mai ales în trădări şi uitare de-a lungul istoriei, se poate să fii şi altfel, că uneori eroismul nu este o vorbă rostită ca să fie rostită. Şi, ceea ce cred că este mai important, ai demonstrat că disperarea este convertibilă în putere. Şi aici, şi acum, nu doar aiurea în lume. Că disperarea are o imensă putere. De care politicienii sunt tâmpiţi dacă nu ţin cont.
Aţi văzut feţele desfigurate ale unora dintre politicienii de la putere după saltul din Parlament? Dacă da, atunci aţi observat că emanau frică. O frică animalică, o frică pentru pieile proprii. Şi nu este deloc rău. Este bine că a început să le fie frică. Ştiu că nu pot tranzacţiona cu disperarea, cu oameni care nu mai au ce pierde, hotărâţi să se sacrifice.
O seamă de comentatori au spus că gestul lui Adrian Sobaru a fost regretabil. Nu, n-a fost, a fost un gest de-o mare demnitate. Alţii încearcă să acrediteze ideea că nu este în toate minţile, o minciună convenabilă puterii, mizerabilă. Sobaru este nebun cum nebun a fost şi Liviu Babeş, şi Călin Nemeş, cum nebuni au fost şi cei care au ieşit pe străzi în decembrie 1989.
Numai că oameni ca Adrian Sobaru sunt puţini la noi. Apoi, unii îşi pun întrebarea dacă această populaţie ar merita sacrificiul lor. Şi pe drept cuvânt. Câţi dintre milioanele de locuitori ai României ştiu de Babeş şi Nemeş, şi câţi îl regretă pe Ceauşescu şi susţin că nu au avut de suferit în perioada comunistă? Pocitaniile din Parlament au ajuns unde sunt după ce au fost votate uninominal, şi de români, nu de patagonezi.
Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/12/puterea-imensa-a-disperarii/

Romania pe care o urasc | CorectPolitics

Romania pe care o urasc | CorectPolitics

Vladimir Tismaneanu s-a impiedicat in gramatica

Din articolul Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate, publicat pe Contributors.ro azi:

„Peronismul nu este un feno¬men exclusiv argentinian. Rui¬nele leniniste pe care le întâlnim în plan moral, social, economic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt toc¬mai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Principalul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează în¬crederea în sine a individului şi îl invită săşi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a ade¬ziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, formulele pretins magice, care ar rezolva instanta¬neu problemele dificile ale unei atât de exasperante tranziţii. Nu cred că peronismul în versiunea sa revoluţionar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft.”

Cei care-i umilesc pe scriitorii eroi | CorectPolitics

Cei care-i umilesc pe scriitorii eroi | CorectPolitics

Mincinosul Vladimir Tismaneanu | CorectPolitics

Mincinosul Vladimir Tismaneanu | CorectPolitics

Uniunea Scriitorilor este în pericol!

Uniunea Scriitorilor este pe cale să-şi piardă sediul, Casa Monteroru de pe Calea Victoriei, proprietate a Primăriei Municipiului Bucureşti şi dată în folosinţă scriitorilor, care este revendicată de Ioana Angelescu şi Nora-Geta Angelescu Monteoru.

După informaţiile pe care le-am primit, Uniunea Scriitorilor mai poate să rămână în Clădirea Monteoru până în martie 2011, şi asta doar fiindcă este interzisă prin lege evacuarea chiriaşilor pe timp de iarnă.

Conform prezentării organizaţiei, „Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (S.S.R.). S.S.R. a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire pînă în martie 1949. Ultimul preşedinte al S.S.R. a fost Victor Eftimiu. U.S.R. a apărut în 1949 prin fuziunea între S.S.R. şi Societatea Autorilor Dramatici. Primele încercări de a crea organizaţii de scriitori în România datează după unele surse din 1821, 1827, 1831. Începutul propriu-zis se face cu Asociaţia literară Română din 1848 dar aceasta nu funcţionează. O Societate Literară Română a fost fondată în 1866, inaugurată în 1867, transformată în Societatea Academică Română şi ulterior, din 1879, în Academia Română. Preocupările de început ale Academiei au fost filologice, extinse apoi la domeniile ştiinţei, culturii şi artei. Dar prima Societate a Scriitorilor Români s-a ivit ca proiect în 1908 şi a fost pusă în funcţiune de o adunare generală de 47 de scriitori la 2 septembrie 1909. Comitetul de conducere al noii societăţi i-a avut ca preşedinte pe Mihail Sadoveanu şi ca vicepreşedinte pe Dimitrie Anghel. În 1911, noul preşedinte, Emil Gârleanu a obţinut recunoaşterea SSR ca "Persoană morală". A urmat la conducere criticul Mihail Dragomirescu. În timpul primului război mondial SSR a funcţionat în refugiu la Iaşi. În perioada 1926-1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu ales an de an timp de şapte ani consecutiv. A fost în opinia istoricilor literari cea mai fastă perioadă a SSR. După 1944 s-au exercitat asupra S.S.R. presiuni politice din partea noii puteri, epurări etc. Conferinţa de fuziune între S.S.R. şi societatea Autorilor dramatici din martie 1949 marchează înfiinţarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R., ulterior "din R.S.R.", devenită U.S.R. în 1990.”

