O faptă creştinească. Prima moarte a Elisabetei Ticuţă

Ea o să moară de două ori. Azi e moartă, bea o cafea după ce a terminat coniacul şi fumează a şasea ţigară, după cum vede după pachetul cumpărat dimineaţa. Acum n-o cheamă nicicum, dar a chemat-o şi-o s-o cheme Elisabeta Ticuţă. A avut o primă înfăţişare la tribunal, iar la următoarea, a asigurat-o avocatul, se va termina.
Cu patru săptămâni în urmă era într-o suburbie a Parisului. La început nu i-au plăcut francezii. A spălat vase doi ani într-un restaurant, revenea în ţară cînd şi când. Şi după o noapte la discotecă a dat-o pe “Prends moi… J'ai envie de te sentir au plus profond de moi! J'adore t'entendre gémir!”, şi a început să se obişnuiască cu banii, şi şi-a schimbat freza, şi-a remediat şi dantura, şi râsul i s-a schimbat, nu şi-a dat seama decât mai târziu, râde mai la comandă, asta este, se arde pe pitici, şi bine, aşa-i zic cei ce revin, are şi doi-trei care o vizitează săptămânal, nu mai hohoteşte zgomotos ca altădată în porumb. Nu mai bea bere, ci coniac şi şampanie. N-o încântă şampania, de fapt dă oricând şi coniacul şi şampania pe-o palincă. Elisabetei Ticuţă nu i-a căzut capul de oboseală pe cărţi, acum îi cade cu succes pe deschizătura pantalonilor bărbaţilor.
Nici Marin Ticuţă nu şi-a stricat ochii în şcoală şi acum sapă în pauzele dintre crizele de reumatism. Regretă asta, şi lista lui de regrete este lungă, abandorarea şcolii fiind totuşi înaintea regretului că şi-a luat o nevastă de-a doua, prima i-a murit, pe care ar şi plăti dacă ar lua-o un doritor şi că are o fiică precum Elisabeta, de la cea dintâi, despre care tot satul şi chiar Deania ştie cu detalii că este o curvă, au poreclit-o Terorista Bety. Are 10 hectare de pământ la hotar, o bucată cu viţă-de-vie, vaci, un cal, Ticuţă. Măgar nu, că e destul el, obişnuieşte să spună. Şi-a terminat de contruit în jurul casei un gard înalt, cum nu e altul între acele dealuri, parcă ar vrea să-şi ascundă ruşinea după el. Pe drum merge cu capul plecat şi cu pălăria pe ochi. Evită cârciuma, se îmbată acasă. Des. Şi plânge, şi cântă la vioară. În sat, doar doi ţigani cântă încă la vioară, nici un român ca el. Auzindu-i sunetul viorii, pe nevastă-sa, Anica, o apucau pandaliile, lovea cratiţele şi când apărea în curte dădea cu piciorul vreunui curcan ori vreunei găini, ce-i ieşea în cale, nu uita niciodată câinele, şi-l numea pe el slăbănog, tată de ştoarfă şi câte şi câte. Marin Ticuţă cânta din copilărie, zeci de ani a uitat vioara într-un cufăr, nu avea chef de ea, şi-a reînceput s-o iubească după ce-a trecut de 60 de ani. Ar fi vrut nepoţi, dar n-a fost să fie. Elisabeta are alte treburi şi 36 de ani deja.
