Scandalul din jurul pastorului informator Ton de la “Europa Libera” continua

Va prezint două texte extraordinar de bine scrise, primite de la un prieten. Păcat că nu cunosc autorul.

Scrisoare către domnul Ţon

Vă scriu numindu-vă „domn” pentru că apelativul de „frate” în dreptul unor anumiţi oameni sună periculos de familiar, până acolo unde aduce o nivelare intelectuală şi socială ce nu mai produce respectul necesar.
Mărturisesc sincer că nu sunt unul care poate asculta până la capăt o predică de-a dumneavoastră... Spiritul meu coleric se împacă greu cu logica argumentării dusă până la aritmeticizarea discursului, ce îndepărtează orice urmă de paradox sau frazare şocantă.
Am avut nefericirea să fim contemporani şi poate de aceea am căutat să nu vă întâlnesc niciodată... Eraţi prea strivitor pentru mine.
V-am ascultat la Europa Liberă, duminică de duminică, în acele zile când mama mea, nelăsată de tata să meargă la biserică, vă folosea predica de la radio ca singură hrană spirituală.
Aţi fost pentru un mine un sfânt din aceia pictaţi de Caravaggio, cu varice la picioare, cu unghii murdare, cu haine grosolane, sfinţi pictaţi în aşa fel încât îţi piere pofta de-a te mai ruga în faţa lor. Iar când am citit ce-a zis domnul Hurezeanu, ce v-a fost coleg la Europa Liberă, am fost mai încredinţat că am procedat bine. Sfinţii trebuie băuţi în porţii mici ca şi ceaiul de rostopască... Dumneavoastră sunteţi un învingător dacă e adevărat că învingătorii sunt foşti rataţi ce s-au supărat şi de aceea n-am să spun decât că vă respect pentru faptul că v-aţi supărat tare, ieşind din zona călduţă a pocăinţei, până la răceala negării lui Dumnezeu. Când ajungi acolo orice lucru e posibil. Chiar şi un angajament cu Securitatea...
Vă respect pentru că aţi avut puterea reîntoarcerii şi a reciclării gunoiului din suflet. În toţi anii aceştia aţi fost şantajabil şi singur şi de aceea cred că v-a fost greu.
Urăsc comunismul, dar nu pot face abstracţie de faptul că au fost slujitori neoprotestanţi care au crezut sincer în el. Dumneavoastră eraţi prea deştept ca să nu vă daţi seama că ceva e putred şi aici vă condamn pentru că aţi gândit cu inima, nu cu mintea. Exact ca o femeie...
Au fost mulţi dintre fraţii mei care au strigat şi din puţul gândirii „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus”, dar dacă ar veni din nou comuniştii la putere nici nu vă daţi seama, domnule Ţon, câţi lingăi şi pupincurişti s-ar găsi să-şi plece genunchiul, de frică sau din dorinţa parvenirii şi altor foloase, mai mult sau mai puţin vizibile.
În 1990 trebuia neapărat să se ridice în picioare toţi cei ce se făcuseră frate cu dracul şi să-şi presare cenuşă în cap. N-au făcut-o, iar cei ce-au suferit sub comunişti au fost prea pocăiţi ca să-i arate cu degetul. Generaţia de acum nu mai are dreptul moral s-o facă pentru că Marcel More zicea că el, cuvântul unor oameni care s-au tolănit comod pe cruce nu mai poate avea nici o trecere. Câtă vreme nu suntem dispuşi să plătim preţul trezirii şi suntem tari în clanţă numai în bătălii pe forumurile de pe internet este cazul să intrăm pe mucles şi să nu ne mai dăm cu părerea. Îmi spunea un pastor în vârstă că l-au bătut până a urinat pe el şi apoi l-au pus să semneze. Sigur că e uşor de apucat de guler de către cei cu laptop şi viză de SUA, ce merg să conferenţieze despre o trezire ce nu poate veni cu oameni ce au fundul tocit de-atâta stat pe scaun în faţa monitorului şi nu genunchii tociţi de rugăciune.
Atâta am avut să vă scriu, domnule Ţon. Pe dumneavoastră trebuie să vă judece alţii...
Toţi suntem vinovaţi. Unii că au făcut, alţii că n-au făcut sau nu fac nimic. Restul e o chestie de cine apucă primul piatra de jos...