Situaţia este intolerabilă pentru orice om responsabil, care se gândeşte nu numai la prezent, ci are în vedere perspectivele viitorului. Uniunea Scriitorilor merită un sediu deosebit, care să cinstească contribuţia ei la dezvoltarea spiritualităţii României.

După opinia mea, chestiunea fiind, fără nici o exagerare, de importanţă naţională, se impune implicarea preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a premierului Emil Boc în găsirea cât mai grabnică a unei soluţii mulţumitoare.

Ar fi pervers să ne amintim de cultură doar în campania electorală sau când moare câte un scriitor cunoscut. Fără un sediu adecvat, Uniunea Scriitorilor este într-un pericol mortal.

Cornel Itu, deputat PSD

Declaratie politica sustinuta azi in Parlament

Inainte de-a lua cina cu extraterestra | CorectArts

Inainte de-a lua cina cu extraterestra | CorectArts

Gabriel Liiceanu jigneste in loc sa taca | Corect News

Gabriel Liiceanu jigneste in loc sa taca | Corect News

Gabriel Liiceanu jigneste ziariştii

"Între ziariştii din România, care şi ei ar trebui să fie moralişti, aproape că nu mai există, cu două-trei excepţii, oameni care să meargă pe un sistem de valori clar. Şi pe care să-l apere, indiferent de jobul lor, de perspectiva meseriei lor, de patronajul politic şi aşa mai departe", a declarat Gabriel Liiceanu la recenta dezbatere "Repere intelectuale ale dreptei româneşti".

Personal, mă simt jignit de afirmaţia lui, cum trebuie să se simtă mulţi colegi. Oricum, necontestându-i nici un moment valoarea operei, nu dau doi bani pe consideraţiile sale. Omul Liiceanu n-are umbra operei sale, fiind un oportunist guraliv şi cu pretenţii.

Şeful de la Humanitas n-are decenţa să tacă măcar acum când a mărturisit că a greşit cu "fiinţa extraordinară" de la Cotroceni, după ce i-a tuieşit de cap pe destui intelectuali să-l voteze pe Băsescu şi a doua oară.

Despre Liiceanu am mai scris http://www.rasunetul.ro/m-am-saturat-de-aspiratoarele-de-scame-marca-liiceanu

“Femeia matură este o veritabilă şcoală” . Un interviu cu mine pe Agentia de Carte

“După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals- proletare, adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică? Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.”, a scris Daniel Cristea-Enache pe coperta a patra a volumului “Zilele mele cu Renata” de Alexandru Petria, Editura Tritonic. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, pentru a afla şi punctul de vedere al lui Alexandru Petria despre relaţia literaturii cu sexualitatea.

Volumul “Zilele mele cu Renata”, Editura Tritonic, 2010, se deschide cu o scenă la limita dintre două lumi: cea a inocenţei şi cea a gesturilor oamenilor adulţi. Aţi ales drept cadru un spital, pentru încărcătura lui simbolică, sau pentru că ficţiunea se transformă într-o mască a propriei biografii?

Aş putea să afirm că am ales cadrul futingului din spital, în care personajul principal, Marius Opran, îşi pierde virginitatea, pe criterii de simbolistică, precum ai spus, şi n-ar fi incorect, cum n-ar fi total eronat nici dacă aş susţine că am început astfel deoarece microromanul trebuia să aibă un început, şi aşa s-a nimerit, că aşa mi-a venit să scriu, oricum paginile parcă le-am aşternut după dictare, cu ţigara sudată de colţul gurii şi cu o cutie de energizant mereu alături. Nu-l suspecta de prea multă inteligentă pe autor, pentru că este un tembel. Ca alţi scriitori valoroşi, care sunt tembeli în interpretarea lucrărilor proprii, stângaci, împiedicaţi. Doar stupizii defilează alături de certitudini, au răspunsurile pregătite, sunt siguri pe ei. Crede-mă, s-ar putea să-l cunosc binişor. Ba, aş putea să-ţi mărturisesc că am făcut nu o dată sex într-un spital şi că a fost OK. De trei ori OK. Treaba le-o recomand şi altora. E legat microromanul “Zilele mele cu Renata” la rezervorul pe care se vede cu litere boldate BIOGRAFIA LUI PETRIA? Ei, nu recunosc nimic, nici supus la cazne. Să lăsăm cititorii să se bucure de această necunoscută. La urma urmei, care imagine este mai excitantă- a unei femei complet goale sau a uneia care nu şi-a scos ciorapii de mătase încă? Votez pentru a doua imagine. Cu ambele mâini.