Ziua pe care n-avea s-o uite Marin Ticuţă n-a avut nimic deosebit. Tot n-avea veşti de la Elisabeta, a dat mâncare animalelor, a nins ca-n alte dăţi, a terminat de curăţat zăpada până la drum, când i s-a oprit în faţă o maşină a poliţiei. Din acel moment îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu intermitenţe, toate i balansează în cap, memoria lui are porţiuni albe ca şi cum şi-ar fi băgat capul în zăpadă. Ţine minte că a fost într-o morgă în Deania, că poliţiştii i-au arătat o moartă şi l-au întrebat dacă este Elisabeta, au găsit-o îngheţată lângă un vagon, pe calea ferată. A îngheţat beată şi legistul a spus că “are urme de raport sexual”, însă n-a fost violată. Şi moarta semăna cu Elisabeta, deşi se gândea că este cu puţin mai scundă, cu foarte puţin, dar a văzut-o în ultimii ani mereu pe tocuri şi probabil că morţii se micesc, acelaşi păr blond, şi vroia să se termine, în poşeta moartei nu s-au găsit acte, şi s-a terminat atunci când a zis “da”. A îngropat-o în Deania şi-a dus sătenii cu două autobuze la înmormântare. A organizat după slujbă o masă bogată, la un hotel, nu şi-a cruţat banii. Şi Elisabeta i-a dat bani destui. La câteva zile, nevastă-sa nu-şi mai ascundea bucuria că a scăpat de fiica vitregă şi, dintr-o dată, a venit primăvara.
Marin Ticuţă s-a îmbolnăvit de inimă în acea primăvară. Într-o seară, a deschis poarta curţii după ce a auzit bătăi puternice. Cum şi-a lăsat corpul înainte s-o deschidă, era să-şi lovească fruntea de capul Elisabetei. Tocmai sosise din Franţa. A căzut şi-o auzea pe Elisabeta cerându-şi scuze că nu i-a căutat de atâta timp. Azi Marin Ticuţă îşi pocneşte oasele picioarelor sub pătura spitalului şi mintea îi fuge spre moarta îngropată. “Măcar am făcut o faptă creştineasă, săraca n-o fi avut mamă, tată. N-am făcut, nu? Aşa-i, nu?”, murmură în barba crescută. O aşteaptă pe Elisabeta, care-i la tribunal. A deschis proces ca să demostreze că-i vie, pentru noi acte. O s-o cheme legal iar Elisabeta Ticuţă.

