Pastorala de Pasti a PF Lucian Muresan

Scrisoarea Pastorală de Sărbătoarea Învierii Domnului a Preafericirii Sale Lucian Mureşan,
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică

Nr. 600/2007

Preacucernici fraţi preoţi,
Preacuvioşi părinţi călugări,
Preacuvioase maici,
Iubiţi fii sufleteşti,

Drumul Postului Mare, pe care l-am parcurs şi-n acest an, ne-a oferit posibilitatea de a aprofunda misterul răscumpărării noastre, în popasurile sărbătoreşti pe care Sfânta Biserică le-a rostuit, pentru un real şi cu folos urcuş spiritual. Dacă am reactualizat drumul lui Isus spre patimă, moarte şi înviere, înseamnă că am devenit mai conştienţi de faptul că drumul vieţii noastre nu poate fi nici drumul egoismului, nici cel al independenţei nesocotite, nici al libertăţii greşit înţelese, ci drumul cu Isus, drum care duce sigur la pace, bucurie, linişte şi viaţă veşnică în fericire.

Citind, recitind şi meditând Evangheliile observăm că ele sfârşesc cu Învierea lui Isus Domnul. Mai exact, ele nu descriu evenimentul însuşi al Învierii, cât mai ales oferă mărturii despre acesta: femeile purtătoare de mir, venind foarte de dimineaţă la mormânt, găsesc piatra răsturnată de pe mormânt, iar mormântul era gol; văd îngeri strălucitori care spun că El este viu; merg şi spun apostolilor care, precum femeile, constată că trupul lui Isus nu se mai află în mormânt; în neliniştea şi frământarea lor, Isus înviat li se arată, oferindu-le bucuria şi pacea, oferindu-le Euharistia.

Învierea lui Isus inaugurează o lume nouă, lume în care nu mai funcţionează legile pământene limitate şi imperfecte, ci legile Împărăţiei veşnice, legi pe care numai cel credincios, numai cel ce crede le acceptă, le aplică şi depune mărturie încă din viaţa aceasta, lăsându-se întâlnit şi întâlnind pe Isus Cel înviat în Tainele Bisericii, aşa precum cei doi ucenici, în drumul lor spre Emaus, îl întâlnesc şi-L recunosc pe Isus Cel înviat "la frângerea pâinii" (cf Lc 24,30).

"Cred", "cel ce crede", "credinţa", "cel credincios" sunt cuvinte fără de care nu putem vorbi şi accepta minunea Învierii lui Isus, decum minunea învierii noastre! Catehismul Bisericii Catolice, înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum este mărturisită în Simbolul credinţei, sau aşa cum este celebrată în liturgie şi trăită în practicarea poruncilor, pune întrebarea: Ce înseamnă "a crede"; ce este "credinţa"? Şi răspunde: "Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu Care i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale" (par 26).

Isus, prin Înviere, ni se revelează ca fiind biruitorul păcatului, al morţii şi al iadului, Unul din Treime, pe care limitele lumii, ale spaţiului şi ale timpului, nu-L mai pot ţine! Isus, prin Înviere, se dăruieşte omului în Taina Cuvântului Său şi a Euharistiei, celebrată şi permanentizată de Biserică, pentru ca tot cel ce-L caută să-L găsească şi să beneficieze de tot ceea ce El a promis. Acest Isus înviat şi glorificat cere răspunsul credinţei noastre, aşa cum a cerut răspunsul femeilor care au mers foarte de dimineaţă la mormânt, sau răspunsul apostolilor Petru şi Ioan, sau al celor doi ucenici în drum spre Emaus, sau răspunsul Bisericii în cele două milenii de confruntare cu ideologiile babilonice ziditoare de minciună şi de moarte: "A înviat cu adevărat şi s-a arătat!" (Lc 24,34).