Continuarea aici

http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/%E2%80%9Cfemeia-matura-este-o-veritabila-scoala%E2%80%9D/

Rânduri pentru intelectualii neanesteziaţi

Traian Băsescu trebuie controlat psihiatric. Emil Boc trebuie controlat psihiatric. În locul lui Băsescu sau Boc puteam să zic X sau Y, nu vreau să personalizez problema; sunt doar vremelnici deţinători de funcţii.
Într-o ţară care merge precum căruţa pusă înaintea boilor, unde suferinţa s-a adâncit până la insuportabilitate, unde nu există categorie socială mulţumită cât de cât şi doar moartea a scăpat, până acum, de foamea unora de-a pune impozite, dar nu-i timpul pierdut, ideile creţe şi surprinzătoare apar când nu te aştepţi, n-ai cum să nu te întrebi care sunt cauzele situaţiei în care s-a ajuns. De multe ori guvernanţii seamănă cu pasagerii de la clasa I-a de pe Titanic, care dansau când vaporul începea să se scufunde, neştiind ce-i aşteaptă. Şi cu căpitanul Titanicului, care n-a conştientizat iniţial amploarea dezastrului. Oare este deplasat să compari România cu Titanicul la această oră, deşi alăturarea este mai exactă decât originală? Nu cred. Din păcate, pe Titanicul României suntem şi noi, nu numai ei. Însă ei decid, iar noi stăm închişi, tot ca pe Titanic, în compartimentele de clasa a II-a şi a III-a ca să nu le conturbăm distracţia indecentă. Şi apa va ajunge prima dată la noi. A pune toate neajunsurile pe seama crizei şi a guvernărilor anterioare este o imensă şi ticăloasă manipulare.
Discuţii despre necesitatea controlului psihiatric în cazul politicienilor am mai întâlnit pe net, dar argumentele erau de pe calapodul „ba pe-a mă-tii”, într-o bolboroseală isterizată, partizană politic, fără bătaie pe termen lung, redusă stric la persoanele care au acum vizibilitate publică. Fiind mai delicată la o abordare rapidă, puţini intelectuali s-au încumetat s-o analizeze. Acest text se vrea o mănuşă aruncată celor care n-au obosit încă să gândească, anesteziaţi de conformism şi îmbrăcaţi, din pricini pecuniare, în toboşari de partid.
Continuarea aici

http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/randuri-pentru-intelectualii-neanesteziati/

Vladimir Tismăneanu sau eclipsarea umanităţii

Vă amintiţi de Bubulina din „Zorba grecul”, de personajul din film dacă nu din romanul lui Nikos Kazantzakis? De secvenţa în care bătrâna curvă moare întinsă pe pat şi camera îi este jefuită de un cârd de femei ca nişte corbi. Nerespectarea intimităţii cu moartea a Bubulinei, şocantă, mi-a fost readusă la suprafaţa memoriei de citirea articolului „Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu” de pe Contributors.ro, scris de Vladimir Tismăneanu.
Deoarece textul a fost publicat chiar în ziua morţii poetului, în 5 noiembrie, redactat la repezeală, după cum se observă din anumite greşeli, m-a oripilat. Tismăneanu parcă s-a repezit să fure din lucrurile Bubulinei, a ţinut febril să fie pe fază, în faţă, cu ochii rotiţi hulpav, dând din coate, ca să nu piardă ocazia. Dacă nu mă înşel, jefuitoarele cotoroanţe ale lui Kazantzakis au invidiat-o pe Bubulina pentru mărunţişurile ei şi au urât-o pentru numărul amanţilor. Jefuind-o când tocmai a murit, au crezut că astfel se răzbună pe ea şi-o pedepsesc fiindcă a fost altfel, ieşită din norme, dedulcită la un lux inaccesibil lor. Ce a socotit Tismăneanu când şi-a publicat textul, n-am decât să bănuiesc. Probabil că şi-a imaginat că procedează corect, punând rapid pe masă tot adevărul, ca să stopeze tămâierea deşănţată şi isterică a răposatului pe considerente emoţionale şi de rating. Însă, având dreptate în toate afirmaţiile, a decartat adevărul într-un moment total nepotrivit, avid să atragă atenţia.
Nu sunt deloc un adept al concepţiei să vorbeşti doar de bine despre morţi. Este o ipocrizie. Dar Tismăneanu nu păţea nimic dacă aştepta ca Păunescu să fie măcar îngropat. N-avea nimic de dezvăluit ce nu suporta o amânare de măcar trei zile, în fond a adunat la un loc nişte lucruri ştiute.
N-am fost un iubitor al poetului, ca om l-am considerat întotdeauna un porc, cum s-a autocaracterizat într-un vechi interviu televizat realizat de Mihai Tatulici, iar ca politician mi-a trezit repulsie nu o dată. Dacă se aplica punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Păunescu n-avea ce să caute în politică. Şi ar fi fost igienic. Totuşi, citind „Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu”, conceput când corpul omului nu s-a răcit încă bine, n-am putut totuşi să nu mă întreb dacă Tismăneanu este un om raţional sau un monstru. Fiindcă a procedat odios. Cu umanitatea eclipsată.
Dumnezeu să-l ierte pe Adrian Păunescu!
Alexandru Petria
Text care va aparea pe Agentia de Carte