Buna rânduială sau o altă dimineaţă a lui Marius Iovănescu

Marius stă pe toaletă. “Doamne ocroteşte-ne, că suntem mici şi necăjiţi”, repetă cu voce tare şi în gând, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca şi răs-alaltăieri. E cam puţină hârtie igienică pe sul. Are ideile lui de la care doar catastrofele îl pot abate. Nu s-ar fi întors niciodată acasă dacă uita ceva. Nu i-a ieşit bine când a nesocotit tipicul, nici când îi trecea prin faţă o pisică neagră sau un om cu o găleată goală în mână când mergea cu Mercedesul spre centrul municipiului. Iar dacă observa vreunul, întorcea repede capul, uitându-se în altă direcţie. Încerca cumva să trişeze, amăgindu-se de fapt, şi-şi impunea să uite incidentul, sperând că n-o să-şi înscrie în cont încă o zi ratată, cu ghinioane. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5, 30. Bea o cană cu apă plată pe stomacul gol, apoi o cafea şi se pune pe toaletă unde se şi roagă. Se urcă în automobil să plece la 10, după ore de lucru în biroul din mansarda casei. Singura variabilă pe care şi-o permite este între uşurare şi băutul cafelei, şi rugăciunea e prinsă pe această curea de transmisie matinală, depinde de cât de repede îi face Oana cafeaua, şi Oana prepară o cafea clasa întâia, în atâţia ani n-a reuşit să-şi dea seama cum reuşeşte, a încercat şi el cu aceleaşi mărci, cu aceleaşi proporţii, cu aceeaşi cantitate de apă rece aruncată peste caimac, cu flacăra aragazului reglată la fel, dar rezultatul era ca un contrabas pe lângă o vioară. O invidia pe Oana pentru acest talent, mai ales că prietenii îl lăudau şi pe el când le aşeza o cafea în faţă şi-i spuneau că n-au băut o asemenea cafea decât rar, că el, Marius, este şi un artist al cafelei.
Marius urmăreşte o crepătură din perete, şi gândurile şi le simte pe creier tot ca nişte crepături, dureroase, pline de vinovăţie, ”Doamne ocroteşte-ne, că suntem mici şi necăjiţi. Ce face oare Adina?”. Şi-a dat seama că îi e sete, că a omis să bea apă cum-necum. Are gâtul uscat ca un curcan înfipt pe rotisor iar pielea îl ustură.
Este un scriitor de valoare, dar el nu nu scoate ochii nimănui cu asta. Aseară a petrecut cu un critic literar. Şi cu soţia criticului, Angela, iar criticul cu Oana. Obişnuiau ca odată pe lună să-şi deschidă băierele, şi Marius n-avea decât să recunoască faptul că-i plăcea să se culce cu Angela, însă nu înceta s-o privească împovărat pe Oana după ce revenea cu criticul din dormitorul de la etaj, mânjită pe dinţi cu ruj şi cu fusta câteodată şifonată. Cu cât semnele exterioare ale vânzolelii erau mai evidente, cu atât îi deveneau ochii mai sticloşi, dar era conştient că toate au un preţ. “Oare ce face Adina?”, i se întoarce întrebarea parcă din crepătura din perete. Aranjamentul lor depindea şi de Adina, de când se hotăra să doarmă la o colegă. Ambele sunt în clasa a X-a, eminente la învăţătură. Se întâlneau întotdeauna în casa lui Marius, o moşmondeală greoaie cu 12 camere, neterminată, incomparabilă cu strâmtorarea din apartamentul lui Ovidiu, criticul. Singur garajul lui Marius ar fi încăput peste apartamentul criticului şi ar fi avut loc şi o maşină dacă ştiai s-o parchezi la mustaţă. Adina are şi un prieten, dar Marius n-a surprins-o prea entuziasmată de el. Adina ştia că el şi Oana au plecat până la Cluj, unde urmau să şi doarmă.
La 9, după ceasul său, Marius a ieşit pe uşa toaletei şi brusc s-a îndreptat pe aleea lungă spre garajul străjuit de doi pini. A uitat că azi s-a trecut la ora de vară, se grăbea când de fapt ar fi avut timp berechet. Intră pe uşa laterală şi-l izbi un puternic miros de fum de ţigară stătut. Cu piciorul drept a călcat pe o sticlă goală de votcă şi era să cadă. “Futu-i soarele mă-sii”, exclamă nedumerit. După ce-şi găsi echilibrul, după încă trei paşi o zări pe Adina goală, cu braţul unui băiat peste sâni, pe patul pe care el l-a lăsat aici. Şi-a tot spus să-l ducă în casă, dar mereu găsea câte un pretext să-şi motiveze lenea. Aveau o pătură pe ei şi dormeau. Probabil că erau beţi. Marius s-a blocat. O avea pe retină pe Adina cînd învăţa să deseneze bastonaşe, iar bastonaşele le vedea printre firele de păr blond răsfirate pe caiet, şi cînd i-a spus prima oară “tata” cu buzele rotunjite de concentrare. A devenit ca de piatră, şi piatra de pe oase îl durea, şi doar într-un târziu picioarele au putut să i se mişte, stângul, dreptul, ambele, erau şi nu erau ale lui. Şi-a realizat că iese din garaj şi închide fără zgomot uşa. Pe Oana a găsit-o în living cu o ţigară în mână. I-a povestit despre Adina. Au hotărât ca Oana să discute cu fata, ca totdeauna. Era alt aranjament al soţilor Iovănescu, Oana era cu moralizarea, poliţistul rău din filme. Orologiul de pe perete urma să bată în curând ora 10.