A doua şi ultima scrisoare către domnul Ţon

Am crezut că prima scrisoare pe care v-am scris-o a fost suficient de clară pentru a vă asigura de dragostea şi stima mea. Din păcate trebuie să vă scriu o a doua, nu pentru că dumneavoastră n-aţi fi înţeles demersul meu prim, ci pentru că între timp am fost aspru criticat pentru ceea ce am scris, poporul drept credincios înţelegând lucrurile exact pe dos.
Sunt tot mai convins de greutatea pe care a trebuit s-o suportaţi în anii care au trecut, dar nu din partea securităţii, ci din partea celor ce fără să te înţeleagă, se reped să dea cu piatra. Ideea de a trunchia fraze nu-i de la securitate, ci de la Diavol, or ceea ce aţi trăit dumneavoastră cu scrisoarea făcută din montaj, trăiesc eu azi cu rândurile pe care vi le-am adresat.
Pocăinţa nu scuză prostia, iar coeficientul de inteligenţă se poate mări prin muncă pentru că un pocăit cult e un pleonasm.
Scriu cu deznădejde şi probabil că vor fi si ultimele editoriale pe care le scriu. Greaţa, sila şi neputinţa care mă încearcă sunt prea mari ca să mai iubesc stiloul, iar munca de a-mi traduce propriile cuvinte, pentru a fi înţelese cum trebuie, o privesc ca pe un blestem final.
V-am numit domn pentru că sunteţi un domn. Eu sunt suficient de aristocratic în gândire ca să nu încurc lucrurile. Frate sunt şi cu cei ce dau cu piatra...
Am avut nefericirea să fiu contemporan cu dumneavoastră, cum am avut nefericirea să fiu contemporan cu Lazăr Gog, Daniel Brânzei, Petrică Lascău, Paul Negruţ pentru că lucrul acesta te inhibă, te blochează şi-ţi distruge pofta de-a mai lupta pentru a intra în tagma predicatorilor.
Am avut înţelepciunea să vă preţuiesc ca pe sfinţii lui Caravaggio, ştiind că toţi în viaţă putem avea momente de slăbiciune şi cu cât înalţi mai sus piedestalul pentru un sfânt, cu atât e mai mare durerea atunci când acesta, pentru un moment în viaţă, se sminteşte.
Am scris în prima scrisoare un post scriptum, întrebându-mă retoric ce s-ar fi întâmplat dacă aţi fi spus lucrurile acestea în 1990. Credeam că poate exemplul ar fi fost contagios pentru aceia care astăzi încă tac sau, şi mai rău, au dus cu ei în mormânt spovedania. Dar când un frate mi-a scris că aţi făcut-o încă în perioada comunistă în Biserica din Cluj, am tăiat fraza aceea de frică să nu vă ofenseze şi v-am apreciat şi mai mult.
Când am citit cu câtă bucurie vă loveau am vrut să explic generaţiei mele că n-avem dreptul să facem asta. Am fost prea puţin în mijlocul acelor evenimente ca să le putem înţelege bine şi de aceea judecăţile noastre sunt lipsite de etică. Generaţia dumneavoastră nu are dreptul să vă judece pentru că nu poţi judeca un om care a făcut atâta slujire unei ţări întregi, în vremea când o parte dintre intelectualii creştini din România jucau fazan şi numeau asta rezistenţă.
Nu uit că în scrisoarea pe care aţi adresat-o Uniunii Baptiste din România, pomeneaţi şi numele meu şi al colegului meu Luigi Miţoi. A fost cea mai frumoasă zi din slujirea mea, egalată doar cu ziua când am primit un email scris de domnul Daniel Brânzei în care îmi adresa cuvinte frumoase. Mulţumesc!
Am folosit cuvinte grele pentru cei ce loveau în dumneavoastră. Doar acestea mi-au mai rămas pentru că cele de „pui de năpârci”, „morminte văruite” erau deja epuizate de Hristos. Vă mărturisesc sincer că ele nu acoperă ceea ce simt în sufletul meu...
În anii aceştia am crezut sincer că mişcarea neoprotestantă din România se poate revigora cu condiţia să ne eliberăm mintea de îmbâcseala şablonului şi prostiei, duhul de spaime, buzunarul de surplusul de aur, trupul de moleşeala televizorului, internetului şi-a forumurilor. Nu mai avem nici o şansă pentru că anii trec şi sinceritatea nu ţine loc de viziune.
V-am citit toate cărţile, v-am ascultat zeci de predici chiar dacă erau prea teologice pentru mine, vă iubesc şi vă respect. Cineva zicea că trebuie să fie o confruntare între noi pentru scrisoarea pe care v-am scris-o, dar cum să te duelezi pentru o scrisoare de dragoste sau cum să te înfrunţi cu omul pe care-l iubeşti?
Celor sinceri ce n-au înţeles scrisoare mea, nu le zic nimic, iar celor ce-au vrut să facă vrajbă între noi le spun că le pricep demersul prin ceea ce spunea Hippolyte Castille despre un poet „Acest Baudelaire este o piatră de încercare, displace invariabil tuturor imbecililor".
Închei trist pentru că azi dimineaţă am realizat că securitatea a fost o gaşcă de copii nevinovaţi pe lângă ce avem printre noi. Sau poate aceştia sunt bomba lor cu efect întârziat...
Vă doresc alese binecuvântări, asigurându-vă de toată preţuirea mea.
V l a d i m i r P u s t a n