Zilele mele cu Renata. Roman. Cap. 7- 8

7

Renata stătea numai în tricou în cadrul uşii. Îi vedeam părul pubian de culoarea petrolului. Des, ca de oaie, de la anus până aproape de ombilic. De pe tricou surâde Mickey Mouse. Renata are dinţii albi, cu o strungăreaţa deasupra, prin care poţi să bagi un pix mai subţire. Şi-a ridicat tricoul şi-a început să-l mişte ca şi cum i-ar fi cald. L-a rulat deasupra sânilor. Ţine textila cu o mână.
- Sărută-i!
Îi miros sfârcurile. Îmi vâr limba şi în ombilic. Mă prinde delicat de urechi, tricoul se lasă pe coapse, şi mă apasă. Sunt nevoit să îngenunchez. Îşi împinge în faţă abdomenul puţin bombat. Mă trage de la ceafă spre pizdă. Vrea să-i dau limbi. Îi dau.
- Dezbracă-te!
Mă împiedic în chiloţii cu ancore albastre, largi, stil AZP. Aparat de Zăpăcit Pula. Surâde. Îmi mângâie părul, faţa, îmi respiră cald în ureche. Îmi dă în joacă o palmă peste fund. Ajuns în fotoliu, zăresc părul Renatei între picioare. Capul ei parcă mi-a crescut pe penis. Mă imaginez pe un fel de poligon şi amigdalele ei sunt ţinta. Golindu-mă, văd ţinta căzând. Atinsă cam repede. Am terminat cam repede. Degeaba am încercat să suprapun peste imaginea poligonului ştiuleţi de porumb, şuruburi, chei franceze, guguştiuci, bidoane de benzină ca să-mi înfrânez scurgerea.
Renata şi-a şters buzele de buzele mele. Mi-a vârât limba în gură.
- Ai ceva de băut, ca să alunece?
Am terminat câteva beri şi, observând cât e ceasul, după orologiul de pe perete, a început să se îmbrace. O aştepta soţul, o aşteptau copiii.

8

Mi-am luat caietul în care scrisesem: “Dacă minciunile dintr-o viaţă s-ar transforma cine ştie cum în apă, camerele noastre ar deveni sicrie cu înecaţi în oraşele ce şi-ar arde ultimele lumini în străfunduri, până ar dispărea rând pe rând bulele de oxigen, ca şi speranţa într-un mâine, la adâncime. Dacă până acum n-am reuşit să învăţ să mint acceptabil, n-o s-o fac nici acum.” Era începutul romanului pe care-l aveam în cap. Rândurile le-am aşternut de-o vreme şi m-am împotmolit. Nu aveam habar despre ce-o să urmeze. Pe ultimele foi ale caietelui am creionat trăsăturile personajelor. Succint. Treaba nu se lega. Nu simţeam un suflu care să mă împingă la scris. Aveam prea schematic totul. Mă gândeam să găsesc şi amănunte relevante, care să însufleţească scorneala. Aveam îndoieli că o să am forţă pentru o structură de amploare. Mă devora îndoiala până mi se contracta stomacul. Povestirile erau una, romanul altceva, regatul şi împărăţia. Mariuse, îmi spuneam, scutură-te de lene. De lenea în care mă simţeam excelent. Niciodată n-am fost harnic, întotdeauna am speculat, am găsit scurtăturile, cu succes, e drept. Nu reuşeam să mă concentrez, să-mi imaginez secvenţial story-ul, ca şahistul care îşi calculează înainte câteva mutări. Mă întrebam dacă am trăit destul ca să pot scrie veridic, dacă am suficientă experienţă de viaţă, dacă nu sunt prea necopt, cu coaie încă de piţigoi. Şi-mi dădeam seama că şchioapăt, că n-am acumulat suficient, dar consideram că pot să compensez inteligent din lecturi şi din filmele văzute. Sunt mort după filme, câteodată am urmărit şi 24 de ore neîntrerupt filme. Până mă usturau ochii şi se închideau şi dacă aş fi pus scobitori între pleoape, ca în Tom şi Jerry. Nu vroiam să ratez, să-mi iasă o balegă ca multor altor scriitori, paralelă cu viaţa. Vroiam ca cititorul să simtă fumul ţigării când un personaj fumează sau mirosul ciorbei când acelaşi personaj mănâncă la prânz.
Mi-am aprins un chiştoc din scrumieră. Am rămas fără ţigări. Afară auzeam cum se fugăresc două mâţe. Iar împrăştiau gunoiul din container.