Un fiu iubitor

Am devenit un capsator. Fără umplutura revărsată a vorbelor în foşgăiala cearceafului de pe canapea, prisositoare. Eram direct cu femeile, vroiam să le regulez sau să fiu regulat de ele, îmi plăceau şi cele care căutau nota cu diapazonul. Ca apoi să se înalţe pe penisul meu ca şi cortul unui circ. Un circ fără clovni, totuşi, fiindcă aveam umor cât o roabă uitată în ploaie de zidari. Nu-mi plăceau cele hlizite, cu fiţe şi pănglicuţe, căutat dichisite. Nu-mi plăcea să fiu minţit şi nici să mint. De cele şi cu care mă culcam. În rest era altă treabă. Dacă Oana avea vergeturi, nu i le sărutam fals extaziat, nu împingeam cuvintele ca pe un călcător care nivelează încreţiturile doar ca s-o amăgesc. Dacă Monica sărea calul cu băutura, îi mai turnam. Dacă Ana se lamenta că i-am rămas copiii singuri acasă, îi răspundeam că nu eu i-am făcut, însă cu Viorica era altă mâncare de peşte. Era surdo-mută. De fapt, cu Viorica m-am înţeles cel mai bine, şi ce minunat ar fi ca femeile să fie ca Viorica!
Mă simţeam deosebit când îmi făceau des cadouri. Şi eu le făceam, dar mai rar. Cămăşi, cravate, ba o excursie în străinătate şi mărunţişuri- ele. Eu- flori şi dulciuri, invariabil, dacă nu pun la socoteală varietatea lor, de era iarnă sau vară sau mărcile ciocolăţilor şi a bomboanelor. Mă simţeam tihnit că erau nepretenţioase şi practice. Monica îmi gătea de trei ori pe săptămînă, Ana deretica odăile, Viorica spăla rufele şi farfuriile şi cu Monica mă îmbătam. Nu le futeam pe fiecare la fiecare întâlnire. Se cerea o dozare a resurselor, şi nici una nu ştia de celelalte, şi-mi forţam imaginaţia să le programez în dormitor ca să nu se întâlnească. Nici uneia nu i-am permis să vină neanunţată şi nici eu nu le făceam vizite. Nu aveam chef să risc, toate fiind căsătorite.
Pe atunci locuiam cu maică-mea, Angela, într-un apartament. Lumea ei se reducea la integrame şi la mersul la biserică. Cu cinci ani în urmă, tatăl-meu a avut bunul-simţ să moară după o viaţă de beţiv. Mama şi-a făcut un obicei să iasă zilnic din casă de la 5,30 la 7 după-amiază. Dădea un tur al centrului oraşului şi se oprea în biserică la slujbă. Altădată nu ieşea. Şi de la 5,30 la 7 erau programate şi femeile mele. Aveam 23 de ani şi Angela n-avea habar de existenţa lor. N-a avut câţiva ani. Mă felicita că gătesc, că fac curăţenie şi-i mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat un fiu exemplar. Mă bucuram s-o văd fericită. M-a lăudat în biserică şi popa a ţinut să mă cunoască.

Lux

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să dispară ca praful sub o cârpă. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Tatăl lui Dumnezeu

Am pus-o pe umeri pe Alina, cu un fular peste gura mică. Genele îi clipeau dintre căciuliţă şi fular. Fredona înăbuşit cântecele una după alta, iar pauzele dintre ele le vizualizam parcă lipite cu bandă adezivă. Vizualizam şi cum stătea Alina la coadă după ceilalţi copii la cantina grădiniţei. Cu tetina în mână şi părul în zece direcţii, cu pantalonii tricotaţi verzi puţin lăsaţi pe vine. Aşteptau prânzul. Culorile curgeau parcă de pe ei, printre râsete şi înghiontiri, şi-mi vărsau în ochi tihnă. Educatoarea m-a asigurat c-o s-o dezveţe de tetină. Avea metodele ei. Amalia şi eu am încercat, dar degeaba.
“Tati, hai şterge-mă la fund!”, auzeam dimineaţa, în fiecare dimineaţă. Alina avea ce avea să mă cheme pe mine. După, o luăm spre grădiniţă. Ambii pe jos, până Alina începe să se şmecherească în faţa aceluiaşi magazin de chimicale, scâncind că o dor picioarele. Urma s-o port pe umeri restul distanţei.
Alina e pe umerii mei şi nu mai cântă. Se uită la lună. “Cine stinge lumina pe lună?”, zice dintr-o dată. Nu ştiu ce i-am răspuns, însă ceva i-am răspuns. Povestim amândoi toată ziua, de ce una, de ce aia, pentru ce aşa şi nu pe dincolo. Amalia o duce duminica la biserică.
“Tati, eşti urât şi bun.”, m-a fixat cu ochii într-o după-amiază Alina. “Are dreptate fiică-ta”, surâde şi Amalia. “Cum pisica?”, mă studiez de ai spune că nu mă ştiu în faţa oglinzii, şi nu zic nimic.
“Tati, şi Dumnezeu are barbă ca tine? Oamenii buni au barbă? Are barbă că e bun?”, mă face atent Alina de pe umeri, tocmai cînd îmi aprind o ţigară. Tac şi ascult zăpada cum scrâşneşte sub bocanci. Alina insistă, aruncând întrebările ca într-un perete. “Cine este tatăl lui Dumnezeu? Mă duci să-l cunosc?”, reţin. Suntem lângă grădiniţă.
Alexandru Petria