Credinţa noastră nu are de a face numai cu cele ale veşniciei, numai cu cele ce sunt dincolo de lumea noastră; credinţa noastră are de a face şi cu cele ce sunt în lumea noastră, în istoria noastră. Dacă Dumnezeu s-a întrupat şi a locuit printre noi (cf In 1,14), dacă s-a făcut asemenea nouă afară de păcat, dacă s-a apropiat atât de mult de oameni încât aceştia L-au putut omorî, punându-i trupul într-un mormânt, înseamnă că răspunsul credinţei la minunea Învierii pare a fi mult mai greu de dat. Dacă avem în vedere starea apostolilor, a femeilor purtătoare de mir, după ce Isus a fost batjocorit, chinuit, răstignit, mort pe cruce şi pus în mormânt, atunci ne dăm mai bine seama de ce Isus se arată acestora, şi nu numai, înviat din morţi biruitor şi strălucitor. Iar starea lor este şi starea oamenilor de astăzi! "Cine ne va prăvăli piatra de pe uşa mormântului?" se întrebau femeile în dimineaţa Învierii. "Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, a fost răsturnată" (Mc 16,3-4). Cine mai poate înlătura povara nelegiuirilor, a întunecimilor, a ignoranţei şi a necredinţei care s-a instalat în lume precum o piatră mare? Cine? Aici este aşteptat răspunsul credinţei. Piatra a fost răsturnată de atotputernicia Celui pe care nu-L putea ţine mormântul şi moartea. Atunci, dacă noi, creştini fiind, am contribuit la punerea pietrei mari a relelor şi a necredinţei pe uşa mormântului Celui care omora moartea, atunci, tot noi, creştini de convingeri fiind, trebuie să contribuim cu forţa iubirii la a nu împiedica cu nimic pe Cel Atotputernic să răstoarne piatra. Aceasta este marea provocare pentru creştinism! Acesta este răspunsul credinţei! Nu mai avem nici un drept în a mai amâna întâlnirea cu Isus Cel înviat. Nu mai avem nici un drept în a-L opri, prin nelegiuire şi neîncredere, în a restaura toate şi a le face noi. Acum "să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Cristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii, şi, cântându-i cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!" (Cânt 1,2).

Să mai punem la îndoială faptul că Învierea lui Isus nu ar fi un fapt real? Sunt foarte mulţi cei care pun la îndoială acest adevăr, încercând să strecoare, sub masca unor "talentaţi" romancieri, dramaturgi, cercetători sau arheologi, ispitele îndoielilor. Păcat! Ei se aseamănă cu cei care, în dimineaţa acelei prime zile a săptămânii, adică a treia zi de la moartea pe cruce, au mers la Pilat, zicându-i: "Domnule, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a zis, încă fiind viu: După trei zile mă voi scula! Porunceşte dar să se întărească mormântul cu pază până a treia zi, ca nu cumva venind ucenicii Lui să-L fure şi să spună poporului că a înviat din morţi. Şi va fi rătăcirea cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi" (Mt 27,62-64). Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia 89-a la Evanghelia după Matei, spune: "Totdeauna înşelăciunea se prinde în propriile ei lanţuri şi fără să vrea dă mână de ajutor adevărului. Uită-te! Trebuia să se creadă că Cristos a murit, că a fost îngropat şi că a înviat. Şi despre toate acestea duşmanii Lui ne fac dovada. Uită-te că înseşi cuvintele lor ne dau mărturie de toate acestea. Ei spun: Ne-am adus aminte că amăgitorul acela încă fiind viu; deci a murit; După trei zile Mă voi scula. Porunceşte, dar, să se întărească mormântul; deci a fost înmormântat; ca nu cumva să vină ucenicii Lui să-L fure; deci, dacă va fi întărit mormântul, nu se va putea face nici o viclenie. Nici una. Prin urmare dovada învierii a ajuns de necontestat tocmai prin cele propuse de ei, nu s-a făcut nici o viclenie, pentru că mormântul a fost pecetluit. Iar dacă nu s-a făcut nici o viclenie şi s-a găsit mormântul gol, atunci negreşit a înviat. Ai văzut cum arhiereii şi bătrânii poporului, chiar fără voia lor, au luptat pentru dovedirea adevărului?"

Noi, dragii mei, să rămânem în dragostea de adevăr a apostolilor, a femeilor mironosiţe şi a Bisericii celei una, care nu au încetat să mărturisească: Isus a înviat cu adevărat!

Iubiţi fii sufleteşti,

Deşi Isus, după Înviere, se înalţă la Tatăl, El rămâne cu noi în Cuvântul Său şi în Euharistie, Taine care, primite, transformă viaţa fiecăruia dintre noi în ode ale bucuriei şi preamăririi, şi în prescuri pentru cuminecarea cu mulţumită a tuturor celor pe care îi întâlnim. Locul unde îl întâlnim pe Cel Înviat în Cuvânt şi în Euharistie este Liturghia. Aceasta îşi are fundamentul în misterul pascal al lui Isus. În Liturghie Domnul înviat vine la noi, devine prietenul nostru de călătorie, ne explică Scripturile (cf Lc 24,27), ne comunică Viaţa Sa, ne înflăcărează inimile deseori nesimţitoare şi ne deschide ochii minţii şi ai inimii pentru a-L vedea şi mărturisi (cf Lc 24,30-31). El merge împreună cu noi, chiar dacă ne găseşte mereu posomorâţi şi descurajaţi; El rămâne la noi, pentru că noi avem multe a-L întreba, iar El are multe a ne împărtăşi. Prin Liturghie noi dăm răspunsul credinţei, credinţă care nu are de a face numai cu cele veşnice, ci şi cu cele ale lumii în care trăim, lume care trebuie evanghelizată şi cuminecată. În contextul unei asemenea lumi, cardinalul mărturisitor Iuliu Hossu afirma, dând răspunsul valabil pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile: Credinţa noastră este viaţa noastră!