Intelectualii n-au scuza prostiei

Ce este mai trist decât să mori văzând că idealurile din tinereţe ţi s-au risipit? Că viaţa ta nu valorează nici cât un prezervativ folosit, năpădită de umilinţe, de-o ratare indusă. Că oamenii care te-au aruncat în puşcării pentru că erai ţărănist sau liberal, şi-l iubeai pe Regele Mihai, prosperă. Că pământul pe care ţi l-au confiscat, altădată cu porumb pe el ca o perie imensă, stă nelucrat şi plin de gunoaie. Că în fosta ta casă se lăfăie un activist de partid şi tu îţi întinzi pensia într-un demisol igrasios ori într-un bloc prin ale cărui îmbinări intră vântul. Că propriul tău nepot, de 12 ani, nu crede că, pe vremea războiului, cartelele cu alimente erau mai consistente, îndoctrinat de profesori la şcoală. Că, deşi ai bani, nu ai de unde să-i cumperi o ciocolată aceluiaşi nepot. Sau o banană. Sau o portocală. Că te-ai săturat să înjuri ascultând în fiecare seară „Europa Liberă”, încălzit parcă şi fizic de lămpile pâlpâitoare ale radioului.
Că îţi ştergi pe furiş lacrimile, câteodată, emoţionat de vocile de la radio, care ţi-au devenit membrii ai familiei. Că ţi le ştergi cu dosul palmei ca să nu ţi le observe nepotul, nepotul care nu trebuie să creadă că are un bunic slab de înger, doar ai luptat în război şi ai un şanţ în pulpa dreaptă de 25 de cm, lăsat de glontele unui partizan din pădurile aproape neumblate ale Rusiei. Că nu ţi-ai pierdut piciorul doar pentru că rusul nu mai avea cartuşe în armă şi că l-ai împuşcat din teamă, privindu-l în ochi. Că n-ai vrut să-l ucizi pe feciorul acela blond, cu faţă neagră de funingine, cu ochiul drept albastru şi stângul căprui. Că ochii aceia îi vezi în fiecare noapte. Că nepotul ştie povestea şi n-o crede, o consideră o secvenţă dintr-un film. Că de anii de puşcărie politică nu i-ai spus nepotului, este prea necopt şi ar fi dedus că ai fost un nelegiuit. Că doar el învaţă că orânduirea comunistă este una a dreptăţii şi adevărului, izvorul fericirii omenirii. Că doar şi tu i-ai repetat că trebuie să-şi asculte şi să-şi respecte părinţii şi profesorii; pe cei mai în vârstă, în general.
La acestea m-am gândit după ce am aprins candele, de Luminaţie, în 1 noiembrie, cum e obiceiul în Ardeal, la mormântul bunicului, mort înainte de 1989. La 42 de ani, revăd imaginea puştiului de 12 ani care am fost, zăpăcit între vorbele profesorilor şi ale bunicului. Nu pot să uit că bunicul a murit neîmpăcat, convins că comuniştii vor dăinui cât eternitatea. Aşa a murit bunicul meu, ca şi bunicul ori bunica ta probabil, cititorule, însinguraţi în tristeţea lor.
Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/intelectualii-n-au-scuza-prostiei/