Se spune despre un eremit, un locuitor al pustiului Tebaidei Egiptului, care a trăit toată viaţa în pocăinţă şi în fidelitate faţă de Isus că, într-o zi, un diavol i-a întins o cursă care i-a pus la încercare credinţa. Diavolul i-a apărut sub forma lui Isus înviat, spunându-i: Eu sunt Cristos glorios. La vederea acestuia, eremitul sfânt a închis ochii. Diavolul l-a întrebat atunci cu dulceaţă prefăcută: Închizi ochii în faţa Domnului? La care eremitul răspunde: Nu pe pământ vreau să-L văd pe Domnul, ci în cer. Pentru viaţa aceasta îmi este suficient să îl simt aproape de mine în credinţă.

Iubiţii mei,

Şi-n acest an, Domnul înviat ne face vrednici de bucuriile oferite de consacrarea de noi biserici, de chemarea la sfânta preoţie a altor lucrători, de întâlnirile cu El în frumoasele noastre oficii liturgice, de operele de binefacere pentru cei care au nevoie, de educaţia religioasă a tinerilor şi a copiilor, de răspunsul credinţei bunilor noştri fii sufleteşti ataşaţi parohiilor noastre din ţară şi din străinătate.

Totodată, fideli şi recunoscători vrednicilor înaintaşi, celebrăm, la 19 mai, 270 de ani de la venirea la Blaj a episcopului Ioan Inocenţiu Micu, cel care a ctitorit Blajul, a început construirea Catedralei şi a şcolilor şi care se odihneşte în aşteptarea învierii tuturor celor adormiţi în sfânta noastră Catedrală a Preasfintei Treimi.

De asemenea, la 7 septembrie vom comemora 140 de ani de când a trecut la cele veşnice primul arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, după restaurarea Mitropoliei, Alexandru Şterca Şuluţiu. Acesta, într-o scriere a sa, consemnează un crez al înaintaşilor: "Nouă ne place Unirea... de aceea dorim şi voim a trăi şi a muri în această Sfântă Unire, însă... aducem aminte... că de la începutul Bisericii lui Isus Christos Sfânta Unire între Biserica Răsăritului şi a Apusului au stat numai în unitatea credinţei...".

La 4 decembrie vom celebra centenarul naşterii celui ce a îndurat chinurile penitenciarului din Sighet, pentru credinţa catolică şi apostolică, episcopul martir Ioan Suciu. Nu pot fi uitate predicile înflăcărate ţinute în Catedrală sau în alte părţi, cu puternice rezonanţe în viaţa de credinţă a atâtor fii spirituali. "Căutaţi să fiţi curajoşi şi să vă arătaţi vrednici de ceasurile mari în care Domnul ne-a învrednicit să trăim, îndemna episcopul. Să îndurăm bărbăteşte, în credinţă şi în curăţie, sporind în dragoste unul faţă de altul, ca să plăcem Celui de Sus, Care şterge ca să scrie lucruri frumoase, poate mai frumoase. Bine ar fi să ne facem examinarea conştiinţei naţionale şi morale".

Iubiţi fii sufleteşti,

Atât în taina întrupării, cât şi în cea a patimii, morţii şi Învierii, Preacurata Fecioară Maria, "neprihănita fiică a Sionului" este prezentă; iar prezenţa Ei înseamnă permanentul răspuns al credinţei la planul mântuirii neamului omenesc. De aceea, Ceea ce se veseleşte întru învierea Fiului Ei, a fost ridicată în gloria cerească, pentru că Isus înviat din morţi s-a înălţat pentru ca să "pregătească un loc" tuturor celor care, cu Cristos, trec "din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer", iar Maria, model de credinţă, ocupă în mod necesar primul loc.

Cu Ea, Mama Speranţei, implor milostivirea Domnului peste voi toţi, peste toţi cei dragi ai voştri, peste cei ce au nevoie de lumina credinţei, peste ţara noastră, care are mare nevoie de restaurare morală.

Cristos a înviat! Să ne bucurăm şi să credem!

+ LUCIAN
Arhiepiscop Major

Dată în Blaj,
la Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2007